Consideraţii omiletice la Duminica a IX-a de peste an (B): Ziua de odihnă
(Vatican News – 3 iunie 2018) E Ziua Domnului, timp de har şi de încetare a lucrului. În răgazul acestei duminici începem sfânta Liturghie cu câteva invocaţii din cartea Psalmilor: „Întoarce-te spre mine, Doamne, şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit. Priveşte la umilirea şi la truda mea şi iartă-mi toate păcatele, Dumnezeul meu!” (cf. Ps 24/25,16.18). Psalmistul e străbătut de un fior de căinţă pentru păcatele săvârşite în tinereţe dar stăruie în rugăciune cu ochii aţintiţi către Domnul. Este convins că iubirea lui Dumnezeu este pentru toţi aceia care se tem de el şi păzesc poruncile lui. Astăzi lecturile liturgice aduc în centrul atenţiei observarea zilei de odihnă care pentru noi creştinii este duminica. Ziua de odihnă are o semnificaţie profundă voită de Dumnezeu şi care într-un fel este sădită în însăşi inima omului. Timpul liber este o necesitate pentru om şi o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru primenirea vieţii. În acest scop Ziditorul lumii a rânduit zile şi nopţi, lumină şi întuneric, muncă şi odihnă. Toate în natură cunosc anotimpuri de activitate intensă şi perioade de repaus. Însuşi „Dumnezeu a împlinit în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse. Şi s-a odihnit în ziua a şaptea de la toată lucrarea pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea s-a odihnit de la toată lucrarea pe care a creat-o atunci când a făcut-o” (Gen 2,2-3). După cum Dumnezeu „s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse”, viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă. Modul de a acţiona al lui Dumnezeu este modelul acţiunii umane.
1. Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului
Se pare că ideea unei zile de repaus după şase zile de lucru este o „invenţie” originală a lui Israel, ce nu cunoaşte un precedent clar sau analogii în alte culturi. Bibliei îi datorăm deci cadenţa, astăzi devenită universală, a celor şapte zile dintre care ultima (respectiv prima) este rezervată odihnei şi sărbătorii. Această structură este valabilă actualmente pentru evrei, creştini şi musulmani, deşi ziua de sărbătoare variază: pentru musulmani este vinerea, pentru evrei sâmbăta (sabát), pentru creştini duminica. În Vechiul Testament fizionomia zilei de odihnă s-a format în mod lent. În prima fază ea a fost motivată de odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea a creaţiei (cf. Gen 2,2-3; Ex 20,8-11). Este o motivaţie teologică: dacă Dumnezeu „s-a odihnit şi şi-a tras sufletul” în ziua a şaptea (Ex 31,17), şi omul trebuie să „se odihnească” şi să-i lase şi pe ceilalţi, mai ales pe săraci, „să-şi tragă sufletul” (Ex 23,12). În textele succesive, Scriptura prezintă ziua Domnului şi ca o amintire sau ca un memorial a eliberării lui Israel din robia Egiptului. Aşa spune Domnul: „Respectă ziua de odihnă ca pe o zi sfântă, aşa cum îţi porunceşte Domnul Dumnezeul tău. Şase zile poţi lucra, te poţi ocupa cu orice muncă. Însă a şaptea zi este de odihnă, zi de sărbătoare în cinstea Domnului Dumnezeului tău. Să nu lucrezi nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici servitorul tău şi nici servitoarea ta; nici boul tău, nici măgarul tău şi nici unul dintre animalele tale, la fel nici străinul care locuieşte în casa ta. Servitorul tău şi servitoarea ta se vor odihni ca şi tine”. Pentru ce? Care este justificarea? De această dată motivaţia are caracter antropologic: „Să-ţi aminteşti că ai fost sclav în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu puterea mâinii sale şi cu vigoarea braţului său. De aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua de odihnă (sabàt)” (Dt 5,12-15 prima lectură). Observăm în acest text că beneficiile zilei de odihnă sunt extinse şi la „sclavi” şi „sclave”, la „străin” şi chiar la animale: „boul tău, măgarul tău, animalele tale”. S-ar putea spune că lumea tuturor oamenilor şi chiar cea a tuturor vieţuitoarelor este interesată de „sfinţenia” zilei de odihnă. Multă vreme, „sfinţirea zilei de odihnă” consista doar în încetarea lucrului. Mai târziu, începând cu întoarcerea din exilul babilonian, păstrarea zilei de sărbătoare comportă tot mai multe acte de cult, precum aducerea de sacrificii şi adunări pentru învăţarea legii. În ultima fază, ziua de odihnă a devenit ziua tradiţională în care în sinagogă se făceau rugăciuni, se citea din cărţile sfinte şi se explica legea. Este oarecum ceea ce formează activitatea normală într-o parohie creştină, care de altfel derivă din acest model.
2. Timp de har şi de încetare a lucrului
Dumnezeu i-a încredinţat omului ziua de odihnă ca să o păstreze în semn de legământ nepieritor. Porunca zilei de odihnă, care pentru creştini a devenit duminica, prima zi a săptămânii care aminteşte învierea Domnului şi începutul „noii creaţii” (2Cor 5,17), are deci două motivaţii principale care se întregesc reciproc. O motivaţie „teologică” prin care omul e chemat să-l binecuvânteze pe Domnul pentru darul imens al creaţiei şi al vieţii. Este o zi pentru Domnul, o zi rezervată cu sfinţenie laudei lui Dumnezeu, preamăririi lucrării sale creatoare şi faptelor mântuitoare în folosul poporului său. „Odihna” lui Dumnezeu în ziua a şaptea nu este motivată cu vreo „stare de oboseală” sau de inactivitate. Este un răgaz de contemplaţie la vederea infinităţii lucrurilor bune pe care le-a făcut, şi mai ales a omului în care a exprimat propriul său chip. Dumnezeu este primul care se uimeşte în faţa frumuseţii şi armoniei lucrurilor ieşite din mâinile sale: „Şi Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). A doua motivaţie este cea „antropologică”. Omul este invitat să-şi recupereze „libertatea” interioară şi exterioară, sustrăgându-se tiraniei muncii sau celorlalte preocupări care ameninţă să nu mai lase timp pentru noi înşine, şi cu atât mai puţin pentru Dumnezeu. Întrucât comportă încetarea lucrului zilnic şi un răgaz cuvenit pentru Domnul, ziua de odihnă este o zi de protest împotriva robiei muncii şi a cultului banului. „Ziua Domnului” este, prin excelenţă, ziua acestei relaţii în care omul îşi înalţă cântarea spre Dumnezeu, devenind vocea întregii creaţii. Tocmai de aceea este şi ziua odihnei: întreruperea ritmului deseori apăsător al ocupaţiilor traduce, în limbajul expresiv al „noutăţii” şi al „detaşării”, recunoaşterea dependenţei propriei persoane şi a cosmosului faţă de Dumnezeu. Totul vine de la Dumnezeu! Ziua Domnului afirmă necontenit acest principiu… Rolul zilei Domnului este de a reaminti că istoria şi cosmosul îi aparţin lui Dumnezeu, şi că omul nu se poate dedica lucrării sale de colaborator al Creatorului în lume fără a fi mereu conştient de acest adevăr” (Ioan Paul II, enc. Dies Domini, 15).
3. Isus şi interpretarea autentică a zilei de odihnă
Isus s-a conformat şi în privinţa zilei Domnului uzanţelor poporului său. Prima sa ieşire publică are loc în sinagoga din Nazaret, unde citeşte şi comentează Scriptura zilei, aplicând-o la persoana sa. Îl vedem adesea învăţând sâmbăta în contextul adunării. Aşa vor face şi apostolii după moartea lui, şi aşa va continua să facă Biserica la începuturile ei. Atunci de unde vin contrastele frecvente asupra acestui punct dintre Isus şi farisei şi cărturari? Cum se explică aceste contraste, căci Evanghelia relatează numeroase incidente în care Isus este acuzat că încalcă legea sabatului? Ce s-a întâmplat? La fel ca pentru celelalte porunci, se verificase şi pentru porunca zilei de odihnă un proces de anchilozare şi de fosilizare care îndepărta de scopul originar al poruncii. Se cultivau cu grijă mai curând formele exterioare şi nu spiritul legii. Şi ştim că „litera” care ia locul Spiritului, ucide. În acest sens lucrarea lui Isus capătă şi cu privire la ziua de odihnă caracterul unei eliberări. Isus poartă porunca zilei Domnului la rădăcinile ei genuine, simple, sfinte şi foarte umane. „La început nu era aşa”, spune Isus în legătură cu divorţul. În această lumină trebuie interpretate şi cuvintele lui Isus din Evanghelia zilei: „Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (cf. Mc 2,23–3,6). Şi profeţii acţionaseră uneori în acest sens, dar Isus o face cu un titlu diferit. Isus se prezintă ca „Stăpân peste sâmbătă”, titlu pe care nici un profet nu ar fi cutezat să-l revendice. Isus lucrează cu însăşi autoritatea aceluia care a dat porunca sâmbetei. Însă, niciodată Isus nu încalcă sfinţenia acestei zile. El îi dă cu autoritate interpretarea autentică: „Sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă, iar Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei” (Mc 2, 27-28). Mişcat lăuntric de compasiune faţă de om, Cristos îşi îngăduie „în zi de sâmbătă să facă binele mai curând decât răul, să salveze o viaţă mai degrabă decât să o piardă” (Mc 3,4). Sâmbăta este ziua Domnului îndurărilor şi a cinstirii lui Dumnezeu.
4. Actualitatea permanentă a zilei de odihnă pentru Domnul
Să venim la noi într-un mod mai direct. Discuţia din Evanghelii despre Isus şi porunca zilei de odihnă nu este doar o discuţie istorică privind trecutul. Ea este foarte actuală pentru noi. Treptat porunca sâmbetei iudaice s-a transformat în porunca creştină a duminicii. Peste amintirea săptămânii creatoare s-a suprapus cea a săptămânii răscumpărătoare; peste amintirea eliberării din robia Egiptului s-a suprapus cea a eliberării pascale inaugurate de învierea lui Cristos. Potrivit sfântului Ignaţiu din Antiohia (sec. I), creştinii sunt cei care „trăiesc după Duminică”, deosebindu-se astfel de evrei care păstrează sâmbăta. În unele locuri şi pentru un timp, cele două zile de sărbătoare coexistau iar creştinii le ţineau şi pe una şi pe alta. Situaţia se reprezintă în zilele noastre, după ce săptămâna scurtă a făcut din nou sâmbăta, o zi de încetare a lucrului. În primele trei secole, în timpul persecuţiilor, Duminica a fost pentru creştini zi de adunare şi de cult, dar nu de odihnă. Slujbele religioase se făceau în ascuns, dimineaţa înainte de cântatul cocoşului, pentru a scăpa de arestări şi pentru a se duce cu ceilalţi la activităţile normale ale zilei. Abia pe timpul împăratului Constantin (sec. IV) duminica creştină a fost declarată zi festivă pentru stat, şi a căpătat şi caracterul de zi de odihnă, înlocuind complet sâmbăta iudaică. La ea se va referi de acum încolo Biserica atunci când aminteşte porunca: „Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului”. Gândul lui Cristos despre sâmbătă iudaică ne este folositor pentru a trăi bine ziua noastră de sărbătoare care este duminica. Sfântul papă Ioan Paul al II-lea a lăsat o scrisoare apostolică despre Ziua Domnului (Dies Domini, 31 mai 1998) în care trasează istoria trecerii de la sâmbăta ebraică la duminica creştină şi pune în lumină actualitatea ei permanentă.
5. Sfinţirea duminicii: participarea la sf. Liturghie şi încetarea lucrului
Contrar sâmbetei ebraice, duminica a fost la început zi de cult şi apoi de încetare a lucrului. Autorii din primele veacuri creştine descriu cu plăcere adunările pline de bucurie şi fervoare ale creştinilor „în ziua soarelui”. În timpul persecuţiilor creştinii sfidau uneori moartea pentru a lua parte la adunarea euharistică, la sfânta Liturghie duminicală. Unii au murit martiri declarând că nu pot trăi fără Duminică, fără ziua Domnului şi Liturghia duminicală. Organizarea actuală a muncii comportă adesea ture de lucru şi duminica. Se înmulţesc activităţile cu caracter cultural şi muncile care se pot face acasă şi la care nu pot fi aplicate cu uşurinţă normele tradiţionale privitoare la muncile permise şi cele nepermise duminica. Se penalizează poate munca agricolă care are cele mai bune raţiuni pentru excepţii de la regulă. Însă actualmente problema zilei de sărbătoare este mai degrabă distracţia. Pentru mulţi ziua de sărbătoare se reduce la „stadion” sau la „discotecă”. Desigur, porunca încetării lucrului este foarte importantă, dar ea se prezintă astăzi diferit decât altădată. După exemplul lui Isus, este bine să avem în vedere sfinţirea zilei de sărbătoare prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, participarea la adunarea pentru sfânta Liturghie şi la faptele bune. Ce-ar fi viaţa de credinţă fără întâlnirea comunitară săptămânală pentru sfânta Liturghie? Unii se plâng că Liturghia plictiseşte, că predica este insuportabilă! Cred că fiecare trebuie să se sforţeze pentru a îmbunătăţi participarea activă. Chiar când în biserică nu găseşti comunitatea şi predica pe care le doreşti, poţi găsi mereu ceva bun, dacă ai credinţă. Liturghia nu este doar preotul, eşti şi tu. A voi să stabileşti când absenţa de la Liturghia duminicală este păcat de moarte şi când nu, poate fi un risc de a cădea în cazuistica combătută de Isus. Nu atât obligaţia trebuie să ne determine la păstrarea zilei Domnului, la participarea la sfânta Liturghie duminicală, cât nevoia pe care o avem de ea. Nu noi îi facem un dar lui Dumnezeu şi Bisericii participând la sfânta Liturghie, ci Cristos şi Biserica ne fac un dar imens invitându-ne să luăm parte la masa euharistică.
6. Din Catehismul Bisericii Catolice (nn. 1184-1188): aplicaţii practice
Instituţia Zilei Domnului oferă tuturor posibilitatea de a se bucura de un timp de odihnă şi răgaz suficient ca să-şi cultive viaţa familială, culturală, socială şi religioasă. Duminica şi în celelalte sărbători de poruncă, credincioşii trebuie să se abţină de la munci sau activităţi care îi împiedică de la cultul datorat lui Dumnezeu, de la bucuria proprie Zilei Domnului, de la practicarea faptelor de milostenie şi de la cuvenita destindere a minţii şi a trupului. Trebuinţele familiei sau o mare utilitate socială constituie justificări legitime faţă de porunca odihnei duminicale. Credincioşii trebuie să vegheze ca asemenea justificări legitime să nu introducă obiceiuri dăunătoare religiei, vieţii de familie şi sănătăţii. Iubirea de adevăr caută sfântul răgaz, nevoia iubirii primeşte munca dreaptă. Creştinii care dispun de timp liber să-şi amintească de fraţii lor care au aceleaşi trebuinţe şi aceleaşi drepturi şi nu se pot odihni din cauza sărăciei şi a mizeriei. Prin tradiţie, duminica este consacrată de pietatea creştină faptelor bune şi slujirii smerite a bolnavilor, infirmilor sau bătrânilor. Creştinii trebuie să sfinţească duminica şi dăruind familiei şi celor apropiaţi timpul şi grija lor, greu de acordat în celelalte zile ale săptămânii. Duminica este un timp favorabil reflecţiei, tăcerii, studiului şi meditaţiei, care favorizează creşterea vieţii lăuntrice şi creştine. Sfinţirea duminicii şi a zilelor de sărbătoare cere un efort comun. Fiecare creştin trebuie să evite să impună altora fără necesitate ceva care i-ar împiedica să respecte ziua Domnului. Când obiceiurile (sporturi, restaurante etc.) şi necesităţile sociale (servicii publice etc.) solicită din partea unora să muncească duminica, fiecare are răspunderea de a-şi asigura un timp de răgaz suficient. Credincioşii trebuie să aibă grijă, cu moderaţie şi iubire, să evite excesele şi violenţa la care duc uneori distracţiile de masă. În ciuda constrângerilor economice, puterea publică trebuie să se îngrijească să asigure cetăţenilor un timp destinat odihnei şi cultului divin. Patronii au aceeaşi obligaţie faţă de angajaţii lor. Respectând libertatea religioasă şi binele comun, creştinii trebuie să lupte pentru recunoaşterea duminicilor şi sărbătorilor Bisericii ca sărbători legale. Ei trebuie să dea tuturor un exemplu public de rugăciune, de respect şi de bucurie şi să-şi apere tradiţiile ca o contribuţie preţioasă la viaţa spirituală a societăţii omeneşti. Dacă legislaţia ţării sau alte motive obligă la muncă duminica, această zi să fie trăită totuşi ca ziua eliberării noastre, care ne face să participăm la această „întrunire sărbătorească”, la această „adunare a celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evr 12, 22-23).
7. Lectură utilă despre timpul liber
În opinia experţilor, timpul liber trebuie privit prin prisma beneficiilor pe care le aduce la nivel psihic şi nu numai. Acesta nu se defineşte doar ca o perioadă a zilei în care nu suntem fizic la birou, ci este mai mult decât atât. Este timp pentru noi, pentru familie, pentru prieteni, pentru hobby-uri (îndeletniciri plăcute, în afara preocupărilor profesionale, exercitate în timpul liber) şi tot ce ţine în general de viaţa personală, pentru reîncărcarea bateriilor şi găsirea unor surse de energie şi relaxare. Timpul liber însă, folosit constructiv, a constituit baza pe care s-a ridicat cultura grecilor. Câteva sute de ani mai târziu,. folosirea greşită a timpului liber a însemnat însă factorul principal în căderea Greciei antice. Nici o altă civilizaţie din istoria omenirii nu a fost capabilă „să păstreze echilibrul între timp şi bani în mâinile maselor". Timpul liber este o problemă acută a societăţii contemporane. Iar munca fără odihnă nu conduce decât la extenuare. „Cea mai mare problemă cu care ne confruntăm astăzi este să creăm o societate ce nu degenerează prin timpul liber”. Aceasta se poate realiza numai prin mobilizarea unor forţe care să formeze o cultură care să recunoască, aşa cum nici o civilizaţie nu a fost formată de la căderea Romei, că timpul liber este şi trebuie să fie înţeles ca un început şi un sfârşit; şi că valoarea lui se măsoară în ceea ce facem cu el: ne ridică sau ne coboară în marea lume a spiritului, nu a materiei". Timpul liber reprezintă timpul necesar oxigenării creierului. Dacă n-am avea acest timp liber noi am fi mereu obosiţi, leneşi, trişti şi fără de viaţă. Deci timpul liber te ajută sa nu ai probleme cu somnul, să nu fii leneş, deci fără acest timp liber noi am fi extenuaţi şi n-am putea rezista fizic presiunii muncii. Noi fără timpul liber am fi ca nişte oameni care nu mai există pe pământ, ca şi oamenii morţi. In timpul liber poţi face alte activităţi care te ajută să devii mai bun şi în alte ocupaţii nu doar în aceea care o practici tu. Timpul liber îţi creează o stare de bucurie, având un rol moralizator care te ajută să nu-ţi pierzi minţile muncind zi de zi. Deci in concluzie, fără timpul liber am fi alţi oameni care cedăm fizic şi psihic foarte uşor, nişte oameni somnolenţi care nu ştiu decât să muncească.
8. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, providenţa ta nu greşeşte nicicând în orânduirile sale. Te rugăm cu umilinţă, să îndepărtezi de la noi tot ce ne este spre rău şi să ne dăruieşti tot ce ne e spre bine.
(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 2 iunie 2018)
