Versiune Beta

Cerca

Vatican News
2018-04-10 Santa Messa con i Missionari della Misericordia Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui sau a Milostivirii Divine (B): Un popor nou  (Vatican Media)

Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (B)

Vestea celor petrecute la Ierusalim s-a răspândit repede printre discipolii lui Isus chiar în dimineaţa zilei de Paşti. Bunul Păstor înviat vine şi îi adună discipolii care fugiseră în timpul pătimirii învăţătorului. Trecerea din această lume la Tatăl i-a dat lui Isus capacitatea de a fi prezent într-o formă nouă de viaţă iar apariţiile confirmă noua realitate. Evanghelistul Ioan descrie aceste apariţii ale lui Isus ca o venire la ai săi. De fapt, era în seara primei zile a săptămânii, după moartea lui Isus. De frica iudeilor, discipolii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pacea să fie cu voi!” (cf. In 20,19-31 Evanghelia duminicii). Isus s-a suit într-adevăr la Tatăl iar acum poate să împlinească promisiunea: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou” (In 14,3). Isus este de acum „Acela care vine” şi va fi astfel până la sfârşitul lumii.

Anton Lucaci - Cetatea Vaticanului

(RV – 8 aprilie 2018) E Ziua Domnului. Cristos a înviat!  Liturghia duminicii a doua a Paştelui începe cu un îndemn al apostolului Petru: „Ca nişte copii de curând născuţi, să doriţi laptele spiritual, curat, ca să creşteţi prin el spre mântuire”, aleluia (1Pt 2,2 Ant. la intrare). Reînnoiţi lăuntric prin sfintele taine să mărturisim cu bucurie credinţa în învierea Domnului! Isus înviat din morţi continuă să vină acolo unde doi sau trei se adună în numele său. Evanghelia (cf. In 20,19-31) acestei duminici prezintă întâlnirea lui Cristos înviat cu apostolul Toma. Întâlnirea are loc în Ziua Domnului, când prima comunitate creştină se aduna ca să celebreze amintirea învierii lui Cristos. S-a statornicit astfel ziua de duminică ca sărbătoare săptămânală a Paştelui. Isus este mereu viu şi vine în ajutorul slăbiciunii noastre. În Cristos cel mort şi înviat Dumnezeu îşi arată milostivirea nemărginită faţă de noi şi ne dă asigurarea iertării sale. Cântă Biserica în octava Paştelui: „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui!” (Ps 117/118,1 din psalmul responsorial). Este Duminica Îndurării Divine. Cristos înviat vine la ai săi şi le poartă pacea şi Duhul dătător de viaţă. Îi salută în mod familiar şi îi face slujitori ai milostivirii lui Dumnezeu: „Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi… Primiţi-l pe Duhul Sfânt!  Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20,21-23). Înainte de a rosti aceste cuvinte, Isus le arată mâinile şi coasta, adică semnele pătimirii şi mai cu seamă rana inimii, izvor din care ţâşneşte marele val de milostivire ce se revarsă asupra umanităţii. Sfânta Faustina Kowalska a văzut pornind din acea inimă două fascicule de lumină ce se răsfrâng peste lume. Într-o zi Isus i-a explicat că cele două raze reprezintă sângele şi apa (Jurnal, p.123). Gândul merge spontan la mărturia dată de apostolul Ioan care a văzut ieşind „sânge şi apă” din coasta lui Isus străpunsă cu suliţa de către un soldat (cf. In 19,34). Dacă sângele evocă jertfa crucii şi darul euharistic, apa aminteşte sacramentul Botezului şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14; 7,37-39). Sunt tainele pascale pe care le retrăim în aceste zile. Cu iubirea sa dumnezeiască Isus ne vindecă rănile provocate de păcat iar prin cuvântul Scripturii şi prin  sfintele Taine ne întăreşte credinţa. Prezenţa lui Cristos în adunarea duminicală întăreşte legăturile de comuniune şi face să devenim mai sensibili faţă de nevoile altora. Comunitatea însăşi devine pentru lume un semn concret al credinţei în învierea lui Cristos. Cine rămâne departe de comunitatea credincioşilor, cade pradă îndoielii. Domnul nu i se arată în privat lui Toma cel neîncrezător, ci în comunitatea din care face parte; i se arată în timpul unei adunări duminicale şi îl întăreşte în credinţă. Proclamaţia finală a lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”, este cea mai înaltă mărturie de credinţă din tot Noul Testament. Atunci bucuria de a crede explodează în inima discipolilor care se lasă întâlniţi de Cristos. Atunci buna înţelegere stabileşte fraternitatea între oameni ca prima comunitate de la Ierusalim: „Mulţimea celor care credeau era o singură inimă şi un singur suflet” (cf. Fap 4,32-35 prima lectură). În credinţă trăim bucuria de a fi fraţi ai lui Cristos şi fii ai lui Dumnezeu: „oricine crede că Isus este Cristos, este născut din Dumnezeu şi oricine iubeşte pe cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel care s-a născut din el. Din aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile lui” (cf. 1In 5,1-6 lectura a doua). În continuare, propun un comentariu amănunţit la Evanghelia zilei.

1. Isus înviat vine la cei adunaţi în numele său
Vestea celor petrecute la Ierusalim s-a răspândit repede printre discipolii lui Isus chiar în dimineaţa zilei de Paşti. Bunul Păstor înviat vine şi îi adună discipolii care fugiseră în timpul pătimirii învăţătorului. Trecerea din această lume la Tatăl i-a dat lui Isus capacitatea de a fi prezent într-o formă nouă de viaţă iar apariţiile confirmă noua realitate. Evanghelistul Ioan descrie aceste apariţii ale lui Isus ca o venire la ai săi. De fapt, era în seara primei zile a săptămânii, după moartea lui Isus. De frica iudeilor, discipolii încuiaseră uşile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor şi le-a zis: „Pacea să fie cu voi!” (cf. In 20,19-31 Evanghelia duminicii). Isus s-a suit într-adevăr la Tatăl iar acum poate să împlinească promisiunea: „Şi, după ce mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou” (In 14,3).  Isus este de acum „Acela care vine” şi va fi astfel până la sfârşitul lumii. El vine ca să fie prezent între ai săi în forma promisă când a spus: „Căci unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor" (Mt 18,20). Ceea ce s-a petrecut în seara primei zile a săptămânii dovedeşte acest lucru. Isus a stat în mijlocul lor. Nu se vorbeşte despre vreo trecere prin uşile încuiate şi nici despre mişcarea de la uşă în centrul sălii. Se afirmă doar că Isus este realmente prezent, că vorbeşte şi arată rănile mâinilor şi coasta. Cel care a îndurat patima şi i-a iubit până la sfârşit, acum este din nou cu ei. Stă în mijlocul lor. Acest lucru este singurul reper pentru comunitate. Şi ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. S-a împlinit astfel şi promisiunea: „vă voi vedea din nou şi inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). Frica a dispărut. De acum înainte discipolii vor şti să se bucurie, chiar când vor avea de suferit din cauza credinţei lor în Domnul Isus (cf. Fap 5,41). Urmează un al doilea moment al scenei petrecute în seara primei zile a săptămânii. Isus repetă salutul: „Pacea să fie cu voi!”, iar apoi adaugă: „După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit şi eu pe voi!”. Se realizează astfel ceea ce Isus spusese în rugăciunea către Tatăl: „După cum m-ai trimis pe mine în lume, şi eu îi trimit pe ei în lume” (In 17,18); se împlineşte şi ceea ce Isus promisese ucenicilor: „eu v-am ales pe voi şi v-am constituit ca să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână” (In 15,16). Discipolii sunt trimişi aşa cum Isus a fost trimis. De-acum discipolii au aceeaşi poruncă a Tatălui pe care Isus a împlinit-o. Porunca de „a da viaţa” (In 10,18) şi de a iubi aşa cum el i-a iubit până la capăt (cf. In 13,1; 15,12-13). Semnele pătimirii, rănile mâinilor şi coasta străpunsă, arătate discipolilor de către Isus înviat le vor aduce aminte până unde trebuie să ajungă iubirea lor apostolică.

2. Primiţi puterea Duhului
Dar pentru a fi capabili să împlinească această misiune, discipolii trebuie să fie oameni noi, recreaţi de puterea Duhului. Isus l-a dat deja pe acest Duh, când a murit pe cruce, dar acum îl dăruieşte ca Cel care a înviat. E vorba de Duhul său, „suflarea” sa. După ce i-a salutat spunând: „shalom – pace!”, Isus a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Acest gest ne duce gândul la facerea lumii. După cum la început Dumnezeu a suflat suflare de viaţă şi a făcut din primul om o fiinţă capabilă să trăiască, la fel Isus a suflat asupra discipolilor şi i-a făcut capabili pentru o misiune de viaţă nouă. Discipolii sunt trimişi în lume ca să-i adune pe fiii dispersaţi ai lui Dumnezeu (cf. In 11,52) şi să facă din ei o singură turmă sub un singur Păstor (cf. In 10,16). Pentru această misiune ei primesc „puterea de a ierta păcatele” şi respectiv „de a imputa păcatul” celui care nu se converteşte. Această putere este indispensabilă pentru discipolul trimis să evanghelizeze. E vorba de o putere durabilă. Şi ceea ce trimisul face sub lucrarea Duhului, este pecetluit de Dumnezeu. În alte cuvinte, este vorba de o putere de a discerne între acela care lasă lumea păcatului pentru a-l primi pe Cristos şi acela care nu vrea să-l primească sau se îndepărtează de el după ce l-a primit. „A ierta păcatul” cuiva înseamnă a-l recunoaşte ca discipol şi a pune pe el sigilul apartenenţei lui la Cristos, unicul Păstor al comunităţii. „A imputa (a ţine) păcatul” înseamnă a afirma că cine nu-l primeşte pe Isus înviat sau s-a îndepărtat de el, acela rămâne în întuneric. Avem aici temelia tainei Pocăinţei. Adevărul confortant şi mângâietor că în lume există iertarea păcatelor şi că această putere a fost dată oamenilor.

3. Apostolul Toma, un personaj colectiv
Toţi avem îndoielile noastre. Nu-i de mirare că le-au avut şi primii discipoli ai lui Isus şi chiar Cei Unsprezece Apostoli. Cazul lui Toma, în singularitatea şi temeritatea lui, exprimă experienţa întregii comunităţi apostolice. Evanghelistul, ca de obicei, face din Toma un personaj reprezentativ al unui grup. La fel făcuse cu Nicodim, cu femeia samariteană şi alţii, şi chiar cu Iuda. În povestirile despre apariţiile Domnului înviat, vedem că nu numai Toma se îndoieşte, dar şi ceilalţi. Situaţia lor este evidentă în tradiţia documentată de evanghelistul Luca. Se îndoiesc nu doar cei doi ucenici de la Emaus (cf. Lc 24,24), dar Cei Unsprezece între care se află Toma. Când Isus se arată comunităţii adunate, toţi „erau uimiţi şi înfricoşaţi crezând că văd o fantomă” şi Isus le zice să privească mâinile şi picioarele lui, să-l atingă şi să vadă că este el în persoană. Le-a cerut chiar ceva de mâncare şi ei i-au oferit o bucată de peşte prăjit şi el a mâncat înaintea lor (cf. Lc 24,33.36-43). Luca poate spune în cartea Faptelor (Fap 10,41) că martirii aleşi de Dumnezeu ca să vestească învierea lui Isus sunt cei care „au mâncat şi băut cu el după învierea lui din morţi. La baze povestirii lui Ioan stă această tradiţie şi, prin urmare experienţa sa personală. Cazul lui Toma nu este deci un caz singular: este un caz tipic pentru experienţa colectivă şi comunitară trăită de toţi ceilalţi discipoli. Evanghelistul Marcu spune în mod explicit că Isus „în sfârşit, a apărut şi celor unsprezece, pe când stăteau la masă, şi i-a dojenit pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor pentru că nu i-au crezut pe cei care l-au văzut înviat din morţi” (Mc 16,14). În acest context amplu poate fi situat episodul despre apostolul Toma.

4. „Domnul mei şi Dumnezeul meu!”
Întâlnirea cu Toma are loc după opt zile, tot în prima zi a săptămânii (In 20,26; 20,19), ziua care în cartea Apocalipsului este numită „ziua Domnului” şi pe care noi o numim „duminică”. În ea comunitatea creştină de la sfârşitul primului secol obişnuia să se adune ca să asculte Cuvântul şi să frângă împreună pâinea. Este numită „prima zi” ca început al noii creaţii, şi în acelaşi timp e numită „ziua a opta” pentru că este ziua plinătăţii, ca anticipare a zilei definitive (Sf. Augustin). Acum, în ziua a opta, când prima comunitate era adunată, se afla şi Toma care încă nu-l văzuse pe Isus înviat. Comunitatea proclamă credinţa sa în Isus înviat şi îi spune lui Toma: „L-am văzut pe Domnul!” Toma nu împărtăşise credinţa comunităţii, aşa cum la început Natanael nu împărtăşise credinţa lui Filip care i-a spus: „L-am aflat pe acela despre care a scris Moise în Lega şi despre care au vorbit profeţii” (In 1,45). La fel şi Toma voia o experienţă directă. Era unul din grupul celor Doisprezece. Toma îl iubeşte pe Isus. Era dispus să moară cu el (In 11,16), dar nu credea că Isus ar putea să-şi reia viaţa după cum spusese. Dubita în faţa unui fapt care cere o credinţă radicală în el. Şi Isus, la fel ca opt zile mai înainte, stă în mijlocul lor. Nu trebuie să treacă din nicio parte ca să intre. Se prezintă când toţi ai săi sunt adunaţi în numele lui, şi le dăruieşte pacea. Ceilalţi nu mai aveau nevoie să-l vadă, însă Toma, da. Isus apare pentru el şi vrea să-l convingă că nu este o fantasmă. Cuvintele lui Isus sună ca o provocare, dar sunt pline de înţelegere: „Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, dar credincios” (In 20,27). După cum Mariei i-a fost de-ajuns să-l audă pe Isus chemând-o pe nume (In 20,16), la fel lui Toma i-au fost suficiente aceste ultime cuvinte pentru ca să spună tot ceea ce credea: „Domnul mei şi Dumnezeul meu!”. Este o credinţă ce se repetă de două mii de ani. Este expresia întregii credinţe personale şi comunitare. Ea se naşte din fapte concrete şi este înrădăcinată în evenimente istorice. Textele insistă asupra rănilor lui Isus, asupra semnelor cuielor.

5. „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!”
 Credinţa discipolilor în dumnezeirea lui Isus se naşte din experienţa a ceea ce au văzut, au auzit şi au pipăit; credinţa lor vine din constatarea că Isus i-a iubit până la capăt. Toate acestea i-au făcut să creadă în cele spuse mai înainte de Isus: „Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi mă duc la Tatăl" (In 16,28); „Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30). Învierea a pecetluit pentru ei adevărul tuturor cuvintelor sale şi ei au crezut că el încă de la început „era la Dumnezeu, era Dumnezeu” (In 1,1). Evanghelia termină cu acelaşi act de credinţă cu care a început. După cum la evangheliştii Marcu (Mc 15,39) şi Matei (Mt 27,54) de la moartea lui Isus pe cruce se trece la afirmarea dumnezeirii sale, la fel la evanghelistul Ioan pornind de la semnele pătimirii se ajunge la credinţa în Isus înviat din morţi. Pe această credinţă şi pe această experienţă apostolică este întemeiată credinţa noastră şi fericirea noastră: „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!”. Este o credinţă pe care, după primele momente, au trebuit să o trăiască şi apostolii. Desigur, „Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi şi multe alte minuni (semne minunate) care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa voastră să aveţi viaţă în numele lui” (In 20,30-31).  Semnul mă face să înţeleg ceva diferit de el. Semne nu sunt doar minunile, ci tot ceea ce Isus a făcut şi a învăţat, şi într-un mod special pătimirea sa. Cele relatate de evanghelişti sunt de-ajuns ca să putem înţelege cine este Isus şi ca să credem în el.

6. Cântarea psalmistului
Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui! Să spună Israel că este bun, veşnică este îndurarea lui! 3 Să spună casa lui Aron că este bun, veşnică este îndurarea lui! 4 Să spună toţi care se tem de Domnul, veşnică este îndurarea lui!” (Ps 117/118,1-4, din psalmul responsorial)

7. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule pururi îndurător, în celebrarea anuală a sărbătorii Paştelui, tu înflăcărezi credinţa poporului consacrat ţie; te rugăm, sporeşte harul pe care ni l-ai dăruit, pentru ca toţi să ajungă să înţeleagă cum se cuvine în ce baie au fost spălaţi, în ce Duh au fost renăscuţi, cu ce sânge au fost răscumpăraţi.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 aprilie 2018)

02 mai 2018, 11:38