Versiune Beta

Cerca

VaticanNews
2018-02-22 festa della Cattedra di S. Pietro, Spirito Santo Coborârea Duhului Sfânt (detaliu din Bazilica Sfântul Petru)  

Consideraţii omiletice la Duminica Rusaliilor (B): Comunicare şi comuniune

Vino, Duhule Sfânt, pătrunde inimile credincioşilor tăi, şi aprinde în ele focul iubirii tale! Trimite, Doamne, Duhul tău, ca să reînnoiască faţa pământului!

Mons. Anton Lucaci - Cetatea Vaticanului

RV – 20 mai 2018. E Ziua Domnului, marea duminică a Rusaliilor în care comunitatea creştină aminteşte coborârea Duhului Sfânt promis de Isus discipolilor în ajunul pătimirii sale: „Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi” (In 14,18). „Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). Evenimentul descris în cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 2,1-11, prima lectură) conţine înainte de toate câteva semne exterioare. Mai întâi un semn perceptibil cu auzul: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi ucenicii Domnului se aflau adunaţi în acelaşi loc. Deodată, din cer a venit un vuiet, ca şi cum s-ar fi pornit un vânt puternic şi a umplut toată casa în care se aflau”. Avem apoi un al doilea semn perceptibil cu văzul: „Şi a apărut un fel de foc, care se împărţea în limbi şi se lăsa asupra fiecăruia dintre ei”. Şi în fine, avem realitatea care nu se vede, dar care este scopul întregii manifestări: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt”. Ce vrea să spună afirmaţia „s-au umplut de Duhul Sfânt”? Ce au trăit apostolii în acel moment? Apostolii au făcut experienţa copleşitoare a iubirii lui Dumnezeu, s-au simţit inundaţi de iubire ca de un ocean. De unde ştim acest lucru?  Ne asigură apostolul Paul care afirmă că „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). De aceea, „dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Primul efect pe care Duhul Sfânt îl produce, când coboară peste cineva este a se simţi iubit de Dumnezeu cu o duioşie nemărginită. Tot restul (iertarea păcatelor, harul, virtuţile teologale) este conţinut în această iubire. Se redeschide astfel comunicarea dintre Dumnezeu şi om. Este ca o nouă creaţie. Semnul că ceva nou s-a petrecut în lume sunt limbile. De fapt, povestirea menţionează în continuare că apostolii „au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească”. Pare ciudat că această vorbire în limbi noi şi diferite în loc să genereze confuzie, cum s-ar fi aşteptat, creează din contra o minunată înţelegere şi unitate. Erau atunci la Ierusalim „ iudei evlavioşi, veniţi din toate naţiunile de sub cer. Când s-a produs acel vuiet, s-a adunat o mare mulţime şi erau uluiţi, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. În uimirea lor se întrebau nedumeriţi: „Iată, aceşti oameni care vorbesc nu sunt oare toţi galileeni? Atunci cum se face că fiecare dintre noi îi aude vorbind în limba maternă? Parţi, mezi, elamiţi şi locuitori din Mesopotamia, Iudeea şi Capadocia, de pe ţărmul Mării Negre, din Asia, din Frigia, din Pamfilia, din Egipt şi din Libia, care e aproape de Cirene, cretani şi arabi, romani în trecere, iudei din naştere şi iudei convertiţi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Prin aceasta Scriptura a voit să pună în evidenţă contrastul dintre Babel şi Rusalii. La tentativa construirii turnului Babel toţi vorbeau aceeaşi limbă, dar la un moment dat, nimeni nu-l mai înţelegea pe celălalt: s-a petrecut amestecul limbilor. La Rusalii, fiecare vorbea o limbă diferită şi toţi îl înţelegeau. Cum se explica asta? Este de-ajuns să observăm despre ce vorbeau cei care construiau turnul lui Babel şi despre ce vorbeau apostolii la Rusalii. Primii şi-au zis unii altora: „Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ!” (Gen 11.4). Aceşti oameni erau animaţi de voinţa de putere, vor să-şi facă un nume, caută gloria proprie. În schimb, la Rusalii apostolii proclamă „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Nu urmăresc să-şi facă un nume, dar să-l facă pentru Dumnezeu; nu caută afirmarea personală, dar pe cea a lui Dumnezeu. De aceea, toţi îi înţeleg. Dumnezeu revine în centrul atenţiei. Voinţa de putere este înlocuită cu voinţa de slujire; legea egoismului lasă locul legii iubirii.

1. Comunicare şi comuniune
Avem aici un mesaj de importanţă vitală pentru lumea de azi. Trăim în era comunicaţiilor de masă. Mijloacele de comunicare sunt protagoniştii momentului. Se vorbeşte de comunicare globală, fără limite, în care fiecare poate comunica cu toţi în ceea ce s-a numit „satul planetar”. Comunicarea este practic continuă. Faptul privit în ansamblu marchează un progres grandios pentru care trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu şi celor care colaborează la binele societăţii. Însă, atenţie! O comunicare ce tinde să se consume, în care ştirile se şterg una pe alta în flux continuu, în loc să deschidă orizonturi, transmite sărăcie, nesiguranţă şi tot felul de nelinişti. Este o comunicare fără comuniune. Atunci se verifică paradoxul: cu cât creşte comunicarea, cu atât se intensifică incomunicabilitatea şi izolarea, pentru că este ca şi cum s-ar comunica între surzi. Redescoperirea sensului Rusaliilor creştine poate salva societatea modernă de la scufundarea într-un Babel al limbilor. De fapt, Duhul Sfânt introduce în comunicarea umană modul şi legea comunicării divine care este îndurare şi iubire. De-a lungul istoriei mântuirii Dumnezeu comunică cu oamenii, se face cunoscut, se întreţine şi vorbeşte cu ei numai din iubire. Tentativa construirii turnului lui Babel şi evenimentul Rusaliilor sunt două şantiere mereu deschise. Potrivit sfântului Augustin, în primul caz se construieşte Babilonia, „cetatea Satanei”, în cel de-al doilea se construieşte Ierusalimul, „cetatea lui Dumnezeu”. Orice iniţiativă a noastră civilă sau religioasă, privată sau publică, este în faţa unei alegeri de a fi sau Babel sau Rusalii. Este Babel dacă în ea urmărim doar să ne facem un nume, să ne afirmăm pe noi înşine; înseamnă Rusalii dacă prin ea afirmăm şi pe alţii şi mai presus de toate pe Dumnezeu. E Babel acolo unde domneşte egoismul şi manevrarea semenilor. Trăim Rusalii, acolo unde este iubire şi respect. Reluăm pe larg lecturile liturgice.

2. Împlinirea făgăduinţelor
Au trecut cincizeci de zile de când in noaptea Paştelui am ascultat vestea extraordinară a  biruinţei lui Isus asupra morţii. Aceste şapte săptămâni au fost ca o prelungire a „zilei” pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea. Astăzi, Paştele lui Isus înviat din morţi şi înălţat la cer se împlineşte pentru noi în revărsarea Duhului Sfânt care este manifestat, dăruit şi comunicat ca Persoană divină. Ceea s-a petrecut pentru Cristos, capul nostru, în prima zi a săptămânii, acum se realizează pentru mădularele trupului său care este Biserica. Duhul Domnului înviat din morţi este dăruit discipolilor pentru a continua prin ei lucrarea mântuirii. Deja în Vechiul Testament se vorbeşte despre duhul lui Dumnezeu ca prezenţă activă şi lucrătoare. Profeţii de demult anunţau că în timpurile mesianice Duhul va fi dat în plinătate, în mod stabil şi la toţi oamenii. Se aştepta pentru timpul lui Mesia o revărsare a Duhului, nu doar una rezervată câtorva privilegiaţi (regi, preoţi, profeţi), ci una generală ca ploaia care dă viaţă pustiului. În concret, în Vechiul Testament se aştepta ca rod  şi semn al Duhului o comunitate vie, o lume nouă, o dreptate adevărată între oameni. În povestirea Rusaliilor (Fap 2,1-11, prima lectură) sfântul Luca ne face să înţelegem că este vorba de o împlinire, aluzie clară la împlinirea vechilor făgăduinţe. Se naşte astfel comunitatea prevestită şi aşteptată de profeţi pentru timpul din urmă: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi ucenicii Domnului se aflau adunaţi în acelaşi loc” (Fap 2,1). Pentru sfântul Luca, evenimentul Rusaliilor are un înţeles programatic, la fel ca botezul lui Isus în râul Iordan (cf. Lc 3,21-22) şi discursul lui Isus în sinagoga din Nazaret, care este prelungirea firească a Botezului (cf. Lc 4,14-30). Creştinii din toate timpurile trebuie să privească la aceste evenimente dacă vor să înţeleagă trăsăturile fundamentale ale fizionomiei lor.

3. Misiunea publică a lui Isus şi a Bisericii
Botezul şi Rusaliile sunt două scene care inaugurează o activitate publică. Aşa cum Botezul marchează începutul activităţii publice a lui Isus şi la fel Rusaliile marchează începutul misiunii discipolilor, adică începutul misiunii istorice a Bisericii. Ambele povestiri conţin multe referinţe la Vechiul Testament şi vor să spună că începe ceva nou. Începe, în sfârşit, ceea ce profeţii au aşteptat timp îndelungat. În amândouă povestirile, protagonistul este Duhul Sfânt care este dat pentru o misiune. În amândouă povestirile se deschide o perspectivă universală. Sfântul Luca descrie venirea Duhului folosind simbolurile clasice care însoţesc lucrarea lui Dumnezeu: vântul, cutremurul de pământ şi focul. La acestea se adaugă un simbol nou, cel al limbilor de foc care se împart şi rămân peste fiecare dintre cei prezenţi. Tradiţia iudaică sugera că pe Muntele Sinai glasul lui Dumnezeu s-a împărţit în mai multe limbi, şi în mod precis în şaptezeci de limbi, pentru ca toate naţiunile să-l poată înţelege. Luca foloseşte acest simbol pentru a sublinia misiunea de unitate şi de universalitate la care Biserica este chemată. Universalitatea şi ecumenismul sunt primele semne ale prezenţei Duhului lui Dumnezeu. Universalitatea este subliniată şi de faptul că sunt oameni „veniţi din toate naţiunile de sub cer” (Fap 2,5) şi această mulţime are caracteristici precise: „pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui” (Fap 2,6). Unitatea este unul dintre marile semne ale mântuirii. Oameni dispersaţi, populaţii veşnic dezbinate şi învrăjbite, năzuiesc să se unească într-o mare familie ce înlătură barierele şi construiesc punţi. Două sunt căile pentru a încerca realizarea acestei reuniuni. Prima este calea rapidă impusă cu forţa de vechile imperii dar şi de noile forme de imperialism ideologic şi economic. Biblia vorbeşte despre tentativa idolatră pentru construirea turnului Babel destinată eşecului. A doua este calea Duhului care adună oamenii înfrăţindu-i în recunoaşterea lui Dumnezeu în mod liber şi bucuros. Această frăţietate ia naştere în conştiinţe. Duhul îi cheamă pe creştini să desfăşoare în lume această misiune fundamentală.

4. „Când va veni Apărătorul, el va da mărturie pentru mine”
Evanghelia sărbătorii este luată din discursul testamentar rostit de Isus în ultima seară a vieţii sale pământeşti. Acest lung discurs se aseamănă cu un fluviu neîntrerupt ce parcurge patru capitole (In 13-17). În el se găsesc cinci promisiuni ale Duhului Sfânt pe care Isus îl prezintă în perspectiva trecerii iminente din această lume la Tatăl. Liturghia sărbătorii uneşte două din aceste anunţuri, ale treilea şi al cincilea, relative la „rolul” Duhului Sfânt în viaţa şi în istoria Bisericii. Primul anunţ este dat într-un context în care Isus prevesteşte pentru discipolii săi împotriviri şi persecuţii. Duhul Sfânt îi va ajuta să dea în mod fidel mărturie pentru Cristos. „Când va veni Apărătorul pe care îl voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie pentru mine. De asemenea şi voi veţi da mărturie pentru că de la început sunteţi cu mine” (In 15,26-27). Dintre toţi scriitorii Noului Testament evanghelistul Ioan are teologia cea mai bogată şi mai profundă despre Duhul Sfânt pe care îl numeşte „apărător”. Termenul este traducerea cuvântului grecesc „paràkletos”. Acest nume revine doar în discursurile de rămas bun pentru a-l indica pe Duhul Sfânt. Acelaşi nume este dat de două ori şi lui Isus. „Paràkletos” (în greacă), „advocatus” (în latină) înseamnă în sens pasiv „acela care este chemat (să dea ajutor)”. De aici, avem în sens activ cuvântul „asistent” cu referire la unul care stă alături de cineva ca „avocat”, ca martor, ca sfătuitor şi apărător. În acest caz, traducerea cu înţelesul de „mângâietor” ar restrânge semnificaţia. Înţelesul său mai precis se deduce de la caz la caz din contextul în care cuvântul se află. Aici este evident că Duhul va da „asistenţă”, dar şi „mângâiere” şi „apărare” apostolilor aflaţi în dificultate înaintea lumii care nu-i dispusă să accepte „mărturia” dată de ei pentru Cristos mort şi înviat. În marele proces dintre Cristos şi lume, care se desfăşoară în toată istoria, Duhul depune mărturie în favoarea lui Isus. Nu este vorba de o mărturie adresată direct lumii, ci una adresată lumii prin discipoli. Duhul dă mărturie în inima discipolului. În faţa ostilităţilor pe care le vor întâmpina discipolii vor fi expuşi îndoielii, scandalului şi descurajării. Duhul îl va apăra pe Isus în inima discipolilor, le va da siguranţă ca să poată rezista lumii. Întărindu-i pe discipoli în mărturia lor, Duhul însuşi va da mărturie, în mod invizibil dar eficient, pentru Isus.

5. Duhul adevărului vă va ajuta să înţelegeţi tot adevărul
Al doilea anunţ din pericopa evanghelică pune în evidenţă mai mult rolul Duhului Sfânt în pătrunderea „adevărului” care se referă la Cristos. Duhul realizează o întâlnire personală, intimă, deplină cu Domnul şi cu adevărul său. În acest sens se înţelege afirmaţia lui Isus care le spune discipolilor pentru a-i mângâia: „Este mai bine pentru voi ca eu să plec” (In 16,7). „Multe lucruri aş mai avea de spus, dar acum nu le puteţi înţelege. Însă când va veni Duhul adevărului, el vă va ajuta să înţelegeţi tot adevărul. De fapt, el nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va face să cunoaşteţi cele viitoare. El mă va preamări pe mine, pentru că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă. Tot ce are Tatăl este al meu; de aceea am spus că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă”. Deşi este „Duhul adevărului”, Duhul nu va anunţa un adevăr „al său”, ci adevărul „auzit” de la Cristos: „de aceea am spus că va lua din ceea ce este al meu şi vă va face cunoscut vouă” (In 16,15). Înseamnă că Duhul este în funcţie de Cristos şi de misterul său. Învăţătura Duhului este înainte de toate „memorie”, aducere aminte. Duhul repetă cuvintele lui Isus şi le actualizează. Nu adaugă la învăţătura lui Isus alte adevăruri personale. Nu adaugă nimic la revelaţia făcută de Isus, dar o interiorizează şi o face actuală în plinătatea sa. O cunoaştere interioară, vie, progresivă şi mereu actuală. Nu o acumulare crescândă de cunoştinţe, dar o călătorie treptată spre centrul învăţăturii: din exterior spre interior, de la periferie spre centru. De la o cunoaştere din auzite, la o înţelegere personală, actuală şi transformatoare. Rămân mereu determinante întruparea, moartea şi învierea Domnului, „divina mysteria – misterele divine” pe care Duhul ne va ajuta să le pătrundem mai profund şi să le trăim mai bine. Înţelegem că Duhul Sfânt este interpretul complet al cuvintelor lui Cristos. Duhul are funcţia de a da lămuririle necesare pentru ca mesajul lui Isus să poată atinge gradul cel mai înalt de transparenţă în ochii şi în inima credinciosului.

6. Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm!
Duhul Sfânt este calea prin excelenţă pentru a pătrunde pe deplin Revelaţia biblică şi Evanghelia. Dar Duhul este şi rădăcina sfinţeniei creştinului, este izvorul vieţii sale interioare, este principiul unei credinţe ce se ramifică şi însufleţeşte existenţa creştinului. În acest sens este sugestivă pagina finală din scrisoarea către Galateni (cf. Gal 5,16-25, lectura a doua). Apostolul Paul compară cele două destine fundamentale ale omului. Pe de o parte este „trupul” (carnea), adică alegerea păcatului însoţită de cortegiul patimilor sale pe care apostolul le enumără în paisprezece atitudini semnificative elaborate şi în cultura filozofică greacă. Acestea sunt faptele „trupului”, adică ale omului răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ale „omului vechi”, ale descendenţei satanice. Pe de altă parte, iată omul care cu ajutorul credinţei lasă să pătrundă în el Duhul lui Dumnezeu. Atunci înfloresc darurile divine exemplificate în nouă virtuţi marcate de bucurie pe care apostolul le numeşte „roade ale Duhului”. Aceste înfloresc şi se dezvoltă prin primirea Duhului în inima şi în viaţa credinciosului. Chemarea pe care apostolul o adresează în deschiderea şi la încheierea textului se prezintă ca un program de viaţă: „Umblaţi, aşadar, în Duh şi atunci nu veţi împlini pofta trupului. Căci trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului; acestea se împotrivesc unul altuia şi astfel nu faceţi ceea ce aţi voi. Iar dacă sunteţi mânaţi de Duh, nu sunteţi sub Lege. Faptele trupului sunt cunoscute: adulter, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, ură, vrajbă, gelozie, mânie, certuri, neînţelegeri, dezbinări, invidie, beţie, chefuri şi cele asemenea acestora despre care vă previn aşa cum v-am mai prevenit că aceia care fac astfel de fapte nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Iar roadele Duhului sunt: iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, încrederea, blândeţea, înfrânarea. Împotriva unor astfel de lucruri nu este lege. Cei care sunt ai lui Cristos şi-au răstignit trupul cu patimile şi poftele lui. Dacă trăim în Duh, în Duh să şi umblăm” (Gal 5,16-25). În simbologia biblică „drumul”, „calea”, reprezintă itinerarul întregii vieţi.

 

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, care, în misterul sărbătorii de astăzi, sfinţeşti întreaga ta Biserică, in toate popoarele şi neamurile, te rugăm, răspândeşte darurile Duhului Sfânt până la marginile pământului şi continuă astăzi, în inimile credincioşilor, lucrarea minunată pe care a săvârşit-o bunătatea ta la începuturile predicării evangheliei.

 

19 mai 2018, 07:58