Consideraţii omiletice la Duminica a XXI-a de peste an (B): Opţiunea credinţei
(Vatican News - 26 august 2018) E Ziua Domnului. La sfânta Liturghie duminicală suntem toţi uniţi ca o singură familie în casa Tatălui. Dumnezeu însuşi ne adună ca să îndeplinim cu credinţă slujirea preoţească. Comunitatea noastră creştină se reînnoieşte continuu prin ascultarea cuvântului vieţii care este Isus Cristos. Cuvântul ascultat devine rugăciune către Părintele îndurărilor: „Pleacă-ţi, Doamne, urechea şi răspunde-mi! Mântuieşte-l, Dumnezeule, pe slujitorul tău, care şi-a pus încrederea în tine. Ai milă de mine, Doamne, către tine strig toată ziua” (cf. Ps 85/86,1-3 Ant. la intrare). În rugăciunea Bisericii răsună glasul lui Cristos care „în zilele vieţii sale pământeşti a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (Evr 5,7). Marele semn al bunăvoinţei Tatălui este învierea lui Cristos din morţi iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Înfăptuind planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, „Cristos devine piatră de poticneală pentru cei care nu-l acceptă şi semnul viu al mântuirii pentru cei care cred” (cf. Romano Guardini, Introducere la rugăciune).
1. Alegere esenţială permanentă
Liturghia de astăzi ne cheamă la o alegere radicală. Este vorba de opţiunea credinţei: a crede sau nu în Dumnezeu; a crede sau nu în Isus Cristos, Fiul său; a-l urma sau a-l părăsi pe Cristos care are cuvintele vieţii veşnice; a primi sau a refuza oferta lui Cristos care ne dezvăluie iubirea Tatălui. Sunt două atitudini pe care oamenii le adoptă în faţa lui Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, a misiunii sale de mântuire dovedită prin minunile şi învăţătura sa, înfăptuită prin moartea şi învierea sa, dar şi în privinţa prezenţei lui Isus în Biserică şi în sfintele Taine. Sunt două atitudini, fie de îndoială şi lipsă de încredere, fie de credinţă tot mai profundă în iubirea lui Dumnezeu. Înţelegem bine că suntem invitaţi să reînnoim făgăduinţele esenţiale asumate la primirea Botezului şi confirmate la primirea tainei Mirului. „Doamne, la cine am putea merge? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” ( cf. In 6,60-69 Evanghelia zilei). „Mai bine moartea decât să-l părăsim pe Domnul, ca să slujim altor dumnezei… De aceea noi vrem să-i slujim Domnului, pentru că el este Dumnezeul nostru!” ( cf. Ios 24,1-2a.15-17.18b prima lectură). Suntem puşi în faţa a două decizii: cea a lui Petru şi tovarăşilor lui, care aleg să continue urmarea lui Isus, în timp ce mulţi ucenici îl părăsesc, fiind scandalizaţi de discursul lui despre pâinea vieţii, pe care nu reuşesc să-l asculte şi să înţeleagă, de aceea spun: „Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?”; cea a poporului lui Israel care, la invitaţia lui Iosua, reînnoieşte fidelitatea faţă de alianţă. Probabil, nici Cei Doisprezece nu au înţeles atunci discursul lui Isus, îl vor înţelege după evenimentul Paştelui, dar întrevăd că cele spuse de Isus sunt cuvinte de viaţă veşnică. Înţeleg mai presus de toate că se pot încrede în acela care le pronunţă şi nu vor să piardă legătura cu persoana sa. De fapt, la cine ar putea merge? Cine altul poate da sens adevărat existenţei lor? Şi poporul lui Israel decide să slujească Domnului pentru că îşi aminteşte de tot ceea ce a făcut pentru eliberarea lui din robia Egiptului şi ştie că poate conta pe el şi poate nutri încredere în el. Orice relaţie adevărată, inclusiv cea dintre bărbat şi soţie (cf. Ef 5,21-32 lectura a doua) se întemeiază nu pe faptul că se înţelege totul dinainte, dar pe disponibilitatea de a se încrede unii în alţii. În fond, la baza relaţiilor dintre oameni se află credinţa în Dumnezeu. Desigur, credinţa se exprimă în mod simplu prin deschiderea inimii pentru a primi încrezători cuvintele lui Isus, care „sunt duh şi viaţă” (In 6,63). Însă, această deschidere lăuntrică nu-i niciodată definitivă ci urmează cursul vieţii, de aceea ea trebuie reînnoită. Drumul credinţei este o cursă cu obstacole. În fiecare zi ne găsim în faţa alegerii de a fi slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu sau robi ai idolilor, ai patimilor, ai păcatului. Tentaţiile sunt multe şi subtile căci ispititorul nu doarme. Diavolul ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, îndeamnă apostolul Petru (cf. 1Pt 5,9). Mereu suntem chemaţi să alegem în faţa adevărului şi a iubirii întruchipate de persoana lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Putem face această alegere de credinţă doar susţinuţi de lumina şi puterea Duhului Sfânt şi de darul lui Dumnezeu Tatăl, căci spune Isus: „nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,65). După această privire de ansamblu, aprofundăm pe larg lecturile liturgice.
2. Reacţii la discursul lui Isus despre „pâinea vieţii” şi nu numai
Pentru a cincia duminică consecutiv medităm la sfânta Liturghie asupra capitolului 6 din Evanghelia după sfântul Ioan. Pericopa evanghelică de azi conţine reacţiile conclusive la discursul despre „pâinea vieţii” rostit de Isus în sinagoga din Cafarnaum. Reacţiile negative şi chiar de ruptură, dar sunt şi cele pozitive, deşi în număr mai mic, provoacă o mai mare angajare de încredere în Cristos, cum proclamă la sfârşit apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Că discursul lui Isus era „derutant” şi „scandalizator”, s-a putut nota deja din numeroasele întreruperi şi de multele întrebări din partea ascultătorilor. Ce semn faci pentru ca să vedem şi să credem?... Nu este acesta Isus, fiul lui Iosif? Îi cunoaştem pe tatăl şi pe mama lui. Cum poate spune că „s-a coborât din cer”? Cum poate să ne dea să mâncăm trupul său? (cf. In 6, 30.42.52). Pe de altă parte, în tot discursul său Isus a subliniat necesitatea de a se baza exclusiv pe „credinţă” pentru a se putea întâlni cu el: „Vă spun, cine crede are viaţa veşnică” (In 6,47). Singurul fapt de „a-l vedea” şi de „a-l auzi” vorbind, nu-i suficient. Omul trebuie să şi înveţe din cele ascultate. Dificultatea devine absolută atunci când Isus vorbeşte explicit despre trebuinţa de „a mânca trupul său” şi de „a bea sângele său” pentru a avea viaţa veşnică. Aici suntem, într-adevăr, în domeniul absurdului. Este ceva incredibil. Şi consecinţa e dramatică. Riscul ca Isus să fie abandonat de toţi nu fusese niciodată atât de iminent.
3. Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?
La acest punct izbucneşte „scandalul” care mocnea deja în mulţimea din sinagogă, dar acum îi cuprinde şi pe discipolii lui Isus. Nici chiar cine avea o anumită familiaritate cu Isus nu-l mai poate urma în aceste ultime provocări lansate împotriva bunului simţ şi a gândirii normale a omului. Atunci mulţi dintre discipolii lui Isus au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Aşa începe Evanghelia zilei (cf. In 6,60-69). Isus încearcă o ultimă explicaţie, dar nu pentru a atenua forţa şi sensul celor spuse, ci pentru a îndrepta toate pe făgaşul credinţei. Numai credinţa permite ascultătorilor să pătrundă în „mister” cu ochii lui Dumnezeu. Vor fi ucenicii dispuşi să schimbe modul de a vedea şi judeca pentru a se lăsa „luminaţi” de noua „clarviziune” a lui Dumnezeu? Dacă se vor bizui pe Duhul Sfânt şi nu pe propriul „trup”, atunci vor putea vedea lucruri şi mai mari. Să parcurgem textul evanghelistului: „Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda” (In 6, 61-64). Isus nu atenuează dificultatea afirmaţiilor, din contra, pare să accentueze „scandalul” vorbind despre realităţi şi mai provocătoare: „Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte?”. Expresia, mai curând enigmatică, face aluzie la viitoarea înviere din morţi şi înălţare la cer, dar şi la întoarcerea lui la Tatăl pentru a primi puteri de judecător universal ca Fiul al Omului. Este ceva mult mai „provocator” pentru mintea omenească, decât tot ceea ce Isus afirmase până acum. Dacă ucenicii „se scandalizează” de lucruri mai simple, ce se va întâmpla în faţa celor infinit mai mari? Pe de altă parte, „urcându-se acolo unde era mai înainte”, Isus va putea să-l trimită pe Duhul său care „dă viaţă” reînnoindu-i lăuntric pe oameni ca să înţeleagă mesajul care vine de sus. De aceea, ucenicii nu trebuie să se bazeze pe trup, pe resursele inteligenţei omeneşti care sunt doar „carne”. Afirmaţia că „trupul nu foloseşte la nimic” (In 6,63) se referă la incapacitatea omului de a pătrunde numai cu forţele proprii în misterul lui Dumnezeu.
4. Cuvintele mele sunt duh şi viaţă
Isus însuşi ne face să revenim la bazele credinţei, căci plin de mâhnire comentează: „Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,64-65). Umbra „trădătorului” apare deja pe fundalul încăperii şi face şi mai dramatic sensul cuvintelor rostite de Cristos. În lumina acestor reflecţii se înţelege şi mai bine afirmaţia lui Isus despre „inutilitatea” trupului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63). În „cuvintele” pe care le-a pronunţat în tot acest lung discurs euharistic, Isus s-a revelat treptat ca „pâine a vieţii”, fie întrucât Fiu al lui Dumnezeu, fie întrucât va da oamenilor cu adevărat „trupul” şi „sângele” său ca hrană şi băutură. Cuvintele lui Isus sunt „duh şi viaţă” în măsura în care vor fi primite în docilitatea credinţei pe care doar Duhul lui Dumnezeu o face să încolţească în inima omului. Însufleţite de Duhul Sfânt, ele dau deja „viaţa veşnică”. Cuvânt şi sacrament. Cuvintele Domnului aruncă o lumină şi peste misterul ce se actualizează la sfânta Liturghie. Prin puterea şi în lumina Duhului Sfânt semnele euharistice ale pâinii şi vinului, la care se adaugă cuvântul devin realitatea totală a lui Cristos mort şi înviat pentru viaţa lumii.
5. Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice
După ce a notat că „mulţi dintre discipolii lui Isus au plecat şi nu mai mergeau cu el”, evanghelistul Ioan descrie la sfârşit şi reacţia pozitivă a Celor Doisprezece. Aceleaşi cuvinte produc în unii proteste de respiongere, în alţii o generoasă adeziune de credinţă. Cum se explică asta? Este răsturnarea dramatică a ceea ce Isus abia spusese: „Nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl” (In 6,65). Pentru a face să se vadă mai bine că totul în apostoli provine de sus şi nu de la „trup”, evanghelistul îl prezintă pe Isus care lansează aproape ostentativ ultima sa provocare: „Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece:
„Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu” (In 6,67-69). Întrebarea lui Isus, pe lângă o provocare este şi o invitaţie făcută apostolilor să ia poziţie, adică „să se decidă” pentru el sau împotriva lui. Răspunsul lui Petru, în numele tuturor, este mai întâi tremurător şi aproape indecis: „Doamne, la cine să mergem?” (In 6,68). Apoi devine sigur şi plin de bucurie şi entuziasm, recunoscând în Cristos singurul izvor de mântuire: „Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (In 6,68). Pare că a reţinut cuvintele lui Isus rostite mai înainte: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (In 6,63). În cele din urmă recunoaşte şi proclamă solemn: „Tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”, adică cel trimis şi ales de Dumnezeu, consacrat şi unit cu el în gradul cel mai înalt. De aceea e în stare să ne salveze, să ne dea „cuvintele” ce dau viaţa. Este importantă şi succesiunea verbelor cu care Petru face mărturisirea sa de credinţă: „noi am crezut şi am cunoscut”. Credinţa precede cunoaşterea şi într-un anume sens o generează, având în vedere contextul in care Isus s-a sforţat să pună în evidenţă importanţa fundamentală şi decisivă a credinţei. Credinţa este de fapt o formă înaltă de „cunoaştere” care nu provine „de la trup şi de la sânge”, cum reiese din răspunsul lui Isus la mărturisirea similară a lui Petru (cf. Mt 16,17), dar „de la Tatăl care stă în ceruri”. Se notează de asemenea incredulitatea iudeilor şi credinţa Celor Doisprezece, care în acest moment de criză devine mai matură. Şi încă ceva. Potrivit evanghelistului Ioan „criza de credinţă” se verifică în privinţa misterului euharistic, adică acolo unde are loc dăruirea maximă. Asta înseamnă că lipsa de credinţă derivă mai presus de toate din puţina capacitate de „a iubi”.
6. Alegeţi pentru voi astăzi pe cine să slujiţi
Dar şi prima lectură ((Ios 24,1-2a.15-17.18b) luată din finalul cărţii lui Iosue (Ios 24,1-33), prezintă un moment de alegere decisivă: pentru Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu. Iosue a zis întregului popor: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Dacă vi se va părea greu să slujiţi Domnului, alegeţi pentru voi astăzi pe cine să slujiţi: dacă pe dumnezeii pe care i-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu sau pe dumnezeii amoreilor care locuiesc în ţara voastră!” (Ios 24,15). Odată ce ţara promisă a fost cucerită şi distribuită celor douăsprezece triburi ale lui Israel, Iosue convoacă o mare adunare a poporului la sanctuarul din Sihem în centrul ţării. Iosue este succesorul lui Moise la conducerea poporului lui Israel pe care l-a introdus în ţara promisă de Dumnezeu. Înainte de a muri vrea să pună poporul în faţa responsabilităţii. Ultimul capitol al cărţii lui Iosue, cuprinde un formular de reînnoire a legământului, asemănător cu formularele reînnoirii promisiunilor de la botez. În prima parte (cf. 24,2-13) sunt enumerate etapele fundamentale ale istoriei mântuirii şi intervenţiile lui Dumnezeu exprimate prin verbul „a da”. În a doua parte (cf. 24,14-24) Iosue invită poporul să-şi aleagă un dumnezeu: sau pe dumnezeii veneraţi de strămoşii lor înainte de chemarea lui Abraham, sau pe dumnezeii amoreilor, învinşi de Domnul în cucerirea ţării promise, sau pe Dumnezeu însuşi. După ce Iosue a declarat public: „Eu şi casa mea îl vom sluji pe Domnul»”, poporul a răspuns: „Departe de noi să-l părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei! Căci Domnul Dumnezeul nostru, el ne-a scos pe noi şi pe părinţii noştri din ţara Egiptului, din casa sclaviei; el a făcut înaintea ochilor noştri acele semne mari şi ne-a păzit pe toate căile pe care am umblat şi printre toate popoarele prin mijlocul cărora am trecut. Şi noi îl vom sluji pe Domnul, căci el este Dumnezeul nostru” (Ios 24, 15b-17.18b). Să notăm şi pronumele „noi” repetat constant. În felul acesta poporul adunat la Sihem, care de fapt nu ieşise din Egipt şi în mare parte nu traversase pustiul, voia să se asocieze la evenimentele trecutului, „retrăindu-le” în lumina credinţei. În acest act de credinţă şi noi facem prezente toate intervenţiile salvatoare ale lui Dumnezeu, hotărându-ne pentru el mereu de la capăt. De aceea, „cuvântul” şi „sacramentul” nu sunt realităţi moarte, ci mereu „vii”. „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă”, spunea Isus (In 6,63).
7. Slujire fără concurenţi, liberă şi recunoscătoare
Iosue şi poporul aducându-şi aminte de numeroasele binefaceri primite în decursul istoriei decid să-l slujească pe Domnul. Ce înseamnă „a sluji”, verb ce revine de cinci ori în fragmentul propus la Liturghia zilei (Ios 24,1-2a.15-17.18b). Semnificaţiile biblice sunt mai multe. De exemplu, prima caracteristică a „slujirii” se referă la o angajare totală, exclusivă şi definitivă. Slujirea lui Dumnezeu este exclusivă, nu admite concurenţi. La baza acestei afirmaţii stă convingerea repetată mai târziu de Isus, că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi iar pe celălalt îl va dispreţui (cf. Mt 6,24). În al doilea rând, „a sluji” nu indică doar o serie de prestaţii sau lucruri de făcut; înainte de a cere să faci ceva, a sluji înseamnă o adeziune interioară, o adeziune a inimii. Slujirea lui Dumnezeu cuprinde fidelitatea şi iubirea faţă de el. O altă caracteristică a slujirii este faptul că ea se naşte ca răspuns la un dar primit. La Sihem poporul a recunoscut că „Domnul Dumnezeul nostru, el ne-a scos pe noi şi pe părinţii noştri din ţara Egiptului, din casa sclaviei şi a făcut înaintea ochilor noştri acele semne mari şi ne-a păzit pe toate căile pe care am umblat şi printre toate popoarele prin mijlocul cărora am trecut”. De remarcat că în Biblie slujirea nu este în contrast cu libertatea. Din contră, slujirea este considerată ca adevărata libertate. Apoi, ceea ce îl determină pe om să-i slujească lui Dumnezeu nu este înainte de toate frica de o eventuală pedeapsă, nici dorinţa de a primi un premiu. Aceste motivaţii sunt prezente dar sunt secundare. Adevăratul motiv al slujirii este gratitudinea sau recunoştinţa. Iar sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este marea „slujbă”, „serviciul divin”. Euharistia este marea aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru toate. Participarea la sfânta Liturghie este o slujire în libertate. Toţi slujesc.
8. Misterul acesta este mare
Şi lectura a doua care propune un text al sfântului apostol Paul despre căsătorie şi despre relaţia dintre soţ şi soţie (Ef 5,21-32), ne plasează într-un context de credinţă. De fapt, doar în lumina credinţei căsătoria poate fi înţeleasă ca o „dăruire” reciprocă şi apartenenţă ce are ca model relaţia de iubire care îl leagă pentru totdeauna pe Cristos şi Biserica sa. Aşa cum Cristos „s-a dăruit până la moarte” pentru noi şi ne iubeşte cu o iubire nestrămutată şi fără părere de rău, la fel trebuie să facă bărbatul şi femeia. Relaţia dintre Cristos şi Biserică nu este propusă de apostol doar ca model ci înainte de toate ca „izvor” din care soţii pot trage energii mereu noi pentru a se putea iubi cu fidelitate în spirit de slujire. Căsătoria creştină are nevoie de întoarcerea la a fi marele „mister” al iubirii pe care Cristos o toarnă în inima omului. Este o alianţă divină. Doar atunci căsătoria va supravieţui crizei violente ce bântuie societatea de astăzi şi va regenera însăşi societatea civilă şi comunitatea bisericească.
9. Cântarea psalmistului: răspuns de recunoştinţă
Slujirea lui Dumnezeu se naşte ca răspuns de recunoştinţă pentru darurile primite. Să recunoaştem cu psalmistul că Dumnezeu este ocrotitor fidel al existenţei noastre. El a fost ieri cu noi, ne însoţeşte astăzi şi trăim în credinţa şi speranţa că va fi mereu pentru noi refugiu de salvare, cum cântă psalmistul după prima lectură liturgică: „Ochii Domnului sunt îndreptaţi către cei drepţi şi urechea lui ia aminte la strigătele lor. Domnul îi înfruntă pe cei răi, pentru a şterge amintirea lor de pe pământ. Când cei drepţi strigă, Domnul îi aude şi-i scapă din orice strâmtoare. Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i mântuieşte pe cei cu sufletul mâhnit. Multe încercări se abat peste cel drept, dar Domnul îl eliberează din toate. El veghează asupra fiecăruia dintre oasele celui drept, nici unul dintre ele nu va fi zdrobit” (Ps 33/34,16-21).
10. Rugăciunea Bisericii
Să avem umilinţa de a recunoaşte că suntem în stare să-l trădăm pe Dumnezeu, dacă abandonăm mijloacele pe care el ni le-a dat pentru a rămâne uniţi în iubirea sa. Răspunsul dat lui Isus de apostolul Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”, să ne ajute în ceasul încercării! Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor ce cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii.
(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 24 august 2018)
