Consideraţii omiletice la Naşterea sfântului Ioan Botezătorul: Chemare şi misiune

23 iunie 2018 - Vatican News. E Ziua Domnului. Naşterea sfântului Ioan Botezătorul este în liturghia Bisericii o sărbătoare de rangul duminicii, datorită apropierii de Domnul Cristos. Ioan este înaintemergătorul Domnului. Evangheliştii rezumă viaţa lui în aceste cuvinte: „A venit un om trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit ca să dea mărturie despre lumină, ca să-i pregătească Domnului un popor desăvârşit” (In 1,6-7; Lc 1,17 Ant. la intrare). El face legătura dintre Vechiul şi Noul Testament. Naşterea lui este strâns legată de venirea lui Mesia. Despre el s-a scris în profeţi: „Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el îţi va pregăti calea. Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui” (Mc 1,3-4). Încă din sânul matern Ioan a fost sfinţit de prezenţa binecuvântată a lui Isus. În momentul vizitei Fecioarei Maria la vara sa Elisabeta s-a petrecut un fapt revelator. Elisabeta, mama lui Ioan, era în luna a şasea, iar Maria abia primise vestea că va fi mama Mântuitorului. Ieşindu-i în întâmpinare, Elisabeta i-a spus Mariei: „Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu” (Lc 1,44). Această sărbătoare datează din secolul IV şi poate chiar de mai înainte. Lecturile Liturghiei se concentrează asupra momentului naşterii lui Ioan iar Evanghelia (cf. Lc 1,57-66.80) subliniază importanţa numelui care i-a fost dat. Şi astăzi în unele regiuni ale lumii, dar în vechime era obiceiul general să se dădea primului copil numele bunicului dacă era băiat sau numele bunicii dacă era fetiţă. Numele avea un rol important. Se spunea: „Nomen est omen - Numele este o urare”, este o prevestire. Se dorea ca numele să exprime realitatea unei persoane, destinul său uman şi religios. Despre Ioan Botezătorul încă de la naştere s-a spus: „Tu, copilule, vei fi profet al Celui Preaînalt, căci vei merge înaintea Domnului ca să-i pregăteşti căile lui” (Lc 1, 76). Să aprofundăm evenimentul binecuvântat pe care îl sărbătorim.

1. Părinţii: Zaharia şi Elisabeta

Părinţii lui Ioan sunt Zaharia şi Elisabeta, o familie preoţească. Trăiau în ţinutul Iudeii din sudul Palestinei. Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, ţinând în mod desăvârşit toate poruncile şi prescrierile Domnului. Nu puteau face ceva mai mult pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. Cu toate acestea nu aveau copii, pentru că Elisabeta era sterilă şi amândoi erau înaintaţi în vârstă. Faptul acesta era considerat o dezonoare, însemna a fi abandonaţi de Dumnezeu sau pedepsiţi pentru vreo încălcare a legii. Asta, desigur, nu era valabil pentru Elisabeta şi Zaharia. Ei păreau mai degrabă uitaţi de Dumnezeu, deşi continuau să rămână credincioşi. Dar situaţia se schimbă, pentru că „Domnul îşi va aminti”. Acesta este înţelesul numelui Zaharia. Domnul îşi aduce aminte de milostivirea sa. Pe când Zaharia slujea la templu, un înger al Domnului i-a zis: „Nu te teme, Zaharia, căci rugăciunea ta a fost ascultată şi soţia ta, Elisabeta, îţi va naşte un fiu şi-i vei pune numele Ioan. Vei avea bucurie şi veselie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui, căci va fi mare înaintea Domnului” (Lc 1, 13-15).

2. Ioan este numele lui

Copilul este mereu un dar al lui Dumnezeu. Naşterea unui copil este un moment de bucurie. Ioan va fi motiv de bucurie nu doar pentru părinţii săi. Într-adevăr, mulţi s-au bucurat de naşterea lui Ioan, din moment ce la distanţa de peste douăzeci de veacuri continuăm să vorbim despre el. Există un întreg ritual la naşterea unui copil: venirea la lumina zilei, vestea dată rudelor şi vecinilor, discuţiile privind alegerea şi punerea numelui. Astfel, „când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Auzind vecinii şi rudele că Domnul şi-a arătat mila faţă de ea, se bucurau împreună cu ea. În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur şi voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său. Dar Elisabeta nu a fost de acord. Numele Zaharia, nu merge bine, deoarece înseamnă doar că „Dumnezeu îşi aminteşte”, iar acum „Dumnezeu care dă har”, şi-a manifestat bunăvoinţa.  De aceea, a zis: „Nu, copilul se va chema Ioan”. Oricum, revenea tatălui să dea nume copilului.  Atunci rudele l-au întrebat, prin semne, pe tatăl copilului, ce nume ar fi voit să-i pună. Zaharia a cerut o tăbliţă, pe care a scris: „Ioan este numele lui” (Lc 1,57-63). Numele „Ioan” înseamnă „Domnul dă har”, sau „darul lui Dumnezeu”. Astfel, cu naşterea lui Ioan se vesteşte lumii că a sosit timpul bunăvoinţei şi iubirii lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Zaharia în templu a fost ascultată. Rugăciunea preotului este una cu cea a poporului. Părinţii copilului sunt convinşi în credinţa că au fost vizitaţi de Dumnezeu cu milostivirea sa. De aceea, ei îşi manifestă decizia, neobişnuită dar fermă, şi spun: „Ioan este numele lui”. Doar după această afirmaţie precisă de ascultare bătrânul Zaharia recapătă graiul şi poate să cânte din nou, ca un bun preot, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu.

3. Ce va fi oare acest copil?

Era imposibil în faţa celor petrecute să nu se perceapă o anumită prezenţă divină sau ceva misterios în jurul evenimentelor. Rudele şi vecinii erau nedumeriţi de alegerea acelui nume străin de familie. Văzând cum s-au petrecut lucrurile, pe toţi vecinii i-a cuprins frica, sau mai degrabă uimirea. Să taci în asemenea împrejurări este cu neputinţă, Ştirea s-a răspândit repede în toată regiunea aceea de munte. Peste tot se discuta şi uimiţi în inima lor spuneau: „Ce va fi oare acest copil?” Această întrebare îi face pe toţi să aştepte şi să vadă. Pentru moment, despre acest copil ştiu doar un lucru. El este semnul unei rugăciuni care a fost ascultată. Treptat, misterul acelui copil începe să se dezvăluie şi pentru lumea din jur care constată că, „într-adevăr, mâna Domnului era cu el”. De acum înainte figura lui Ioan iese din mediul comun al Palestinei şi capătă tot mai mult trăsăturile unui vestitor universal. Iar mesagerul are trăsăturile celui pe care îl anunţă şi în numele căruia vorbeşte. La fel ca despre Isus, s-a spus şi despre Ioan: „Copilul creştea şi se întărea în duh. A trăit în ţinuturi pustii până în ziua în care s-a arătat lui Israel”, chemând la convertire. Însăşi predica lui Ioan se aseamănă cu cea a lui Isus.

4. Vocaţie: chemare şi misiune

Dumnezeu cheamă pe fiecare om pentru o misiune. Proiectul de viaţă pe care Dumnezeu îl încredinţează celui chemat se numeşte vocaţie. Chemarea şi misiunea necesită ascultare şi discernământ. Vocaţia se descoperă pe parcurs, pas cu pas. Vocaţia lui Ioan Botezătorul capătă caracteristicile unuia care vesteşte mântuirea lui Dumnezeu şi anticipă misiunea lui Cristos. Liturghia aplică lui Ioan Botezătorul cele scrise despre servitorul lui Dumnezeu (cf. Is 49,1-6 prima lectură): „Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din sânul mamei mele mi-a spus pe nume”… „el care m-a plămădit din sânul maicii mele, ca să-i slujesc lui” (Is 49,1.5). „Mai înainte de a te forma în sânul mamei tale, eu te-am cunoscut; mai înainte de a te naşte, eu te-am consacrat; vreau să fac din tine un profet pentru popoare” (Ier 1,5 prima lectură a Liturghiei din ajun). Cuvântul „servitor” este un termen care se întâlneşte în toate religiile, dar înţelesul lui exact variază în funcţie de ideea pe care lumea o au despre Dumnezeu, despre om şi despre relaţia dintre cei doi. În Biblie, mai ales la profetul Isaia, cuvântul „servitor” spune ascultare şi supunere, dar mai presus de toate spune iubire şi prietenie. Termenul se referă întotdeauna la un om sau la un popor, aleşi de Dumnezeu în vederea unei misiuni. Şi de fapt chemarea şi misiunea: „m-a chemat”, „mi-a spus pe nume” şi „Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului”- sunt cele două trăsături caracteristice ale personajului despre care vorbeşte profetul Isaia. Textul nu spune cine este acest personaj misterios: poporul, viitorul Mesia, restul credincios al poporului lui Israel? Sunt însă descrise cu multă grijă trăsăturile sale lăuntrice.

5. Extinderea şi stilul misiunii

Chemare şi misiune sunt doi termeni care în Biblie merg mereu mână în mână. Când iubirea lui Dumnezeu alege pe cineva dintre multe persoane, îl înzestrează cu darurile potrivite pentru a deveni instrument de mântuire pentru toţi. Iubirea lui Dumnezeu tinde mereu spre universalitate, spre binele comunităţii, spre binele comun. Celui ales şi chemat Dumnezeu îi arată destinatarii şi stilul misiunii pe care o va îndeplini. Orizontul misiunii este cât mai larg posibil, căci cuprinde toate triburile patriarhului Iacob, supravieţuitorii lui Israel, naţiunile, tot pământul, lumea întreagă. Toată această lume este în aşteptare. Prin lucrarea slujitorului său, Dumnezeu vrea acum să ajungă la toţi oamenii care aşteaptă să fie salvaţi. Cunoaştem stilul cu care servitorul îşi va desfăşura chemarea. Gura  lui va fi ca „sabia ascuţită” şi ca o „săgeată preferată scoasă di tolbă”. Servitorul va trebui să lupte pentru ca vestirea sa profetică să ajungă la toţi destinatarii.

6. Cel chemat la o misiune este sprijinit de Dumnezeu

Domnul spune celui pe care îl cheamă: „Tu eşti servitorul meu, Israel, în tine mă voi preamări”. Dar servitorul poate constata că degeaba s-a trudit, că în zadar şi pentru nimic şi-a cheltuit puterile. Această situaţie face să înţelegem că cel chemat cunoaşte dezamăgiri. Misiunea de servitor comportă obstacole şi dificultăţi, dar în situaţiile de criză şi descurajare îi este asigurat sprijinul lui Dumnezeu care îl ocroteşte „la umbra mâinii sale” (v. 2). Mai mult, criza pare necesară pentru a merge mai în profunzime şi a deschide perspective noi şi mai vaste. Dumnezeu însuşi confirmă acest stil, căci îl provoacă pe servitor să chibzuiască bine misiunea la care a fost chemat: „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob şi să-i întorci pe cei care au mai rămas dintre fiii lui Israel? Voi face din tine lumina popoarelor, ca să duci mântuirea mea până la marginile pământului” (v. 6). Servitorul se regăseşte în deplin acord cu stilul voit de Dumnezeu care l-a chemat. Împotrivirile şi truda zadarnică nu-l descurajează, căci spune: „partea ce mi se cuvine este la Domnul şi răsplata mea la Dumnezeul meu”.

7. Ioan pregăteşte calea Mântuitorului

Misiunea lui Ioan Botezătorul este precizată mai amănunţit în fragmentul din cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 13,22-26 lectura a doua). După ce a povestit pe scurt principalele etape ale istoriei lui Israel, apostolul Paul subliniază rolul fundamental al lui Ioan care, predicând un botez al pocăinţei, a pregătit venirea lui Isus. Din urmaşii regelui David, „Dumnezeu a ridicat un mântuitor pentru Israel, pe Isus. Înainte de venirea lui, Ioan Botezătorul a predicat întregului popor al lui Israel un botez al pocăinţei”. Fiecare în istorie are de îndeplinit un rol al său, o misiune a sa. Rolul şi misiunea nu trebuie înţelese în mod greşit sau evaluate peste măsura cuvenită. Către sfârşitul misiunii sale Ioan spunea: „Nu sunt eu acela la care vă gândiţi voi, dar iată-l că vine după mine şi eu nu sunt vrednic să-i dezleg sandalele” (cf. Fap 13,23-25). ^„Voi înşivă puteţi da mărturie despre mine că am spus: nu sunt eu Cristos, ci sunt trimis înaintea lui. Cel care are mireasa este mirele. Prietenul mirelui, care stă şi ascultă, se bucură mult la glasul mirelui. Aşadar, această bucurie a mea este acum deplină. El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (In 3,28-30). Isus este cuvântul de mântuire. Spre Isus trebuie îndreptată orice misiune. Aceasta comportă contribuţia tuturor credincioşilor, glasurile acelora care, asemenea lui Ioan, cu francheţe, cu sabia cuvântului şi cu pilda vieţii arată lumii mântuirea prezentă în istorie. În ziua următoare Ioan stătea din nou împreună cu doi dintre discipolii săi. Şi, privindu-l pe Isus care trecea, a zis: "Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu!"  Cei doi discipoli ai săi l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus” (In 1,35-37).

8. Naşterea lui Isus şi naşterea lui Ioan

În Evanghelia sărbătorii (Lc 1,57-66.80), naşterea lui Ioan Botezătorul este povestită foarte succint. Sunt subliniate mai curând reacţiile vecinilor şi ale rudelor, decât naşterea în sine: „Când s-a împlinit vremea să nască, Elisabeta a născut un fiu. Auzind vecinii şi rudele că Domnul şi-a arătat mila faţă de ea, se bucurau împreună cu ea”. Vecinii şi rudele dezvăluie semnificaţia profundă a evenimentului. Naşterea lui Ioan este o manifestare a bunătăţii milostive a lui Dumnezeu şi un motiv de bucurie colectivă. Aşa cum la naşterea lui Isus îngerii dezvăluie însemnătatea tainică a pruncului născut la Betleem, aici sunt rudele şi vecinii. Naşterea lui Ioan are loc în bucurie, în stupoare şi în preamărire. Sunt simţămintele obişnuite care însoţesc mereu vizita pe care Dumnezeu o face poporului său. Sunt aceleaşi simţăminte care se manifestă la naşterea lui Isus. Promisiunile minunate ale lui Dumnezeu încep să se împlinească. Aşa cum se va spune despre Isus, şi Ioan „creştea şi se întărea în duhul”. La fel ca Isus, şi Ioan ridică întrebarea cu privire la persoana şi viitorul său: „Ce va fi oare acest copil?” Este o invitaţie discretă către noi la a avea o atitudine de credinţă, şi a nu privi la aceste evenimente doar ca spectatori,  dar a ne deschide la mesajul lor salutar aşa cum va face Maria. În fine, sublinierea „într-adevăr, mâna Domnului era cu el” arată că viaţa viitorului profet este pusă sub protecţia şi călăuzirea lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă cu cel ales, cu cel chemat pentru o misiune. Dumnezeu îi spune: „Nu te teme, eu sunt cu tine!”

9. Trei învăţăminte

a) Naşterea lui Ioan Botezătorul arată cât de preţioasă este chemarea omului de către Dumnezeu. Venim la viaţă pentru că suntem doriţi, chemaţi şi iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu are un plan al său cu fiecare dintre noi, pe care trebuie să-l descoperim prin discernământ şi să-l realizăm. Acest plan se numeşte vocaţie. Fiecare om are menirea de a fi ambasador şi profet al Domnului, mărturisitor al unui cuvânt care nu este al său, martor fidel şi transparent. A-l vesti pe Cristos în diferitele împrejurări ale vieţii, fiecare cu darurile sale personale, este sarcina oricărui credincios. În Ioan Botezătorul avem un model ideal. b) Istoria umană şi profetică a fiecărei persoane poate fi descrisă prin semnificaţia numelui „Ioan” care în ebraică indică deopotrivă harul lui Dumnezeu care transformă viaţa dar şi minunea făpturii alese şi înălţate de acest har. Doi sunt protagoniştii oricărei chemări, Dumnezeu şi omul. Dacă este blocată revărsarea harului, omul se stinge, decade şi se pierde în egoism. Dacă este blocată voinţa umană, atunci darul lui Dumnezeu cade în gol şi se iroseşte. Harul şi voinţa sunt cei doi poli ai sfinţeniei. c) Încă din sânul matern, Ioan Botezătorul, profetul Ieremia, Servitorul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, apostolul Paul, fiecare om este chemat la o misiune proprie iar vocaţia sa se merge până la sângele martiriului său. Vocaţia creştină este radicală, nimic nu-i pus între paranteze, totul este preţios şi sfânt. „Este limpede, aşadar, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului lui, supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui” (LG 40). 

10. Cântarea psalmistului

Psalmul 138/139 este capodopera prezenţei oriunde şi atotştiutoare a lui Dumnezeu. El ştie toate şi toate le poate iar omul nu se poate sustrage prezenţei lui. Toate dimensiunile şi toate direcţiile omului se întâlnesc în îmbrăţişarea mântuitoare a lui Dumnezeu. „În el trăim, ne mişcăm şi suntem” (Fap 17,28), afirma apostolul Paul la Atena, după ce a citat diferiţi autori greci, precum opera „Fenomenele” a scriitorului Arat şi „Imnul către Zeus” al poetului Cleant. Într-un text aramaic descoperit la situl arheologic El-Amarna din Egipt se citeşte această frază semnificativă despre prezenţa divină: „Fie că noi urcăm în cer, fie că noi coborâm în abisul cel mai de jos, capul nostru este în mâinile Tale”. Psalmistul biblic spune: „În mâinile tale, Doamne, sunt tâmplele mele”. Dintre toate făpturile de pe faţa pământului omul este „minunea lui Dumnezeu”. „Tu m-ai chemat, Doamne, din sânul mamei mele. Doamne, tu mă observi de aproape şi mă cunoşti; ştii când mă aşez şi când mă scol; pătrunzi de departe gândurile mele; fie că umblu, fie că stau culcat, nimic nu-ţi scapă; toate cărările mele îţi sunt cunoscute. Pentru că tu ai format rărunchii mei, m-ai ţesut în sânul mamei mele. Te laud pentru că sunt o făptură atât de minunată! Lucrările tale sunt admirabile! Ce bine vede sufletul meu aceasta! Când eram plămădit în taină, oasele mele nu erau ascunse pentru tine” (Ps 138/139,1-3.13-15 psalmul responsorial). 

11. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care l-ai ridicat pe sfântul Ioan Botezătorul ca să-i pregătească Domnului Cristos un popor desăvârşit, dă-i Bisericii tale harul bucuriei spirituale şi călăuzeşte cugetele tuturor credincioşilor pe calea mântuirii şi a păcii.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 iunie 2018)