2018.09.11 Gesu nella casa di Maria e Marta di Betania 2018.09.11 Gesu nella casa di Maria e Marta di Betania 

Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (C): Ospitalitate şi ascultare

Isus, oaspete în Betania. „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”. Marta şi Maria sunt două expresii ale vieţii de credinţă. „Fericiţi sunt cei care păstrează cuvântul lui Dumnezeu într-o inimă bună şi aduc roade întru răbdare”.
Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (C): Ospitalitate şi ascultare

(Vatican News - 21 iulie 2019) E Ziua Domnului. La începutul acestei Liturghii duminicale suntem invitaţi să ne manifestăm personal credinţa şi gândurile drepte ale inimii: “Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8 Ant. la intrare). Dumnezeu a desăvârşit mulţimea jertfelor din legea veche prin jertfa unică şi deplină a lui Cristos. Adunaţi la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie îl rugăm să primească darurile noastre şi să le sfinţească cu binecuvântarea sa precum odinioară a sfinţit darurile dreptului său Abel. Dorim ca ceea ce îi oferă fiecare lui Dumnezeu spre cinstirea maiestăţii sale, să fie spre mântuirea tuturor (cf. Rugăciunea asupra darurilor). De fapt, ce îi oferim lui Dumnezeu, căci  „el a lăsat o amintire a minunilor sale: Domnul este milostiv şi plin de îndurare, le dă hrană celor ce se tem de el” (Ps 110/111,4-5 Ant. la Împărtăşanie). „Iată, eu stau la uşă şi bat, spune Domnul. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el si el cu mine” (Ap 3,20 Ant. la Împărtăşanie, forma alternativă). „Fericiţi sunt cei care ascultând cuvântul lui Dumnezeu cu inimă curată şi generoasă, îl păstrează şi aduc roade întru răbdare” (cf. Lc 8,15 versetul la Evanghelie).

1. „Schije” de lumină şi „scântei” revelatoare

Am cules şi reaşezat aici acele textele scurte propuse separat în diferite momente ale Liturghiei, care altminteri ar fi trecute sub tăcere. Punându-le în evidenţă, am avut în vedere faptul că după minunea înmulţirii pâinilor Isus le-a cerut discipolilor să adune cu grijă firimiturile rămase pentru ca nimic să nu se piardă. Aceste texte scurte sunt adevărate „schije” de lumină şi „scântei” ce revelează succint „misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi”. Desigur, explicaţiile, argumentările şi îndemnurile ulterioare sunt oportune şi chiar necesare, dar ele trebuie să fie considerate secundare în raport cu ascultarea atentă a lecturilor în adunarea liturgică. Cred că mai important este ceea ce Domnul face pentru noi, ceea ce el spune, ceea ce el înfăptuieşte în noi. Noi suntem slujitori ai Cuvântului, modeşti colaboratori care trebuie să primească gândul şi simţămintele lui Cristos pentru a împlini lucrarea sa în felul voit de el. În această privinţă, apostolul Paul este pilduitor, când arată zelul său pentru cuvântul lui Dumnezeu. Aportul personal al apostolului consistă în primul rând în a stimula persoanele să-l primească pe Isus care vrea să facă din toţi oamenii o singură familie. El recunoaşte că neputinţa noastră şi suferinţele îndurate pentru Cristos ne asociază la oferta sa răscumpărătoare „Fraţilor, acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu, misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între neamuri, adică Cristos în voi, speranţa gloriei. Pe el îl proclamăm îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om în toată înţelepciunea, ca să facem pe orice om desăvârşit în Cristos” (Col 1,24-28 lectura a doua). În cele ce urmează, ne oprim la prima lectură liturgică şi la Evanghelia zilei.

2. Ospitalitate şi ascultare

Două sunt subiectele sugerate de lecturile acestei Liturghii duminicale. Ele sunt ospitalitatea şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Duminica trecută am reflectat asupra parabolei bunului samaritean ca model de iubire faţă de aproapele. „Mergi şi fă şi tu la fel” (Lc 10,37), i-a spus Isus învăţatului legii care îl întrebase ce trebuie să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Astăzi, tot evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus ca oaspete în casa surorilor Marta şi Maria din Betania. Atenţia se îndreaptă spre o altă atitudine fundamentală din viaţa creştină. E vorba de ascultarea şi primirea cuvântului lui Dumnezeu. Sunt ilustrate în felul acesta cele două aspecte ale unicii porunci: iubirea de aproapele, cu parabola bunului samaritean şi iubirea de Dumnezeu cu episodul Martei şi Mariei. Relaţia cu aproapele cere serviciul carităţii iar relaţia cu Dumnezeu cere ascultare şi atitudine de ucenic sau discipol.

3. Vizita lui Dumnezeu

Ospitalitatea este unul din subiectele preferate de evanghelistul Luca. Isus însoţit de discipoli este în drum spre Ierusalim. În haină de „călător”, Isus trece prin satele şi cetăţile Palestinei, întâlneşte lumea şi stă de vorbă cu mulţimile. Acceptă invitaţia făcută de prieteni precum Marta şi Maria dar şi de unii care nu erau întrutotul de acord  cu el, precum ca Simon, fariseul. Când crede necesar, Isus însuşi ia iniţiativa şi se invită singur, ca de pildă în cazul lui Zaheu. Deseori îl găsim pe Isus la masă iar cina cu cei doi discipoli la încheierea călătoriei la Emaus, nu-i decât încununarea tainică a drumului trăit ca întâlnire cu Dumnezeu care vizitează poporul său. La toate popoarele vechi ospitalitatea era învăluită într-o aură sacră. Primirea unui călător, mai ales a unui străin, era un gest aproape religios. Prezenţa oaspetelui îmbogăţeşte şi umple sufletul. „Altul” este purtător de mister iar persoana lui îndreaptă gândul către Cel cu totul altul care este Dumnezeu. S-a scris că „ospitalitatea este atitudinea în care sentimentul religios al omului oriental se exercită ca iubire nu doar faţă de un membru al propriului trib sau al propriei familii… dar faţă de aproapele în general. De aceea, ospitalitatea este mărturia fricii de Dumnezeu în relaţiile cu omul”. Ospitalitatea capătă în Biblie o trăsătură particulară. Dumnezeu se apropie de oameni ca oaspete, călătoreşte cu ei şi intră în casele lor. Urmând pilda lui Isus şi punând în practică învăţătura sa, creştinii au înţeles rolul şi importanţa ospitalităţii. Ne gândim la străinii care de-a lungul istoriei poposeau la mănăstiri şi hanuri în drum spre marile sanctuare. Biserica nu poate uita că Domnul este prezent în cei care au nevoie de primire. Şi cine în viaţa sa nu a avut nevoie să fie primit încât să spună cu Isus: „Am fost străin şi m-aţi primit; am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare…Ori de câte ori aţi făcut aceasta unui singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mi-e mi-aţi făcut” (Mt 25, 33.40). Trebuie să ne aducem aminte mereu de avertismentul Scrisorii către Evrei: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au primit, fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Ev 13,2). Când sărbătoresc Paştele, evreii obişnuiesc să ţină întredeschisă uşa încăperii unde se consumă cina pascală pentru a fi gată să-l primească pe Mesia sau pentru a permite unui sărac să se aşeze la aceeaşi masă, primind astfel binecuvântarea divină.

4. Ospitalitate sacră la umbra stejarilor

Ospitalitatea constituie cadrul general subliniat de Liturghie prin alegerea lecturii biblice din cartea Genezei. În zilele acelea, Domnul i s-a arătat lui Abraham la terebinţii din Mambre, pe când el şedea la intrarea în cort, în timpul arşiţei zilei. Şi-a ridicat ochii, a privit şi, iată, trei bărbaţi stăteau în picioare aproape de el. I-a văzut şi a alergat de la intrarea în cort ca să-i întâmpine şi s-a prosternat până la pământ şi a zis: "Doamne, dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece pe lângă slujitorul tău! Să se aducă puţină apă! Vă veţi putea spăla picioarele şi să vă întindeţi sub copac. Eu voi lua o bucată de pâine ca să vă întăriţi, apoi veţi trece mai departe, de vreme ce aţi trecut pe la slujitorul vostru". Ei i-au zis: "Fă aşa cum ai spus!" Abraham s-a dus în grabă la Sara, în cort, şi i-a zis: "Ia repede trei măsuri din făina aleasă, frământă şi fă turte!" Abraham a alergat la cireadă, a luat un viţel fraged şi bun şi l-a dat servitorului care s-a grăbit să-l pregătească. A luat unt, lapte şi viţelul pe care îl pregătise şi le-a pus înaintea lor, iar ei au mâncat în timp ce el stătea lângă ei sub copac. Ei l-au întrebat: "Unde este Sara, soţia ta?" El le-a răspuns: "Iat-o, în cort!" Şi a spus: Mă voi întoarce la tine la anul pe vremea aceasta şi atunci Sara, soţia ta, va avea un fiu" (Gen 18,1-10a prima lectură). Povestirea despre trei călători pe care patriarhul Abraham i-a găzduit lângă cortul său la stejarii din Mambre este una dintre cele mai misterioase şi captivante nu doar datorită întrebării privind identitatea celor trei, dar şi datorită aspectelor istorice şi religioase ale evenimentului. Textul acestei povestiri biblice aparţine tradiţiei „iahviste”. În ea omul păstrează o legătură familiară cu Dumnezeu care se prezintă în formă umană, vorbeşte, stă la masă, primeşte gesturile de ospitalitate. Povestirea despre Abraham se înscrie în acest context religios cu intenţia clară de a arăta trăsătura umană a patriarhului Abraham care, acordând ospitalitate la trei călători obosiţi, de fapt primeşte în cortul său vizita lui Dumnezeu. Notăm modul spontan şi firesc în care Abraham îi primeşte pe oaspeţi. În faptul zilei, când totul în jur părea încremenit, nemişcat, Abraham stă în aşteptare la intrarea în cort; îndată ce-i zăreşte pe călători, aleargă în întâmpinarea lor, îi primeşte, pregăteşte masa împreună cu Sara, soţia sa, serveşte la masă asemenea unui preot la templu căci ospitalitatea este ceva sfânt. La plecare îşi conduce oaspeţii şi primeşte ca binecuvântare promisiunea că peste un an Sara, soţia lui, va avea un fiu, pe Isaac, fiul promisiunii. Şi Dumnezeu ţine făgăduinţa în ciuda râsului neîncrezător al Sarei care era sterilă. Rodul primirii lui Dumnezeu este viaţa care continuă.

5. Isus, oaspetele Martei şi Mariei în Betania

De la stejarii din Mambre, la umbra cărora Abraham a primit oaspeţi în arşiţa amiezii, ne deplasăm în satul Betania, în casa liniştită a Martei şi Mariei. Aici Isus găsea momente de odihnă în călătoriile obositoare spre Cetatea Sfântă. În acel timp au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Marta l-a primit pe Isus în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: "Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!" Domnul, răspunzând, i-a zis: "Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată" (Lc 10,38-42 Evanghelia zilei). Faptul de a se opri în casa a două femei nu era ceva obişnuit, cel puţin potrivit uzanţelor vechi ale unui „Rabbì”. Şi mai neobişnuit este faptul că Isus stă şi le învaţă. Pe vremea lui Isus situaţia femeii era de netă inferioritate. De exemplu, femeile nu erau admise la studiul Scripturii. Un rabin din primul secol după Cristos scria cu ironie: „Decât să încredinţezi Scripturile unei femei, e mai bine să fie arse”. La fel ca sclavii şi copii, femeile nu erau obligate să recite rugăciunea de dimineaţă, nici rugăciunile înainte de masă. În sinagogi femeile nu puteau citi şi nici ocupa funcţii de conducere. În templu, sectorul femeilor era separat cu cinci trepte mai jos de curtea bărbaţilor. Nu erau obligate să participe la adunările liturgice de la templu sau de la sinagogă. Rabinii nu se opreau în public să vorbească cu o femeie. În familie se sărbătorea naşterea unui băieţel, dar nu a unei fetiţe. În acest context, Isus nu ezită să primească ca discipoli care îl urmează şi un grup de femei. Gestul lui Isus capătă înţelesul unui rupturi de tradiţia timpului. Oricum, evanghelistul Luca vrea să sublinieze faptul că principalii interlocutori ai lui Isus sunt cei excluşi de societatea civilă şi religioasă, inclusiv femeile. Marta şi Maria, cu atitudinea lor diferită faţă de oaspete, devin un caz exemplar pentru felul de a fi discipoli ai lui Isus. Deseori în istorie s-a văzut în aceste femei opoziţia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, cu superioritatea netă a celei de-a doua în raport cu cea dintâi. În realitate, alta este intenţia textului. Amândouă sunt expresii ale vieţii de credinţă.

6. Ospitalitatea Martei şi ospitalitatea Mariei

Predicator itinerant, neavând o piatră pe care să-şi pună capul peste noapte, Isus simte gustul prieteniei în anturajul acestor persoane. Episodul despre vizita lui Isus în casa Martei şi Mariei din Betania este povestit de sfântul Luca în capitolul 10 al Evangheliei (cf. Lc 10,38-42) imediat după parabola bunului Samaritean. A primi în casă un personaj de seamă este o mare onoare, însă creează nu puţine probleme celor care trebuie să se ocupe de primirea lui pentru a-i oferi ospitalitatea ce i se cuvine. Trebuie prevăzute toate: curăţenie, ordine, fiecare lucru la locul său şi grija să nu lipsească nimic. Aşa gândea şi Marta. Totul pare să se desfăşoare după codul bunelor maniere inclus în porunca iubirii de aproapele. Politeţea este primul semn de iubire creştinească. Contrastul dintre activismul Martei şi poziţia atentă a Mariei la cuvintele lui Isus este accentuat în mod voit de evanghelist pentru a scoate în lumină aspectul esenţial al ospitalităţii. Marta se preocupă şi se agită în treburile casei, în timp ce Maria stă la picioarele Domnului, adică în poziţia discipolului care ascultă cu atenţie cuvintele Învăţătorului. Marta se zbate şi se frământă într-o sumedenie de treburi. Potrivit evanghelistului Luca, agitaţia ei este incompatibilă cu ascultarea Cuvântului. Numai dispoziţia lăuntrică creează spaţiul pentru primirea oaspetelui. Lecţia dată de Isus este aceasta: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” (Lc 10,41-42). Marta se străduieşte să ofere serviciile ei, în schimb Maria îşi dă silinţa să primească şi să asculte cuvântul lui Isus ca un adevărat discipol. Ascultătorului familiarizat cu Evanghelia nu-i este greu să recunoască întâietatea primirii cuvântului lui Dumnezeu în viaţa discipolului. Ne amintim şi episodul despre Isus în sinagoga din Nazaret la începutul activităţii publice. Isus, terminând lectura unui text din cartea profetului Isaia, a început să le vorbească celor din sinagogă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Cuvântul lui Dumnezeu „se împlineşte în urechile celui care ascultă” cu inimă primitoare. Se accentuează în felul acesta urgenţa ascultării. Ne amintim, de asemenea, că atunci când o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: „Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!”, Isus i-a zis: „Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (cf. Lc 11,27-28).

7. Discipolul ascultă şi păzeşte cuvântul lui Dumnezeu

Ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu se traduce în slujire, în diaconie, în caritate. Acestea sunt o componentă esenţială a comunităţii creştine. Mai ales în ultimii ani, s-a afirmat tot mai clar şi solemn că practicarea carităţii de către Biserică nu este pentru ea ceva facultativ, ci face parte esenţială din natura ei. Biserica şi-a exprimat opţiunea preferenţială pentru săraci ţinând cont şi de fenomenul global al mobilităţii umane. Angajată în servicii multiple pe tărâm social, comunitatea creştină nu uită că misiunea ei primară este să caute „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”, „să se ocupe de cele ce sunt ale Tatălui”, „să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pună în practică”. „Partea cea bună” aleasă de Maria şi care nu-i va fi luată şi „singurul lucru necesar” este Cristos, oaspetele nostru.

8. Contemplaţie şi acţiune

Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou , aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru vestirea Evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă cu privire la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap 6,1-4). Contemplaţia şi acţiunea simbolizate în Biserică de Maria şi Marta trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc 10,38-42). Prioritatea revine mereu raportului cu Dumnezeu şi adevărata împărtăşire evanghelică trebuie să se înrădăcineze în credinţă. De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la solidaritate sau la simplul ajutor umanitar. În schimb este important să ne amintim că cea mai mare faptă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului". Nu există acţiune mai benefică, deci mai caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pentru el pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a Evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane. În toate, modelul desăvârşit este Maica Domnului. După ce a primit vestea îngerului Gabriel, după ce a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, Fecioara Maria s-a dus în grabă la ruda sa Elisabeta şi a rămas trei luni cu ea ca să-i fie de ajutor. Fecioara Maria să ne ajute în ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu şi în slujirea aproapelui. Fiecare după măsura darului primit de sus.

9. Rugăciunea Bisericii

Priveşte cu îndurare, doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor

darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale.


(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic vineri 19 iulie 2019)

19 iulie 2019, 15:04