Cerca

Vatican News
Cristo risorto mosaico Duminica a VII-a a Paștelui (anul B): ”Păstrează-i, apără-i, sfințește-i” 

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a a Paştelui (B): Păstrează-i, apără-i, sfinţeşte-i

Evanghelia acestei duminici propune un fragment din marea rugăciune sacerdotală pe care Isus o adresează Tatălui în momentul luării de rămas bun de la discipolii săi (cf. In 17,11-19). După ce s-a rugat pentru sine, Isus se roagă pentru micul grup de discipoli care erau alături de el. Însă, mai înainte de a formula cererile, Isus îi prezintă Tatălui: „Părinte sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi i-ai dat”. Isus consideră discipolii ca un dar al Tatălui. Mai înainte aparţineau lumii, dar Tatăl i-a separat de lume, căci Isus i-a ales din lume. Totuşi ei trebuie să rămână în lume, într-o lume care îi va urî pentru că acum ei îi aparţin lui Isus. Curând vor fi lipsiţi de asistenţa vizibilă a lui Isus, pentru că merge la Tatăl. Aceasta este situaţia care îl face pe Isus să se roage pentru ei şi nu pentru lumea potrivnică. Sunt şi alte motive care determină rugăciunea lui Isus pentru discipoli.

Anton Lucaci - Cetatea Vaticanului

(RV - 13 mai 2018) E Ziua Domnului, duminica dintre sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer şi marea duminică a Rusaliilor. Adunaţi pentru sfânta şi dumnezeiasca Liturghie, suntem asemenea apostolilor care împreună cu Fecioara Maria aşteptau în Ierusalim împlinirea promisiunii lui Isus. Stăruind în rugăciune, apostoli îşi amintesc că la ultima cină, înainte de a trece din această lume la Tatăl, Isus le-a spălat picioarele şi i-a încurajat ca pe adevăraţi prieteni de suflet: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în mine. În casa Tatălui meu sunt multe locuinţe… Mă duc să vă pregătesc un loc” (cf. In 14,1-2). „Nu vă voi lăsa orfani”, căci „eu mă duc şi vin iar la voi; şi inima voastră se va bucura” (cf. In 14,18, versetul la Evanghelie). „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile (cf. Fap 1,5). În ajunul pătimirii sale, Isus se roagă pentru ca prietenii săi să fie păziţi în bunătatea Tatălui. Cât timp era cu ei, Isus i-a păzit în numele Tatălui. În felul acesta bucuria lor putea fi deplină. Această rugăciune destăinuieşte marea prietenie dintre Isus şi discipolii săi, grija, atenţia, solidaritatea profundă cu destinul lor. Ne putem imagina cum putea fi acea comuniune de viaţă dintre Învăţător şi discipolii, după ce aceştia acceptaseră să-l urmeze necondiţionat şi fără nici o rezervă, fiind deschişi să primească cuvintele sale, disponibili la convertirea vieţii. Putem intui forţa prieteniei dintre ei al cărei model este legătura de comuniune dintre Isus şi Tatăl. Evanghelia duminicală propune a doua parte a rugăciunii sacerdotale rostite de Isus la ultima cină, înainte de patima şi învierea sa. Este rugăciunea fierbinte, testamentară a lui Isus către Tatăl, de a duce la bun sfârşit lucrarea de unire a tuturor ucenicilor care cred în numele său şi participă la una şi aceeaşi realitate care este Euharistia, sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Isus se roagă anticipat ca Tatăl să-i păstreze în numele său, să-i păzească pe discipolii săi de cel rău care îi asaltează cât timp sunt în lume. Se roagă ca să-i sfinţească în adevărul pentru care el se va oferi în timpul pătimirii. Se roagă ca şi discipolii săi să fi consacraţi cu Duhul Sfânt. E rugăciunea Paştelui Domnului, a trecerii din această lume la Tatăl, de la viaţa pământească la moartea pe cruce şi la învierea glorioasă. O putem înţelege şi ca rugăciunea lui Isus înălţat la cer. Stând la dreapta Tatălui Isus îi prezintă rănile pătimirii ca trofee ale biruinţei şi mijloceşte pentru noi ca preot şi victimă. Să aprofundăm textul Evanghelia zilei.

1. Rugăciunea sacerdotală a lui Isus
Evanghelia acestei duminici propune un fragment din marea rugăciune sacerdotală pe care Isus o adresează Tatălui în momentul luării de rămas bun de la discipolii săi (cf. In 17,11-19). După ce s-a rugat pentru sine, Isus se roagă pentru micul grup de discipoli care erau alături de el. Însă, mai înainte de a formula cererile, Isus îi prezintă Tatălui: „Părinte sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi i-ai dat”. Isus consideră discipolii ca un dar al Tatălui. Mai înainte aparţineau lumii, dar Tatăl i-a separat de lume, căci Isus i-a ales din lume. Totuşi ei trebuie să rămână în lume, într-o lume care îi va urî pentru că acum ei îi aparţin lui Isus. Curând vor fi lipsiţi de asistenţa vizibilă a lui Isus, pentru că merge la Tatăl. Aceasta este situaţia care îl face pe Isus să se roage pentru ei şi nu pentru lumea potrivnică. Sunt şi alte motive care determină rugăciunea lui Isus pentru discipoli. Ei au recunoscut şi au crezut că Isus din Nazaret este într-adevăr acela care a ieşit de la Dumnezeu şi a fost trimis de Dumnezeu. Isus constată aceasta şi zice: „Eu am fost preamărit şi sunt preamărit în ei” (In 17,10). Discipolii, primind şi revelând pe Isus prin mărturia lor pătrund tot mai adânc în misterul său şi îl preamăresc în mijlocul lumii. Isus îi vede dinainte şi se roagă pentru discipoli cerând de la Tatăl trei lucruri.

2. Păzeşte-i!
„Părinte sfânt, păstrează-i în credinţă faţă de numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi. Cât timp am fost cu ei, eu i-am păstrat în credinţa faţă de numele tău, pe cei pe care mi i-ai dat; am vegheat asupra lor şi nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Acum însă vin la tine şi acestea le spun în lume, ca bucuria mea în ei să fie deplină” (In 17,11-13). Situaţia discipolilor este mereu aceeaşi. Isus se pregăteşte de plecare, pentru separarea materială de grupul discipolilor. Ştie că această separare va cauza dispersarea lor momentană, deşi nu va fi o adevărată ruptură de Învăţătorul lor. Lucrul acesta nu se petrecuse niciodată înainte. Mulţi dintre cei care se declarau discipoli ai săi, plecaseră din cauza cuvântului greu şi de neînţeles despre pâinea coborâtă din cer. Însă, aceştia care au fost cu el de la început, nu l-u părăsit niciodată. Isus a avut grijă de ei şi i-a menţinut uniţi cu el, făcându-le cunoscut pe Tatăl şi pregătindu-i să înfrunte ura din partea lumii. Şi într-adevăr, „nu s-a pierdut nici unul dintre ei afară de fiul pierzării”. Este astfel menţionat Iuda, definit aici ca „fiul pierzării”. Expresia este dură, dar Isus a făcut tot posibilul pentru a-l întoarce la bine, i-a dat chiar „pâinea sa”. Dar Iuda a preferat să-i fie duşman, lăsându-se stăpânit de Satana (cf. 13,1-31), mergând pe calea pierzării. S-a pierdut total? Cine poate afirma asta în mod categoric?  Cert este faptul că trădarea lui Isus de către Iuda fusese prevăzută şi consemnată în Scriptură (cf. In 13,18). Revenind la cei unsprezece, Tatăl îi dăduse pe toţi lui Isus iar acum Isus îi încredinţează Tatălui. Spune: „Părinte sfânt, păstrează-i în numele tău pe cei pe care mi i-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi”. Isus cere mai mult decât o simplă unire afectivă. Isus cere „ca ei să fie una ca şi noi”. Cere să se realizeze în mod desăvârşit acea comuniune de viaţă despre care le vorbise discipolilor: „Eu în Tatăl şi voi în mine şi eu în voi” (In 15,20). Aceasta este condiţia indispensabilă pentru ca discipolii să fie adevărata comunitate a lui Isus. Dar Isus priveşte dincolo de evenimentele materiale; Isus contemplă toate şi se bucură în timp ce se roagă Tatălui. Discipolii îl aud spunând: „Aceste lucruri le spun cât sunt încă în lume pentru ca să aibă în ei plinătatea bucuriei mele”. Nu numai că le-a vorbit despre bucurie, când i-a văzut trişti, dar a cerut-o pentru ei în rugăciune. Într-adevăr Isus a făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe discipoli să învingă tristeţea şi continuă să o facă pentru discipolii din toate timpurile.

3. Apără-i!
Acum îi spune Tatălui: „Eu le-am dat cuvântul tău şi lumea a început să-i urască, pentru că ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume. Nu te rog să-i scoţi din lume, ci să-i păzeşti de rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici eu nu sunt din lume”. Discipolii sunt cei care au fost aleşi din lume iar ei au primit cuvântul dat lor de Isus care acum îi încredinţează Tatălui: „Păzeşte-i!... Apără-i!” Aşa cum Isus prin cuvântul său a trezit împotriva sa ura lumi, „deoarece mărturisea că faptele ei erau rele” (In 7,7), la fel cei care au primit cuvântul lui Isus şi care vor fi trimişi în lume, vor atrage asupra lor aceeaşi ură. Pericolul în care se găsesc este mare pentru că mare este slăbiciunea umană şi ademenitoare sunt tentaţiile din partea lumii. Acum Isus ca om este liber de orice ispită pentru că merge la Tatăl. Nu tot aşa sunt discipolii care trebuie să rămână în lume pentru a continua lucrarea Învăţătorului. De aceea, Isus nu-i cere Tatălui să-i scoată din lume, ci imploră: „Părinte, te rog să-i aperi de rău”, sau  mai bine zis „de cel rău”, ca în invocaţia din rugăciunea „Tatăl nostru”. Apără-i din principele acestei lumi. A fi apăraţi de cel rău cuprinde totul: a fi păziţi, apăraţi, feriţi de orice formă de rău care la urma urmei îşi are originea în cel rău. Cei pe care Dumnezeu i-a separat de lume sunt asimilaţi lui Isus. Sunt într-adevăr fii întru Fiul şi la fel ca Fiul sunt dăruiţi total, consacraţi să împlinească în lume lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului. A treia cerere vine de la sine.

4. Sfinţeşte-i!
„Consfinţeşte-i în adevăr; cuvântul tău este adevărul. După cum tu m-ai trimis pe mine în lume, tot aşa îi trimit şi eu pe ei în lume. Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr” (In 17,17-19). Isus este „acela pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10,36). Acum Isus îi cere Tatălui, şi prin intermediul său, să facă acelaşi lucru pentru discipolii săi. Cel care fusese numit „Părinte sfânt”, acum este chemat să „sfinţească”, adică să-i purifice, să-i separe de lume, să-i separe de tot ceea ce este rău. Această purificare s-a realizat prin cuvântul Tatălui pe care Fiul l-a comunicat discipolilor şi ei l-au primit. Isus îl roagă pe Tatăl să continue lucrarea sa de sfinţire cu ajutorul cuvântului care este „adevăr”. Primind cuvântul Tatălui transmis de Isus suntem plasaţi în adevăr ca într-o atmosferă nouă pe care lumea nu o poate avea. În această atmosferă, discipolii sub acţiunea Duhului Sfânt pot pătrunde cuvântul Tatălui primit de la Isus. Prin Duhul Sfânt discipolii ajung la plinătatea revelaţiei, la tot ceea ce Isus este şi a făcut, când le-a vorbit despre Tatăl şi despre planul său de mântuire. Pentru ce toate acestea? Pentru misiune. Discipolii sunt oameni care aparţin total lui Dumnezeu care în Isus i-a ales pentru o misiune. Vor primi această misiune atunci când Isus le va comunica pe Duhul Sfânt. Acum Isus poartă la termen lucrarea sa: trebuie să-i iubească până la sfârşit pe ai săi care sunt în lume. Dăruirea de sine nu este descrisă ca o dăruire a vieţii, ci ca o consacrare: „Pentru ei eu mă jertfesc pe mine însumi, ca ei să fie consacraţi în adevăr”. Aşa cum victima pe altarul de jertfă era dăruită total şi consacrată lui Dumnezeu, la fel vrea să fie Isus pentru discipolii săi. Vrea o consfinţire desăvârşită pentru ca într-adevăr şi discipolii să fie consacraţi. Pentru ca mărturia lor să fie adevărată, discipolii trebuie asemenea lui Isus să se consacre pentru alţii, să de dăruiască până la capăt. Numai atunci vor fi realmente consacraţi.

5. Rugăciunea zilei
Ascultă cu bunăvoinţă, Doamne, rugăciunile noastre. Noi credem că Mântuitorul neamului omenesc se află împreună cu tine în mărire; dă-ne harul să simţim că el rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, după cum ne-a făgăduit.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 12 mai 2018)

13 mai 2018, 10:25