Versiune Beta

Cerca

Vatican News
20180617_Pixabay_germoglio, roccia, pietre_vangelo di domenica_così è il regno di Dio.jpg 20180617_Pixabay_germoglio, roccia, pietre_vangelo di domenica_così è il regno di Dio.jpg 

Consideraţii omiletice la duminica a XI-a de peste an (B): Împărăţia lui Dumnezeu

Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar, în particular, le explica pe toate ucenicilor săi.
Consideraţii omiletice - Duminica a XI-a de peste an

(Vatican News – 17 iunie 2018) E Ziua Domnului. Participând la sfânta Liturghie, ascultăm mai întâi lecturile din profeţi şi din scrierile apostolilor, se cântă psalmul iar apoi, stând în picioare, ascultăm cu atenţie proclamarea Evangheliei. Fiecare lectură se încheie cu anunţul: „Cuvântul Domnului” la care răspundem: „Mulţumim lui Dumnezeu”. Suntem conştienţi că atunci când se citeşte Sfânta Scriptură în Biserică, Dumnezeu însuşi vorbeşte poporului şi Cristos, prezent în cuvânt, vesteşte evanghelia. Isus, asemenea agricultorului din parabola semănătorului, face să ajungă cuvântul său în sufletele noastre. S-a spus că Dumnezeu seamănă duminica. „Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, semănătorul este Cristos; cine l-a aflat pe Cristos va trăi în veci” (cf. Lc 8,11 versetul la Evanghelie). Să ne dispunem ca să primim în noi cuvântul Domnului: „Ascultă-mi, Doamne, glasul când te chem; tu eşti ajutorul meu, nu mă respinge, nu mă abandona, Dumnezeul mântuirii mele!” (cf. Ps 26/27,7.9 Ant. la intrare).

1. Slujirea Cuvântului lui Dumnezeu

Serviciul liturgic al Cuvântului nu este o simplă lectură de texte vechi. Cuvântul proclamat este însufleţit de Duhul Sfânt cu o forţă proprie: „cuvântul lui Dumnezeu este viu şi plin de putere şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi judecă sentimentele şi gândurile şi cugetările inimii" (Evr 4, 12). Apostolul Paul, care „a luptat lupta cea bună” (2Tim 4,7) în serviciul Evangheliei face creştinilor unele recomandări pentru a rămâne statornici în credinţă: „Să ţineţi întotdeauna scutul credinţei cu care veţi putea stinge săgeţile aprinse ale Celui Rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6, 16-17). „Credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). Când apostolii vestesc Evanghelia unor creştini din lumea greco-romană, ei se adaptează şi folosesc imagini de luptă şi confruntare. Urmează astfel exemplul lui Isus care se adapta ascultătorilor din timpul său. Când vorbeşte mulţimii, Isus recurge la imagini luate din viaţa de toate zilele uşor de înţeles. Isus compară cuvântul lui Dumnezeu cu o sămânţă puternică, sănătoasă, plină de vitalitate. Dintr-o sămânţă minusculă de muştar se dezvoltă un arbust în ramurile căruia păsările cerului pot găsi adăpost. Astăzi suntem ca păsările cerului care se adună între ramurile verzi ale pomului vieţii care este Isus Cristos. El s-a arătat în lume ca o sămânţă mică, sărac, umil, contrastat şi persecutat, om al durerilor, dar a învins moartea. Drumul spre Calvar parcurs de Isus duce la dreapta Tatălui. Crucea sa devine pomul vieţii. Împărăţia lui Dumnezeu anunţată de Isus între dificultăţi, obstacole şi refuzuri este ca o sămânţă aruncată în pământ şi care creşte de la sine. Este ca un mic grăunte de muştar care cunoaşte o dezvoltare nebănuită. Începuturile împărăţiei sunt modeste, aproape inaparente. În Evanghelia acestei duminici (Mc 4,26-34), Isus continuă să vorbească despre împărăţia lui Dumnezeu şi felul în care ea se realizează în istorie.

2. S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu

La fiecare sfântă Liturghie auzim cuvântul „împărăţie”, dacă nu în lecturi cel puţin în rugăciunile liturgice. De exemplu, în rugăciunea „Tatăl nostru” a doua cerere este: „Vie împărăţia ta”, iar la încheierea rugăciunii euharistică spunem: „Căci a ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în veci”. Împărăţia lui Dumnezeu este tema fundamentală a predicii lui Isus încă de la început. Evanghelistul Marcu spune că „după ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: "S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie" (Mc 1,15). Iar în evanghelia după Matei găsim această frază prin care se exprimă concis activitatea lui Isus: „El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor. Şi s-a dus vestea despre el în toată Siria. Erau aduşi la el toţi cei care sufereau de diferite boli şi chinuri: posedaţi, lunatici şi paralizaţi, iar el îi vindeca. Îl urmau mulţimi numeroase din Galileea, din Decapole, din Ierusalim şi Iudeea, şi de dincolo de Iordan” (Mt 4,23-25). Isus învaţă, predică şi îngrijeşte bolnavii de orice fel. Deci, Isus vorbeşte mult despre împărăţia lui Dumnezeu, mai ales în primele trei evanghelii. Dar ce înseamnă această expresie „împărăţia lui Dumnezeu”. Nu este uşor să o definim în cuvinte. Isus însuşi nu dă o definiţie teoretică, aşa cum avem în catehisme. Isus se mulţumeşte să facă aluzie la ea folosind comparaţii şi parabole. Împărăţia este ca o sămânţă, este asemenea unui năvod, este asemenea unui mărgăritar de preţ, este asemenea unei comori ascunse într-un ogor. Sunt comparaţii care descriu câteva aspecte ale împărăţiei, fără ca să avem o definiţie precisă şi completă. Oricum împărăţia lui Dumnezeu este ceva misterios, fapt pentru care Isus vorbeşte despre „misterul Împărăţiei”. Nu le spune discipolilor: „Vouă v-a fost dată Împărăţia”, ci "vouă vă este dat misterul împărăţiei lui Dumnezeu” (Mc 4,11). Aşadar, există un mister în cuvântul „Împărăţie”, cel puţin la începutul predicării lui Isus. Asta îl face în mod necesar, pe de o parte fascinant iar pe de alta enigmatic. Şi nu putea decât să fie enigmatic până la dezvăluirea care va avea loc odată cu moartea şi învierea lui Isus..

3. Ce este împărăţia lui Dumnezeu?

Ne putem întreba ce puteau înţelege primii ascultători ai lui Isus în Galileea când vorbea despre împărăţia lui Dumnezeu? Expresia era foarte cunoscută de cei care citeau Biblia ebraică. Ei ştiau că Dumnezeu este Rege din totdeauna, ştiau din psalmi şi din scrierile profetice că Dumnezeu stăpâneşte. Aparent, Isus nu vorbeşte despre un lucru nou, spunând că Dumnezeu este Rege şi că a sa este Împărăţia. Însă acei ascultători ştiau şi faptul că păcatul opune rezistenţă Împărăţiei, atât păcatul individual, cât şi păcatul social. Prin asta Dumnezeu stăpâneşte de drept, dar de fapt se avea impresia că stăpânitorii sun cei răi, cei care nu se supun lui Dumnezeu. Biblia este plină de constatări amare. Neascultarea faţă de Dumnezeu se concretizează în asuprirea poporului, în dependenţa poporului de străini închinători la idoli şi potrivnici Dumnezeului lui Israel. În asemenea situaţii, deci, Dumnezeu este, dar nu se vede. Atunci venirea Împărăţiei înseamnă că Dumnezeu vine să pună lucrurile în ordine, să învingă pe duşmani, să-i pedepsească pe păcătoşi, să instaureze de fapt acea putere asupra istoriei care era a sa de drept dintotdeauna. Semnul acestei eliberări este proclamarea liberă a slavei lui Dumnezeu în cetatea Sionului şi în Ierusalim. Se aştepta ca Dumnezeu să stăpânească, condamnând toţi duşmanii, distrugând toţi păcătoşii, eliminându-i pe cei răi, încât poporul să poată trăi liniştit în casa sa, în pământul său, în oraşul său Ierusalim. Dar ştim că lucrurile nu sunt simplu de realizat. Dezvăluind treptat Împărăţia face să se înţeleagă că stăpânirea lui Dumnezeu nu înseamnă că El vrea să-i strivească pe toţi păcătoşii din ţară, ci că Dumnezeu vrea mai degrabă să-i ierte şi să-i salveze. Acest lucru este, desigur un fapt nou şi de aceea Isus începe să ia asupra sa tot răul lumii. Aceasta este noutatea absolută a revelaţiei lui Isus. Aflăm asta de la evanghelistul Mate care citează un text din profetul Isaia: „Iar el a purtat suferinţele noastre şi durerile noastre le-a luat asupra lui” (Is 53,4). Isus se revelează tot mai clar ca acela care ia asupra sa păcatul lumii, mai ales în drumul său spre Ierusalim, după prevestirea patimii şi morţii sale. În felul acesta Isus lămureşte treptat sensul în care înţelege exercitarea regalităţii lui Dumnezeu: nu prin nimicirea duşmanilor, ci prin a-şi da viaţa pentru iertarea lor, prin a-i răscumpăra pe cei mulţi. Va spune asta în mod explicit în timpul pătimirii: „Tată, nu ceea ce voiesc eu, dar ceea ce voieşti tu!”. Isus face să se înţeleagă că a lua asupra sa păcatul lumii este planul în care se dezvăluie regalitatea, stăpânirea lui Dumnezeu. Mai ales în prima parte a activităţii sale publice, Isus realizează împărăţia lui Dumnezeu, vindecând bolile, infirmităţile, slăbiciunile oamenilor, dar dă de înţeles la un  moment dat că vrea să le ia asupra sa. Infirmităţile şi bolile sunt urmări şi imagini ale păcatului. Isus iartă păcatele, dar mai presus de toate îşi oferă în slăbiciune, în sărăcie, în infirmităţi viaţa sa pentru noi, în moare pe cruce şi învie din morţi pentru a ne da siguranţa iertării lui Dumnezeu. Vedem din cele spuse că împărăţie lui Dumnezeu se dezvălui puţin câte puţin. Împărăţia nu este ca o structură realizată sau ca o maşină gata făcută ce vine de sus şi se instaurează pe pământ. Împărăţia se manifestă treptat în viaţa lui Isus. Se poate spune că Isus este Împărăţia care vine, este El. Iar în noi Împărăţia se realizează aici printr-un proces de regenerare care pleacă din inima omului, dinăuntrul lui. Începe cu naşterea prin Botez şi se dezvoltă progresiv spre manifestarea deplină şi definitivă a lui Isus în umanitatea noastră salvată. Împărăţia vine, nu în abstract, ci în măsura în care fiecare dintre noi intră în planul lui Isus şi se face oarecum una cu Isus; stabileşte în el relaţii cu ceilalţi semeni, cu lucrurile din jur, după porunca şi exemplul lui Isus. Şi asta se întâmplă nu numai individual, dar şi comunitar, înainte de toate în Biserica vizibilă şi apoi în toate acele situaţii în care se trăieşte şi se pune în practică învăţătura şi modul de a trăi al lui Isus. Toţi cei care trăiesc astfel şi care realizează Împărăţia lui Dumnezeu devin, după cuvântul lui Isus, sare a pământului şi lumină a lumii. Această comunitate îi conduc pe ceilalţi să-l preamărească pe Tatăl care este în ceruri.

4. Pe scurt, ce înseamnă împărăţia lui Dumnezeu?

Un lucru este cert: împărăţia lui Dumnezeu nu este ca stăpânirile acestei lumi şi nu se impune cu forţa. Predica lui Ioan Botezătorul şi cea  a lui Isus, afirmând că e nevoie de convertire, spun că Împărăţia este o realitate pe care trebuie să o primim deschizându-ne total viaţa lui Dumnezeu. A vorbi despre împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a vorbi despre stăpânirea lui Dumnezeu asupra lumii. Dar Dumnezeu nu vrea să domine asemenea stăpânitorilor acestei lumii: El vrea să fie primit ca Tată. Împărăţia sa se face vizibilă acolo unde sunt persoane care fac voinţa lui Dumnezeu. Dacă Isus spune că împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat, apropierea are loc pentru că El vine să facă voinţa lui Dumnezeu. A arătat asta la ispitirile din pustiu. Un autor, observând cum Isus în timpul pătimirii rămâne credincios Tatălui, chiar dacă părăsit de toţi, spune: „În acel moment numai în El era prezentă împărăţia lui Dumnezeu”. Prin viaţa sa Isus va învăţa cum Dumnezeu vrea să stăpânească între noi. Isus realizează în sin însuşi acela texte profetice care vorbesc despre Dumnezeu ca Rege şi Păstor al poporului său: va merge în căutarea oii pierdute şi o va conduce la staul pe cea rătăcită, o va îngriji pe cea rănită şi pe cea bolnavă… „Eu însumi voi salva oile mele” (cf. Ez 34,16.22). „El îl va elibera pe săracul care strigă şi pe sărmanul care nu are ajutor. Va avea milă de cel sărac şi de cel sărman şi va mântui sufletele sărmanilor” (Ps 71/72,12-13). Aşa era aşteptată împărăţia lui Dumnezeu, ca un eveniment de mântuire, ca un spaţiu de libertate pentru toţi, ca un situaţie în care cel slab, săracul şi bolnavul, văduva, orfanul şi străinul contează. Aceasta este împărăţia pe care Isus o anunţă şi vrea să o dăruiască. Dar pentru a o primi trebuie să ne convertim, să ne schimbăm modul de a gândi. După aceste explicaţii pe larg, ne este mai lesne să înţelegem parabolele povestite de Isus.

5. Parabola sămânţei

După ce a explicat discipolilor parabola semănătorului, Isus se adresează din nou mulţimii şi povesteşte două parabole. La fel ca parabola semănătorului şi în aceste două se vorbeşte despre sămânţă, dar dintr-un alt punct de vedere (cf. Mc 4.26-34 Evanghelia zilei). În prima este vorba despre un om care a aruncat sămânţa pe ogorul său şi apoi pleacă. Pare să rămână inactiv până când vine timpul secerişului, dar nu este aşa, căci aşteaptă cu nerăbdare acel moment. Secerişul este întotdeauna un moment de bucurie. Omul îşi vede truda răsplătită. Se simte uşurat de nelinişti şi teamă şi uită tristeţea cu care a semănat. Semănatul este mereu un risc, cum se citeşte într-un psalm: „Plecând, mergeau şi plângeau aruncând în pământ sămânţa” (Ps 125/126,6a). Se seamănă doar în speranţă şi e nevoie de multă răbdare. Cultivatorul este conştient că nu poate interveni, pentru că nu ştie cum ar putea. Pământul produce de la sine, cu calm, după legile sale: mai întâi firul de iarbă, apoi paiul, spicul încă verde şi spicul care se dezvoltă şi se umple cu boabe de grâu până ce acestea ajung să se coacă. Abia acum urmează secerişul pentru care cultivatorul a trebuit să aştepte. Dar aşteptarea lui nu a fost desigur inactivă. Între timp pregăteşte cele necesare pentru seceriş. Atunci semănătorul se schimbă în secerător şi „vine cu strigăte de veselie, purtându-şi snopii” (Ps 125/126,6b). Toate aceste imagini, puse împreună, spun cu ce se aseamănă împărăţia lui Dumnezeu anunţată de Isus în devenirea ei istorică. Ştim din parabola precedentă că el este Semănătorul care a lansat în lume cuvântul lui Dumnezeu şi a făcut asta plin de speranţă în cele spuse de Domnul prin profeţi: „aşa cum ploaia şi zăpada coboară din ceruri şi nu se întorc acolo fără să ude pământul şi să-l facă să rodească, să încolţească şi să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is 55,10-11). Ştie de asemenea că aşa cum sămânţa are nevoie de timp pentru ca să se dezvolte, la fel cuvântul lui Dumnezeu are nevoie de timp pentru ca să lucreze în inima omului şi acesta să parcurgă drumul trasat de cuvânt. Dar la sfârşit rezultatul vine. Isus crede în puterea ideilor, cu atât mai mult dacă ele sunt ale lui Dumnezeu. Cuvântul are o putere unificatoare, îi adună pe oameni în comunitate şi face din ei un popor care să fie semnul prezenţei împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru a obţine acest rezultat este suficient un singur lucru, să se vestească Evanghelia. Restul vine de la sine. Această certitudine nu-l face inactiv, ci continuă să fie „Cuvânt” pentru discipolii săi. Rămâne cert faptul că sămânţa, cuvântul, va ajunge la scopul pentru care a fost semănată. Va veni apoi timpul secerişului şi atunci va fi un timp de bucurie şi de mântuire. E adevărat că în multe texte vechi imaginea secerii şi a secerişului indică judecata. Dar secerişul înseamnă şi bucurie şi mântuire. Aici, secerişul este văzut doar ca momentul în care Fiul omului se va schimba în secerător şi va strânge pe aleşii săi din toate colţurile pământului (cf. Mc 13,26). Astăzi, să lăsăm ca bucuria şi speranţa lui Isus să fie în noi creştinii, chemaţi să semănăm cuvintele şi să fim cuvântul. Siguranţa noastră este în Dumnezeu: unul seamănă, altul udă, dar Dumnezeu este cel care face să crească (cf. 1Cor 3,6-7). Lucrarea lui Dumnezeu îşi atinge mereu scopul.

6. Parabola grăuntelui de muştar

Şi cea de-a doua parabolă este istoria unei seminţe. Prin ea Isus descrie cu optimism felul cum se realizează împărăţia lui Dumnezeu. De această dată îşi fixează atenţia asupra disproporţiei dintre dimensiunea foarte redusă a  grăuntelui de muştar şi mărimea plantei pe care o produce. Cu gândul la aceste două extreme, îi întreabă pe ascultători:Cu ce putem asemăna împărăţia lui Dumnezeu? Sau prin ce parabolă ne-o vom putea reprezenta?” Fiecare ascultător, gândindu-se puţin, poate compara ideea sa despre împărăţia lui Dumnezeu cu cea pe care o are Isus. „Ea este asemenea unui grăunte de muştar: când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; el face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui” (Mc 4,30-32). Disproporţia dintre sămânţă şi arbust este izbitoare, dovadă că acea sămânţă minusculă ascunde o forţă extraordinară şi produce lucruri nebănuit de mari. Aici Isus are în vedere profeţiile despre împărăţia mesianică, în particular cele anunţate de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Iată, din ramurile cele mai de sus ale cedrului înalt, de pe vârful lui, eu voi rupe o rămurea fragedă şi eu însumi o voi planta pe un munte foarte înalt, o voi planta pe creştetul unui munte din Israel. Ea va da ramuri, va face fructe şi va deveni un cedru falnic. Toate păsărelele îşi vor face cuibul în el şi tot felul de păsări vor locui în umbra ramurilor sale”. Dar aici important este faptul că se anunţă timpurile mesianice ca lucrare a lui Dumnezeu: „Toţi arborii pădurii vor şti că eu sunt Domnul, eu dobor arborele înalt şi înalţ arborele doborât, eu fac să se usuce arborele cel verde şi să înverzească cel uscat. Eu, Domnul, am vorbit şi eu voi duce la îndeplinire!” (Ez 17,22-24 prima lectură).

7. Înţelesul celor două parabole

Dumnezeu nu alege un cedru, ci o mică ramură ruptă din vârful copacului, pentru că el este Dumnezeul celor mici, al celor umili, al lucrurilor neînsemnate. Este Dumnezeul care îi coboară pe cei mândri şi îi înalţă pe cei smeriţi. Să vedem atunci care este înţelesul parabolei despre grăuntele de muştar. Isus priveşte înainte şi vrea să ne inspire siguranţă. El se simte ca un grăunte de muştar între oameni, o sămânţă semănată de Tatăl. Dar ştie deja că după ce va fi pus sub pământ, va încolţi şi nu va rămâne singur. Va deveni popor, un popor plin de puterea Duhului Sfânt, chiar dacă va continua să apară ca o „turmă mică”. Imaginile măreţe nu sunt pentru astăzi, ci pentru un viitor îndepărtat. Însă este sigur că într-o zi Împărăţia va apărea în toată măreţia ei ca putere care salvează. Lucrul acesta este sigur pentru că realizarea Împărăţiei este opera lui Dumnezeu iar Dumnezeu îşi duce la îndeplinire promisiunile sale. Un lucru trebuie să fie clar: Isus nu-l părăseşte pe acela care nu primeşte cuvântul său, ci continuă să lanseze tuturor mesajul: „S-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu… Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” E adevărat, vorbeşte în parabole, dar cei care îl ascultă ştiu că vorbeşte despre împărăţie şi despre convertire. Sunt în situaţia de a se decide în faţa cuvântului lui Isus. Este de făcut un singur pas pentru a intra cercul lui Isus. Să primim cuvântul său. Isus nu refuză pe nimeni, din contra îi aşteaptă pe toţi. Numai cine îl primeşte poate aprofunda misterele împărăţiei. Este ceea ce Isus face cu discipolii săi, şi nu-i vine uşor. Ne vom da seama de asta, dar câtă vreme îl acceptă ca învăţător, Isus se comportă ca atare în privinţa lor. „Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar, în particular, le explica pe toate ucenicilor săi” (Mc 4,33-34).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 16 iunie 2018)

16 iunie 2018, 11:28