Versiune Beta

Cerca

Vatican News
Eucaristia Santa Messa Chiesa moderna Masa Împărtăşaniei  

Consideraţii omiletice la Duminica a XX-a de peste an (B): Masa Împărtăşaniei

Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el, spune Domnul. Împărtăşirea cu Cristos înseamnă triumful vieţii.
Consideraţii omiletice - Duminica a XIX-a de peste an

(Vatican News - 19 august 2018) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale împărtăşim cu psalmistul biblic bucuria de a fi din nou împreună în lăcaşul Domnului : „Dumnezeule, scutul nostru, priveşte şi vezi faţa unsului tău. Căci mai bună este o zi în curţile tale, decât o mie în altă parte” (Ps 83/84,10-11). Ajuns la templul din Ierusalim, după un lung şi anevoios pelerinaj, psalmistul îşi manifestă bucuria lăuntrică de a se află în locul prezenţei lui Dumnezeu. Din cele trăite în viaţă şi-a format convingerea că mai mult contează pentru el o zi în casa Domnului decât o mie în corturile celor nelegiuiţi (cf. v.11b). Tot psalmul e străbătut de o năzuinţă irezistibilă după Dumnezeul vieţii spre care se îndreaptă pelerinajul nostru pe pământ. În fiecare duminică creştinii se apropie de dubla masă a Cuvântului şi a Sfintei Împărtăşanii. În centrul celebrării euharistice se află mereu Domnul Isus care ne hrăneşte cu Evanghelia sa şi cu darul Trupului şi Sângelui său. În felul acesta noi toţi intrăm în comuniune cu Cristos şi suntem transformaţi continuu după chipul său. Astăzi, lecturile liturgice ne invită la un mare act de credinţă pentru a primi cuvântul lui Isus. El ne dezvăluie realitatea sa extraordinară de Fiu al lui Dumnezeu care, pentru a rămâne mereu cu noi şi a ne dărui viaţa veşnică, alege să se identifice cu o hrană simplă, cotidiană, ordinară. Alege să se facă „pâine” ce devine „aducere de mulţumire perenă” sau „Euharistie”. Isus identifică această pâine cu însăşi persoana sa în care sunt unite natura umană şi cea divină, spunând: „Eu sunt pâinea” (cf. In 6,51-59). Lecturile acestei duminici ne conduc la această înţelegere. Sfânta Împărtăşanie „este” Isus, desigur un om dar „coborât din cer”. Euharistia „este” Isus, înţelepciunea lui Dumnezeu care ne invită la un ospăţ pentru a căpăta inteligenţă şi cunoaştere deplină (cf. Prov 9,1-6 prima lectură). Euharistia „este” Isus, Fiul Tatălui, care vrea să ne facă părtaşi la viaţa sa dumnezeiască. În fine, Euharistia „este” Isus Domnul glorios, înviat din morţi, căruia comunitatea noastră îi înalţă psalmi, imnuri şi cântece de laudă spre aducere de mulţumire (cf. Ef 5,15-20). Isus înlătură cu adevărat orice distanţă dintre om şi Dumnezeu care este atât de aproape încă poate fi „mâncat”. În continuare, aprofundăm lecturile liturgice.

1. Înţelepciunea invită acasă la sine

În Vechiul Testament se vorbeşte despre înţelepciunea lui Dumnezeu care conduce de-a lungul istoriei poporul ales şi îi pregăteşte o masă în care oferă pâine şi vin. Avem aici o „prefigurare” îndepărtată a ceea ce se întâmplă în Euharistie, considerată mai ales ca „ospăţ”. Prima lectură duminicală prezintă „înţelepciunea” personificată ca o nobilă doamnă (Prov 9,1-6). În continuarea textului este înfăţişată şi prostia, „doamna prostie” (Prov 9,13-18). Şi una şi alta îşi invită simpatizanţii la o masă copioasă. Evident, în contrastul celor două tablouri, autorul sacru remarcă invitaţia „înţelepciunii”, fiindcă al doilea tablou este doar o parodie. Cine nu urmează înţelepciunea cade în mod fatal, fiind ademenit de „doamna prostie”, simbolul nechibzuinţei şi instabilităţii inimii celui care nu se încredinţează lui Dumnezeu. În schimb, „nobila doamnă”, ”înţelepciunea şi-a zidit casa, şi-a cioplit şapte coloane. Şi-a înjunghiat animalele, şi-a amestecat vinul şi şi-a pregătit masa. Şi-a trimis slujitoarele să strige de pe vârfurile înalte ale cetăţii: „Cel nepriceput să se îndrepte aici!” Iar celui sărac la inimă să-i zică: „Veniţi şi hrăniţi-vă cu pâinea mea şi beţi vinul meu pe care l-am amestecat! Abandonaţi nepriceperea şi veţi trăi, păşiţi drept pe calea priceperii!” (Prov 9,1-6). Avem aici toate componentele unui adevărat „banchet”. Casa înţelepciunii este o locuinţă trainică susţinută de şapte coloane, o încăpere spaţioasă ce poate primi multă lume. Înţelepciunea oferă un banchet, o masă festivă şi nu doar o gustare: animale sacrificate din turmele proprii, vin şi pâine din viile şi câmpurile proprii. Invitaţia este adresată nu rudelor, nu prietenilor, nu celor învăţaţi, ci tuturor celor care încă nu sunt instruiţi, celor „nepricepuţi”, celor săraci. Lor le este oferit vinul şi pâinea cunoaşterii. „Masa” este locul simbolic al cunoaşterii lui Dumnezeu şi a bogăţiei darurilor sale. Masa înţelepciunii se realizează concret pe planul „doctrinei” în deprinderea şi învăţarea „legii” pe care Domnul a dat-o lui Israel. Toate acestea sunt elemente esenţiale pentru celebrarea unui banchet ca semn de sărbătoare şi de prietenie.

2. În centrul meditaţiei euharistice

Evanghelia zilei (In 6,51-58) cuprinde partea centrală a discursului despre pâinea vieţii rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum. Isus le-a zis mulţimilor: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,51). Urmează o serie de afirmaţii explicite  în care „pâinea cea vie” se referă clar la „Euharistie”. Nu mai este vorba doar de „a mânca” pâinea Fiului Omului, dar şi de „a bea sângele” său. Prima afirmaţie putea să fie interpretată doar în sensul atitudinii de credinţă pentru a accepta „misterul” persoanei lui Cristos ca „Adevărul” suprem. A doua afirmaţie ne orientează gândul în mod explicit spre „misterul” Euharistiei, în care Cristos ne dă să mâncăm „trupul” său şi să bem „sângele” său. Este ospăţul pregătit de înţelepciunea lui Dumnezeu prin Fiul său Isus Cristos în Duhul Sfânt.

3. „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?”

Isus vorbeşte pe faţă. Mare parte a discursului său de până acum despre pâinea vieţii (In 6,30-51), a fost o pregătire lentă la afirmaţiile deconcertante din acest final. Acum, referinţa la misterul Euharistiei este explicită. Dacă până acum puteau exista îndoieli, din acest moment cuvintele sunt clare. Isus nu mai foloseşte simboluri, ci vorbeşte deschis. Spune că pâinea pe care le-o va da oamenilor este „trupul său pentru viaţa lumii”. Ascultătorii îşi dau seama că este vorba despre ceva uluitor, de aceea discută aprins între ei: „Cum poate acesta să ne dea să mâncăm trupul său?” (In 6,52). Isus profită de această discuţie nu pentru a-şi atenua afirmaţia, dar pentru a-şi preciza mai bine gândul său. Îl interesează să afirme „adevărul” cu orice preţ, chiar dacă îl va costa abandonul din partea multor ucenici, inclusiv a Celor Doisprezece. În acest context, Isus le-a zis: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. Pentru că trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură. Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer; nu ca aceea pe care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă această pâine va trăi în veci” (In 6, 53-58).

4. Euharistia scandalizează

Când Isus afirmă clar că „pâinea vieţii” despre care vorbise îndelung, este chiar trupul său, mulţimea în loc să se bucure a început să protesteze: ”Cum poate acesta să ne dea trupul său să-l mâncăm?” (In 6,52). Notăm că această atitudine s-a repetat de multe alte ori în decursul istoriei biblice. S-ar putea spune că, în fond, lumea nu vrea să-l aibă pe Dumnezeu atât de aproape, atât de la îndemână, atât de părtaş la problemele ei. Lumea îl vrea mare şi, în definitiv, mai degrabă departe de ea. De aceea, în cele din urmă obiectează că o atare apropiere a lui Dumnezeu de oameni este imposibilă. Dar rămân în toată claritatea lor icastică cuvintele pe care Isus le-a rostit chiar în acea împrejurare: ”Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi” (In 6,53). Isus nu a dat explicaţii atenuante care să schimbe sensul celor afirmate mai înainte. A rămas ferm în afirmaţia sa, chiar cu riscul de a fi abandonat de către mulţi dintre ascultători. Isus s-a arătat dispus să accepte mai degrabă să fie părăsit de către discipolii săi - cum vom vedea duminica viitoare - decât să schimbe sensul concret al intenţiei sale.

5. Euharistia, chezăşia vieţii veşnice

Momentul culminant al discursului lui Isus despre pâinea vieţii sunt reflecţiile teologice despre misterul Euharistiei. Cateheza evanghelistului Ioan devine cu adevărat sublimă. Vom urmări aici gândul genuin al lui Isus. Mai întâi subliniem legătura strânsă pe care Isus o stabileşte între „a mânca” şi „a bea” din el şi a avea „viaţă: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi… Cine mănâncă această pâine va trăi în veci” (In 6,53.58). Termenul „viaţă” este o expresie preferată de evanghelistul Ioan pentru a indica mântuirea care ne este oferită doar de Cristos. Isus se prezintă pe sine ca „viaţă” (cf. In 11,25; 14,6). Însă, în această fază a existenţei pământeşti, există un singur mod concret de a-l primi pe Cristos ca „viaţă”, şi anume hrănindu-ne din el în Euharistie. „A mânca” şi „a bea” sunt două acţiuni ce alimentează „viaţa”: o întăresc şi o reînnoiesc. Mâncând „din Cristos” în semnul Euharistiei se creează o legătură atât de strânsă cu Cristos, ca şi cum toată vitalitatea şi puterea lui mântuitoare s-ar transfera în noi, până la manifestarea aceleiaşi vieţi. Euharistia este triumful vieţii! O viaţă ce se prelungeşte dincolo de timp şi de însăşi experienţa morţii, care va fi depăşită tocmai de puterea vitală a Sfintei Împărtăşanii. Cristos a intrat în posesia deplină şi definitivă a „vieţii” sale în „învierea” din morţi. Atunci a recuperat total existenţa sa, inclusiv cea fizică. Oferindu-ni-se în Sfânta Împărtăşanie noi luăm din el această putere copleşitoare de viaţă care va transforma însuşi „trupul” nostru în învierea finală. Scrie sfântul Irineu, episcop de Lyon: „Aşa cum mlădiţa de viţă de vie plantată în pământ rodeşte la timpul său; aşa cum bobul de grâu căzut în pământ putrezeşte, încolţeşte şi se multiplică la suflarea lui Dumnezeu care le ţine pe toate laolaltă; aşa cum, prin înţelepciune divină, aceste roade trec apoi în serviciul omului, primesc cuvântul lui Dumnezeu şi devin Euharistia care este trupul şi sângele lui Cristos, la fel trupurile noastre, după ce se vor fi hrănit din Euharistie, depuse în pământ să se descompună, vor învia într-o zi când Cuvântul lui Dumnezeu le va face să se ridice spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Adversus haereses 5,2).

6. Viaţa în Cristos şi misiunea

Învierea finală şi introducerea în gloria Tatălui chiar în însăşi dimensiunea „fizică” este doar eflorescenţa unui miracol de „viaţă”, ce trebuie să se realizeze de-a lungul întregii noastre existenţe pământeşti. De aceea, creştinul are nevoie să „mănânce” zi de zi Sfânta Împărtăşanie, pentru a asimila forţa, valoarea şi tot ceea ce ea înseamnă. Evident, nu este vorba de o simplă „mâncare” materială, dar mai cu seamă de una „spirituală”, în strânsă unire cu cea dintâi. În această privinţă Isus precizează puţin după aceea: „Duhul este acela care dă viaţă, trupul nu foloseşte la nimic” (In 6,63). Citite în această perspectivă capătă toată relevanţa cele două afirmaţii ale lui Isus asupra cărora nu vom reflecta niciodată îndeajuns: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el. Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6,56-57). Ce înseamnă asta? E vorba de intimitatea de „viaţă” ce se stabileşte între omul credincios şi Isus Cristos care i se dăruieşte în sacramentul Sfintei Împărtăşanii. Această „rămânere” reciprocă a unuia în altul îşi are „modelul” sublim în uniunea ce există între Tatăl şi Fiul, care nu este doar o uniune morală ci o uniune în aceeaşi „natură”. Această unire nu este doar semnul iubirii profunde care face din două persoane o realitate unică. Ea cuprinde şi ideea de „misiune” pentru a dilata viaţa: „Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel, şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine” (In 6,57). În alte cuvinte, Euharistia urmează traiectoria întrupării: nu ne hrănim din Cristos pentru a ne bucura în mod egoist de el, ci pentru a-l răspândi şi a-l dărui fraţilor. De aceea, creştinii mai activi şi care se dedică total altora, sunt frecventatorii cei mai asidui ai Euharistiei. Să ne gândim la orele îndelungate pe care fericita Tereza de Calcutta le petrecea în faţa Preasfântului Sacrament. Să ne amintim de Liturghiile care nu se mai terminau, celebrate de sfântul Pius din Pietrelcina! Împărtăşindu-ne cu sacramentul Euharistiei care este expresia ”dăruirii” maxime, nu e posibil să nu simţim impulsul de a ne dărui altora şi că suntem „trimişi” în lume pentru a da viaţă fraţilor.

7.  Împărtăşire şi jertfire cu Cristos

Toate acestea pot fi înţelese mai bine dacă reflectăm şi asupra faptului că Evanghelia zilei vorbeşte continuu despre a mânca „trupul” şi a bea „sângele” lui Cristos. Mai înainte se vorbea doar de a mânca „pâinea” (şi In 6,58). Care este explicaţia? Unde-i învăţătura? Imaginea „sângelui” aduce în gând ideea despre moartea lui Cristos pe cruce. Este forma de supliciu care a făcut ca tot „sângele” lui Cristos să fie vărsat pentru noi. Este de-ajuns să ne gândim la centurionul roman care a străpuns cu lancea coasta Domnului răstignit. Evanghelistul Ioan, ca martor ocular notează că „îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,34). De aceea, Euharistia reproduce în mod tainic şi prezintă înaintea ochilor credinţei momentul jertfirii supreme a lui Cristos. Să ne amintim apoi că la înfiinţarea Euharistiei Isus a frânt pâinea. Gestul nu voia să spună doar că a rupt-o pentru a putea da câte o bucată la fiecare. Gestul avea înainte de toate semnificaţia de jertfă ce se consuma între Isus şi Tatăl. Nu indica doar împărţire cu alţii, dar şi sacrificare, jertfire. De aceea, Euharistia perpetuează misterul patimilor şi morţii Domnului, expresia maximă a dăruirii totale de sine lui Dumnezeu şi fraţilor. Dacă acest lucru este adevărat, atunci Euharistia e destinată să reproducă aceste roade în toţi cei care o celebrează cu credinţă şi în duhul adevărului. Înţelegem de ce Euharistia este cu adevărat „inima” Bisericii din care creştinii trag noi forţe pentru a deveni comunitate de iubire. La baza unei comunităţi creştine se află sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii şi deci cu aceasta trebuie să înceapă orice educare a spiritului comunitar. Iar celebrarea euharistică, pentru a fi sinceră şi deplină, trebuie să călăuzească atât spre diferitele opere de caritate şi de întrajutorare cât şi spre activitatea misionară şi spre diversele forme de mărturie creştină” (PO 6).

8. Aduceţi mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl

Fără a forţa textul, cred că şi avertismentele apostolului Paul din scrisoarea către Efeseni (Ef 5,15-20, lectura a doua) pot fi interpretate în sens euharistic. Apostolul îi invită pe creştinii din Efes să vegheze asupra conduitei lor: „Aveţi grijă cum vă purtaţi, nu ca nişte oameni fără minte, ci ca nişte înţelepţi! Folosiţi bine timpul favorabil, pentru că zilele sunt rele!” (Ef 5,15-16). Purtarea creştinilor care au la dispoziţie Sfânta Împărtăşanie nu poate să nu fie o expresie de iubire şi de slujire, tocmai pentru a disipa întunericul acestor „zile rele” de egoism, de violenţă, de samavolnicii, de vicii ucigătoare precum beţia şi dezmăţul care ruinează şi compromit vieţi personale şi întregi familii. Mai cu seamă ultima parte a îndemnului apostolic conţine o referinţă deschisă la „Euharistie”, în sensul că acea explozie de bucurie, care se manifestă „în psalmi, imnuri şi cântări sfinte” este caracteristică adunărilor liturgice centrate toate pe celebrarea Cuvântului şi a Euharistiei, adică pe sfânta Liturghie. „Duhul Sfânt” era invocat de comunitate tocmai pentru a putea pătrunde sensul „misterului” pe care ea îl celebra: „Nu vă îmbătaţi cu vin în care este dezmăţ, ci fiţi plini de Duhul! Vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul! Aduceţi mulţumiri (εὐχαριστοῦντες – gratias agentes) lui Dumnezeu Tatăl întotdeauna şi pentru toate în numele Domnului nostru Isus Cristos!”. Dacă trebuie să-i aducem mulţumiri în mod continuu lui Dumnezeu pentru binefacerile sale, să nu uităm că Euharistia, în realitatea pe care o exprimă şi în însăşi numele ei, este cea mai mare „aducere de mulţumire” pe care ne-o putem imagina.

9. Cântarea Psalmistului

Semnificativ este şi Psalmul 33/34 propus după prima lectură cu refrenul „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” (v. 9). Psalmul invită la preamărirea fără încetare a lui Dumnezeu, însă poate deveni rugăciune de mulţumire după primirea Sfintei Împărtăşanii: „Îl voi binecuvânta pe Domnul în orice timp, lauda lui va fi fără încetare în gura mea. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei umili şi să se bucure! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de el! Bogaţii au sărăcit şi îndură foame, dar cei care îl caută pe Domnul nu duc lipsă de nimic. Veniţi, fiilor, ascultaţi-mă, vă voi învăţa frica de Domnul! Cine este omul care doreşte viaţa, care doreşte zile multe ca să vadă binele? Fereşte-ţi limba de răutate şi buzele de vorbe înşelătoare! Îndepărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi urmeaz-o!” (Ps 33/34,2-3.10-11.12-13.14-15 psalmul responsorial).

10. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care le-ai pregătit daruri nevăzute celor care te iubesc, revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale, pentru ca, iubindu-te în toate şi mai presus de toate, să dobândim făgăduinţele tale, care întrec orice dorinţă.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 august 2018)

17 august 2018, 12:41