Să facem, dar și să suferim ceva pentru Domnul: a cincea predică de Post în Cetatea Vaticanului

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
12 aprilie 2019 – Vatican News. Lucrarea mântuirii oamenilor, împlinită de Cristos, ”puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu”, s-a aflat în centrul celei de-a cincea predici de Postul Mare, prezentată vineri, 12 aprilie a.c., de pr. Raniero Cantalamessa, ofmcap., în capela ”Redemptoris Mater” din Cetatea Vaticanului în prezența papei Francisc și a mai multor responsabili din Curia Romană. Predicatorul Casei pontificale a ales ca motto pentru predica sa cuvintele Sfântului Apostol Paul: ”Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți” (1 Cor 1,27).

Lumea științifică, a observat predicatorul, este în fibrilație în aceste zile pentru prima fotografie făcută unei găuri negre din univers. ”Este un eveniment epocal”, se spune, pentru că e o confirmare surprinzătoare a teoriei relativității lui Albert Einstein”. Noi, cei care credem, a spus mai departe pr. Cantalamessa, ”participăm cu o motivație și mai puternică la acest entuziasm, dar avem o considerație de adăugat. Există o altă relativitate, dincolo de cea care privește spațiul și timpul, infinit mai importantă de cunoscut pentru că de aceasta depinde destinul nostru: relativitatea a toate – spațiu și timp – în raport cu Cel absolut și Cel veșnic, care este Dumnezeu. «Cerurile (cu găurile lor negre și toate celelalte) vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece», spunea Cel care a venit din veșnicie în timp. Despre El e vorba la ultima predică a Postului Mare din acest an.

În Noul Testament, a spus mai departe pr. Cantalamessa, lucrarea mântuirii lui Cristos este prezentată din perspective diferite. Astfel, în scrierile Sfântului Apostol Ioan misterul lui Cristos este văzut pornind de la întrupare, pe când Sfântul Apostol Paul aduce în centrul atenției nu atât persoana lui Cristos, cât mai degrabă lucrarea sa, misterul pascal de moarte și înviere. Pe Cruce, Cristos schimbă pentru totdeauna destinul omenirii. Dumnezeu s-a revelat pe cruce ”prin contrarul său”, dar prin contrarul a ceea ce oamenii au gândit dintotdeauna despre Dumnezeu, nu prin contrarul a ceea ce Dumnezeu este cu adevărat. Dumnezeu este iubire și pe cruce avem manifestarea supremă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Dar, în cele din urmă, ce s-a întâmplat pe crucea lui Cristos atât de important încât să devină momentul culminant al revelației lui Dumnezeu?

Pr. R. Cantalamessa: «Creatura umană îl caută instinctiv pe Dumnezeu pe linia puterii. Titlul care însoțește numele lui Dumnezeu este aproape întotdeauna cel de ”atotputernic”. Dar iată că, dacă deschidem Evanghelia, suntem invitați să contemplăm neputința absolută a lui Dumnezeu pe cruce. Evanghelia revelează faptul că adevărata atotputernicie este neputința totală a Calvarului. Este nevoie de puțină putere pentru a se pune în vedere, este necesară o putere mare ca să te dai deoparte, ca să te nimicești. Dumnezeul creștin este această nelimitată putere de a se ascunde.»

”Revelația lui Dumnezeu ca iubire”, a scris teologul Henri de Lubac, ”obligă lumea să-și revizuiască toate ideile sale despre Dumnezeu”. De aceea, a reluat predicatorul, se poate spune că ”Isus moare răstignit pentru ca iubirea lui Dumnezeu să poată ajunge la om până în punctul cel mai îndepărtat în care a ajuns răzvrătindu-se împotriva Lui, adică până în moarte. Chiar și moartea, după Cristos, este locuință a iubirii lui Dumnezeu. Care va fi, deci, răspunsul nostru în fața misterului pe care îl contemplăm și pe care Biserica ne face să-l retrăim în Săptămâna Sfântă? Primul și cel mai important răspuns este credința. Nu o credință oarecare, ci credința prin care ne însușim ceea ce Cristos a dobândit pentru noi. Este credința care ”răpește” Împărăția lui Dumnezeu (Mt 11,12). Sfântul Paul îndemna deseori creștinii ”să se dezbrace” de omul cel vechi și ”să se îmbrace cu Cristos”. Imaginea dezbrăcării și a noii îmbrăcări nu arată doar o operațiune ascetică, aruncând anumite obiceiuri și înlocuindu-le cu altele, sau mai bine, abandonând viciile și asumând virtuțile. Mai mult decât o mișcare ”morală”, este o operațiune care trebuie făcută mai întâi de toate prin intermediul credinței.

Pr. R. Cantalamessa: «Unul se așază în fața Crucifixului și, printr-un act de credință, îi înmânează Lui toate păcatele proprii, mizeria sa din trecut și din prezent, asemenea celui care se dezbracă și aruncă în foc zdrențele sale murdare. Apoi, se îmbracă din nou cu dreptatea pe care Cristos a cucerit-o pentru noi și, asemenea vameșului de la templu, îi spune: ”Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul! Și se întoarce acasă asemenea lui, ”îndreptățit” (cf. Lc 18, 13-14). Aceasta ar însemna cu adevărat ”a face Paștele”, a săvârși sfânta ”trecere”.

Desigur, aceasta nu este totul. De la efortul de însușire a celor cerești, trebuie să trecem la imitare, după cum observa cu temei filosoful Kirkegaard, care spunea prietenilor săi că Isus Cristos este mai mult decât darul lui Dumnezeu pe care să-l acceptăm prin credință, El fiind și modelul pe care trebuie să-l imităm în viață. Imitarea comportamentului lui Dumnezeu nu se referă numai la viața de căsătorie, dar și la cei consacrați. ”Progresul, în cazul nostru, constă în a trece de la a face multe pentru Cristos și pentru Biserică la a suferi pentru Cristos și pentru Biserică”. ”Este un obiectiv destul de greu”, a recunoscut predicatorul, ”dar, din fericire, Isus, pe cruce, nu ne-a oferit numai exemplul acestui fel nou de iubire, ne-a meritat și harul de a ni-l însuși prin intermediul credinței și al sacramentelor. Să se înalțe, de aceea, din inima noastră, în timpul Săptămânii Sfinte, strigătul Bisericii: Ne închinăm ție, Cristoase, și te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!”