Versiune Beta

Cerca

Vatican News
Ascensione del Signore ”Mergeți și faceți ucenici din toate națiunile!” (Mt 28,19) 

Consideraţii omiletice la duminica Preasfintei Treimi (B): comuniune de iubire

Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duhul este comuniune de iubire. Suntem fii şi moștenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori ai lui Cristos. Nu am primit un Duh de sclavie, ci Duhul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!"
Considerații omiletice: mons. Anton Lucaci

Adrian Dancă - Cetatea Vaticanului

(RV – 27 mai 2018) E Ziua Domnului. Sărbătoarea Preasfintei Treimi încununează lucrarea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Cristos înviat ne convoacă pe muntele înalt din Galileea ca odinioară pe sfinţii apostoli pe care i-a trimis să predice Evanghelia la toată făptura şi să boteze toate neamurile: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. "Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic, Tată, Fiu şi Duh Sfânt, se revelează, împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat". Am citat din Catehismul Bisericii Catolice. Liturghia sărbătorii abundă în cântări de laudă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl, şi Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum şi Duhul Sfânt, pentru că şi-a arătat îndurarea faţă de noi” (Ant. la intrare). „Slavă Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh, lui Dumnezeu care este, care era şi care vine!” (Ap 1,8, aclamaţie la Evanghelie). Să-l preamărim pe Dumnezeu pentru lucrarea sa creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare. Iubirea sa milostivă dă viaţă, înfăptuieşte mântuirea şi sfinţeşte. Existenţa fiecărui creştin este marcată de lucrarea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt: „Mărire Tatălui care m-a făcut, mărire Fiului care m-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care m-a sfinţit”. Tot misterul lui Dumnezeu este exprimat într-un singur cuvânt: iubire. Domnul nostru Isus Cristos trecând printre noi şi făcând bine tuturor a dezvăluit inima Tatălui; născându-se din Fecioara Maria prin lucrarea Duhului Sfânt a împlinit promisiunile şi cu darul aceluiaşi Duh Sfânt ne-a făcut părtaşi la misiunea şi la slava sa.

1. Prezenţa lui Dumnezeu în istorie, în viaţa creştinului şi în Biserică
Lecturile liturgice ne invită să devenim mai conştienţi de legăturile noastre cu Dumnezeu care nu este solitar şi „absolut”, în sensul originar al cuvântului, adică „dezlegat de legături”. Din contra, Dumnezeu este relaţie deplină în iubire, fiindcă este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt. Noi toţi, în ascultare faţă de misiunea încredinţată de Isus înviat discipolilor, am fost botezaţi „în numele Tatălui şi al Fiului şi Sfântului Duh” (cf. Mt 28,16-20, Evanghelia zilei). Am fost introduşi în acea viaţă de credinţă de speranţă şi de iubire despre care vorbeşte apostolul: „toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!" Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu el, ca împreună cu el să fim şi glorificaţi” (Rom 8,14-17, lectura a doua). Mai mult decât Moise în Vechiul Legământ, nu numai că putem asculta glasul lui Dumnezeu şi rămâne în viaţă, dar putem să-i vorbim într-un dialog intim, aşa cum un fiu vorbeşte cu tatăl său. Moise exclamă: „Domnul Dumnezeu este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ” (cf. Dt 4,32-34.39-40, prima lectură). El este într-adevăr „Dumnezeu cu noi”, potrivit promisiunii făcute de Isus discipolilor: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!". În continuare, parcurgem în mod linear lecturile sfintei Liturghii pentru aprofundarea învăţăturii lor. Fără îndoială, misterul Preasfintei Treimi este trăsătura cea mai originală a concepţiei creştine despre Dumnezeu. Lecturile liturgice aprofundează experienţa trăirii lui Dumnezeu de către poporul lui Israel (cf. Dt 4,32-34.39-40, prima lectură), apoi de către creştini (cf. Rom 8,14-17) şi în fine mesajul lui Isus ca revelaţie şi misiune (cf. Mt 28,16-20, Evanghelia zilei).

2. Celebrarea prezenţei lui Dumnezeu în istorie
Prima lectură deschide este ca o fereastră prin care vedem o porţiune din istoria biblică a lui Israel dar şi a întregii omeniri. Dumnezeu intră în dialog cu poporul lui Israel prin cuvânt şi semne minunate. Într-o lungă predică Moise caută să convingă poporul lui Israel că fidelitatea lui Dumnezeu nu încetează niciodată. Dumnezeu nu-l abandonează: „În strâmtorarea ta… te vei întoarce la Domnul Dumnezeul tău şi vei asculta glasul lui. Căci Domnul Dumnezeul tău este un Dumnezeu plin de îndurare, care nu te va părăsi şi nu te va nimici. El nu uită legământul cu părinţii tăi pe care le-a jurat-o” (Dt 4,30-31). Dumnezeu nu a condiţionat promisiunile sale de comportamentul omului. Păcatul nu face să înceteze iubirea lui Dumnezeu. Pentru a convinge poporul de fidelitatea neclintită a lui Dumnezeu, Moise se adresează direct fiecărui fiu al lui Israel, iar astăzi fiecăruia dintre noi: „Întreabă timpurile de la început care au fost înaintea ta, din ziua în care l-a creat Dumnezeu pe om pe pământ, de la o margine până la alta a cerului: a fost ceva ca lucrul acesta mare sau s-a mai auzit ceva asemănător: a fost vreodată vreun popor care să fi auzit glasul lui Dumnezeu vorbind din mijlocul focului, cum l-ai auzit tu, şi să fi rămas viu?  Sau a mai încercat vreun dumnezeu să vină să-şi ia un popor din mijlocul unui alt popor, cu încercări, cu semne, cu minuni, cu lupte, cu mână puternică şi braţ întins, cu fapte mari înfricoşătoare, cum a făcut pentru voi Domnul Dumnezeul vostru în Egipt, înaintea ochilor voştri? Să ştii astăzi şi meditează în inima ta că Domnul este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu este altul! Păzeşte hotărârile şi poruncile lui pe care ţi le dau astăzi, ca să-ţi fie bine ţie şi copiilor tăi după tine şi ca să-ţi fie lungite zilele pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă pentru totdeauna!" (Dt 4,32-34.39-40, prima lectură).

3. Eliberarea de jugul sclaviei şi primirea legii
Toată predica lui Moise urmăreşte să sublinieze unicitatea lui Dumnezeu. Israelul este îndemnat să cerceteze istoria sa trecută şi prezentă şi să o compare cu istoria lumii întregi; să cuprindă cu privirea trecutul îndepărtat şi tot pământul locuit de oameni. Moise cere poporului biblic se oprească la doua mari episoade din istoria sa: eliberarea din Egipt şi primirea legii pe Muntele Sinai. În concluziile sale nu trebuie să-i scape două lucruri importante care ar trebui să-i sporească mereu uimirea şi curajul: că Dumnezeu l-a ales şi l-a preferat dintre multe popoare şi nu l-a părăsit niciodată. Aşadar, iubirea preferenţială şi fidelitatea lui Dumnezeu fac din Israel, dar şi din fiecare om care are darul credinţei, un popor „ales”, norocos, da, dar nu mai merituos decât alţii. Dumnezeu l-a ales pe Israel din pură iubire, pentru că i-a iubit pe părinţii săi cu o iubire preferenţială. L-a ales pe Israel cu un scop foarte clar şi de mare responsabilitate: ca să recunoască şi să spună sus şi tare tuturor că numai Domnul este Dumnezeu. Afirmaţia că „Domnul este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ şi nu este altul”, se traduce practic în două atitudini. Prima este speranţa. În orice situaţie s-ar afla, chiar când ar avea impresia că se află într-un punct mort, poporul ales trebuie să-şi aducă aminte şi să proclame că istoria lui Dumnezeu nu s-a sfârşit. A doua atitudine este lupta împotriva tuturor formelor de idolatrie. Nici un lucru nu trebuie să concureze cu Domnul pretinzând primul loc în viaţa noastră. Acesta este aportul cel mai important pe care credincioşii îl pot da pentru salvarea lumii şi nu numai pentru mântuirea veşnică, ci pentru o lume mai umană aici pe pământ. De fapt, ceea ce îl distruge pe om este întruchipat de „idoli”: sunt toate acele lucruri pe care noi ne înverşunăm să le urmărim şi să le exaltăm; sunt acele lucruri pentru care îi sacrificăm pe semenii noştri şi chiar pe noi înşine, dar care apoi trădează, dezbină şi dezamăgesc. Aceşti „idoli” au nume precise. Sunt banii, puterea, orgoliul partinic, prestigiul naţional, egoismul şi lista poate continua. Lupta împotriva acestor idoli este adevărat umanism. Nu este decât afirmarea în mod practic că numai „Dumnezeu este Domnul şi nu există altul în afară de el”. Această luptă este o dovadă că apărarea lui Dumnezeu este în acelaşi timp o apărare a omului.

4. Celebrarea prezenţei lui Dumnezeu în inima omului
Revelând realitatea lui Dumnezeu, Biblia nu foloseşte idei abstracte, ci povesteşte istoria lucrării lui Dumnezeu pentru noi. Credinţa în Dumnezeu este bazată pe o istorie precedentă care se actualizează mereu în viaţa noastră. Domnul ne cheamă în prima persoană să cercetăm cum a lucrat Dumnezeu în trecut pentru a ne da seama şi constata că El lucrează şi în lumea de azi. Credinţa cere de la noi un răspuns concret. Dacă Dumnezeu nu se prezintă prin concepte abstracte, ci prin intervenţia sa în istorie, atunci şi răspunsul nostru de credinţă nu se poate reduce la o enumerare de formule abstracte, dar cere o angajare vitală ce dă sens adevărului în care credem. În acest sens, sărbătoarea Preasfintei Treimi este totodată celebrarea prezenţei lui Dumnezeu înlăuntrul omului care devine „templu al Duhului Sânt” şi „fiu al lui Dumnezeu” (Rom 8,14-17, lectura a doua). Dumnezeu se revelează în sufletul omului prin Duhul său. Cristos luând asupra sa păcatul şi slăbiciunile noastre formează în noi o nouă personalitate, căci ne face fii ai lui Dumnezeu. În adeziunea de credinţă la Cristos se dezvoltă şi în noi viaţa de fii ai lui Dumnezeu. Bunăvoinţa Tatălui manifestată în Cristos promite această viaţă tuturor oamenilor. Această viaţă nouă este înfăptuită în noi de Duhul Sfânt care ne face părtaşi la viaţa Fiului, încât ne putem adresa Tatălui cu însăşi familiaritatea lui Isus. Nu ne mai adresăm Tatălui cum se adresează sclavii în relaţiile cu stăpânul lor, ci ca fii care îl cheamă cu numele de „Abba-Tată”. Acesta este înţelesul termenului juridic grecesc „înfiere”, „adopţie”, necunoscut pentru lumea ebraică, prin care apostolul Paul vrea să indice harul divin care îl constituie pe om în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu în mod cu totul neaşteptat şi gratuit. Martor al acestei înfieri este însuşi Duhul care revărsând în noi darul iubirii ne dezvăluie o calitate fundamentală a lui Dumnezeu: iubire. „Toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu”. Legea veche duce la sclavie şi teamă, însă Duhul îl face pe om părtaş la moştenirea lui Cristos, la însăşi natura lui Dumnezeu” (1Pt 1,4), menit glorificării. Explică apostolul: aşadar „nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: "Abba, Tată!" Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem şi moştenitori, moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Cristos, dacă suferim cu el, ca împreună cu el să fim şi glorificaţi Romani” (Rom 8,14-17, lectura a doua). Această filiaţie realizată de Cristos şi dăruită nouă de Duhul Sfânt stă la baza relaţiei noastre cu Tatăl: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26). Atitudinea de rugăciune este posibilă numai dacă cei doi interlocutori, Dumnezeu şi omul, sunt într-o situaţie de dialog, numai dacă omul se poate adresa lui Dumnezeu ca unui „Tu” care îi stă în faţă. Prin prezenţa Duhului Sfânt în noi putem percepe prezenţa definitivă a lui Dumnezeu, îl putem întâlni pe Cristos, adevăratul Emanuel (Dumnezeu cu noi) mereu viu în Biserica sa.

5. Celebrarea prezenţei lui Dumnezeu în Biserică
În fine, sărbătoarea Preasfintei Treimi este celebrarea prezenţei lui Dumnezeu în.  Biserică. Evanghelia zilei după sfântul Matei (Mt 28,16-20) se încheie cu câteva cuvinte ale lui Isus foarte solemne. Ele definesc Biserica şi misiunea ei. Comunitatea creştină îl manifestă lumii pe Dumnezeu prin învăţătura sa catehetică, prin viaţa sa morală şi prin sfintele Taine. Înţelegem că este vorba de o prezenţă şi de o distanţă transcendentă: „Domnul este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ” (Dt 4,39). Este o prezenţă de trăit, de simţit, de pătruns, de descoperit din ce în ce mai mult dar care rămâne inepuizabilă, cum afirmă psalmistul: „Căci la tine este izvorul vieţii şi în lumina ta vom vedea lumina” (Ps 35/36,10). Lui Isus „i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”. Această „stăpânire universală” constituie rădăcina din care se dezvoltă universalitatea misiunii. În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit! Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!" (Mt 28,16-20). Cuvintele lui Isus sunt dominate de ideea plinătăţii: „toată puterea”, „toate popoarele”, „toate câte vi le-am poruncit”, „în toate zilele”. Misiunea dată celor unsprezece are scopul „de a face ucenici” din toate popoarele. Important este faptul ca poporul lui Dumnezeu să fie format „din toate neamurile”, chiar dacă o minoritate, dar din toate neamurile. Termenul „ucenic”, „discipol” este definiţia cea mai concisă şi cea mai corectă a existenţei creştine. Creştinul este un ucenic iar ucenicii trebuie să şi înveţe dar nu devin învăţători, ci rămân ucenici. Nu este un joc de cuvinte. Acest adevăr profund înseamnă că discipolii nu învaţă niciodată ceva propriu, ci „toate câte le-a poruncit Isus (v. 20). Învăţătura ucenicilor are loc în fidelitate şi dependenţă absolută faţă de Cristos Domnul şi Învăţătorul lor. Învăţătura vine din ascultare şi din faptul de a fi ucenici. Ucenicul nu este botezat în numele lui Isus şi nici în numele lui Dumnezeu: este botezat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (v. 19). Prin asta ne este spus că Dumnezeu este Treime, Trinitate, Triadă. În alte cuvinte, Dumnezeu nu numai că iubeşte şi dialoghează şi stabileşte comuniune, dar este în el însuşi o existenţă de dialog şi de comuniune. Dumnezeu este o comunitate de persoane. Domnul înviat nu a plecat, ci a rămas. Promisiunea pe care o includea numele lui Isus (Emanuel, Dumnezeu cu noi) este menţinută: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!" (v. 20). În cadrul comunităţii fiecare devine conştient de credinţa în Domnul înviat. Fraternitatea este o dimensiune intrinsecă şi nu doar accesorie pentru trăirea credinţei.

6. Viaţa în iubire, dialog şi dăruire
În concluzie, Liturghia sărbătorii Preasfintei Treimi ne ajută să devenim mai conştienţi că Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos este iubire şi dialog nu numai pentru că ne iubeşte şi se întreţine cu noi, dar pentru că este în el însuşi un dialog de iubire. Încă de la început Biblia îndeamnă la trăirea în iubire, în dialog şi în comuniune deoarece toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Pentru un creştin care ştie că Dumnezeu este Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, a-l întâlni pe Dumnezeu, a trăi din Dumnezeu, a vorbi despre Dumnezeu, a da slavă lui Dumnezeu înseamnă a trăi într-o dimensiune constantă de iubire, de dialog şi de dăruire. „Fericit este poporul pe care Domnul şi l-a ales ca moştenire… Iată, ochii Domnului sunt îndreptaţi spre cei care se tem de el, spre cei care nădăjduiesc în mila lui, ca să scape de la moarte sufletul lor şi să-i hrănească în timp de foamete! Sufletul nostru îl aşteaptă pe Domnul; pentru că el este scutul şi apărătorul nostru. Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi noi am sperat în tine!” (Ps 32/33,12.9.18-19-20.22 din psalmul responsorial)

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, şi pe Duhul tău, izvorul sfinţeniei, pentru a le descoperi oamenilor misterul minunat al vieţii dumnezeieşti. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, mărturisind adevărata credinţă, să recunoaştem slava veşnicei Treimi şi să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 26 mai 2018)

26 mai 2018, 10:26