Consideraţii omiletice la Duminica a III-a de peste an (C): Importanţa Cuvântului lui Dumnezeu

(Vatican News - 23 ianuarie 2022) E Ziua Domnului. „Cântaţi-i Domnului un cântec nou, cântaţi-i Domnului, toţi locuitorii pământului!” (cf. Ps 95/96,1: Ant. la intrare). „Nou” este cântecul de preamărire a lui Dumnezeu care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi” (cf. 1Pt 1,3), iar duminica este sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Ca popor al lui Dumnezeu, noi nu umblăm orbeşte, ghidaţi de interese şi instincte. În alegerile impuse de viaţă suntem călăuziţi de cuvântul Domnului, care este făclie pentru paşii noştri (cf. Ps 118/119,105).

1. Duminica Cuvântului lui Dumnezeu
De fapt, în Biserica Catolică, duminica a III-a de peste an este dedicată cuvântului lui Dumnezeu şi a fost instituită de papa Francisc în anul 2019 prin scrisoarea apostolică numită în latineşte „Aperuit illis”. Aceste cuvinte se referă la faptul că Isus înviat din morţi, arătându-se discipolilor „le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile” (Lc 24,45). Este unul din ultimele gesturi făcute de Domnul înviat, înainte de Înălţarea sa. Se arată discipolilor în timp ce sunt adunaţi împreună, frânge pâinea cu ei şi le deschide mintea spre înţelegerea Sfintelor Scripturi. Acelor oameni înfricoşaţi şi dezamăgiţi le revelează sensul misterului pascal: adică, după planul veşnic al Tatălui, Isus trebuia să pătimească şi să învie din morţi pentru a oferi convertirea şi iertarea păcatelor (cf. Lc 24,26.46-47) şi îl promite pe Duhul Sfânt care le va da puterea de a fi martori ai acestui mister de mântuire (cf. Lc 24,49). Potrivit învăţăturii Bisericii, cuvântul Scripturii are un aspect sacramental ce poate fi înţeles prin analogia cu prezenţa reală a lui Cristos sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. Apropiindu-ne de altar şi luând parte la ospăţul euharistic noi ne împărtăşim realmente cu trupul şi cu sângele lui Cristos. Aşa cum primim trupul şi sângele Domnului, la fel primim Cuvântul său. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu în celebrare comportă recunoaşterea că însuşi Cristos este prezent şi ni se adresează nouă pentru a fi primit” (cf. Verbum Domini, 56). Legătura dintre Domnul Înviat, comunitatea credincioşilor şi Sfânta Scriptură este extrem de vitală pentru identitatea noastră. Fără Domnul care ne introduce, este imposibil să înţelegem în profunzime Sfânta Scriptură, dar este la fel de adevărat contrariul: fără Sfânta Scriptură rămân indescifrabile evenimentele misiunii lui Isus şi a Bisericii sale în lume. Pe bună dreptate sfântul Ieronim putea să scrie: „Ignorarea Scripturilor este ignorare a lui Cristos” (In Is., Prolog: PL 24,17).

2. Contactul viu cu Cuvântul Domnului
Altfel spus, este indispensabil un contact viu cu cuvântul lui Dumnezeu, prin lectură şi ascultare atentă şi asiduă. Este indispensabilă primirea Cuvântului divin care se manifestă în Biblie (Vechiul şi Noul Testament). Înseamnă că trebuie să fim conştienţi de importanţa acestui Cuvânt care ne poate călăuzi, ajuta şi întări în toate împrejurările; ne poate lumina drumul vieţii cu darul credinţei trezind în noi elanul speranţei şi al iubirii. În acest sens ne apropiem de lecturile acestei duminici care pun în evidenţă importanţa cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, fragmentul din cartea lui Nehemia propune lectura solemnă a legii lui Moise la Ierusalim, după întoarcerea poporului din exil ( (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10: prima lectură). Apoi, Evanghelia zilei cuprinde episodul petrecut în sinagoga din Nazaret, în care Isus citeşte un pasaj al profetului Isaia şi îl comentează pe scurt spunând: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21).

3. Cu Evanghelia după sf. Luca
Anul acesta, notat cu litera C în ciclul liturgic trienal (A,B,C), la fiecare Liturghie de duminică şi sărbătoare suntem însoţiţi de Evanghelia după sfântul Luca. Pericopa acestei duminici (Lc 1,1-4; 4,14-21) cuprinde două texte distincte, fiecare având un caracter introductiv la povestirile care urmează. Primul text (Lc 1,1-4) conţine începutul întregii cărţi şi explică scopul ei. Al doilea text (Lc 4,14-21) trasează în linii principale chipul şi misiunea lui Isus. Înainte de a redacta Evanghelia, Luca cercetează ce au scris alţii înainte de el, cere informaţii de la martorii oculari ai lui Isus, care mai trăiau, studiază tradiţiile şi alege cu grijă destinatarul operei sale. Nu vrea să-i facă destinatarului un simplu omagiu. Vrea să scrie pentru el ceva care să-i servească în viaţă şi să-l ajute să-şi aprofundeze credinţa în Isus. Asta este valabil şi pentru noi. Suntem la şcoala lui Isus ca ucenici. Sperăm ca Duhul Sfânt pe care îl implorăm în rugăciune să ne conducă la o mai mare înţelegere a vieţii.

4. Martori oculari şi tradiţia scrisă
Luca este autorul celei de-a treia Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor. El se prezintă ca un catihet al comunităţii creştine. Vorbeşte unor oameni care au primit deja prima vestire a Evangheliei şi acum vrea să o aprofundeze împreună cu ei. În compania evanghelistului Luca putem spune că suntem acasă. Situaţia lui este cea pe care o trăim noi ca discipoli sau slujitori ai Cuvântului. Luca îşi dă seama că există o mare distanţă între el şi cei care au fost mai întâi martori oculari iar apoi au devenit slujitori ai Cuvântului. Iată textul: „Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit” (Lc 1,1-4). Sfântul Luca face o apreciere pozitivă şi despre munca celor care l-au precedat ca scriitori. Spune că ei „au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului”. Acest lucru este foarte important pentru că ne asigură că în cadrul unei tradiţii apostolice orale se forma o tradiţie apostolică scrisă. Lua naştere „unica Evanghelie redactată în patru cărţi”. Sfântul Ambroziu, episcop de Milano în secolul al patrulea foloseşte această expresie pentru a se distanţa de evangheliile apocrife care circulau în timpul său. Înainte de el, acelaşi lucru îl făcuse scriitorul Origen (sec. II-III) care afirmă: „Biserica deţine patru Evanghelii, ereticii au foarte multe”.

 5. Isus se întoarce în Galileea
Cu aceste premise, putem contempla acum episodul despre Isus în sinagoga din Nazaret (Lc 4,14-21) şi despre care vorbeşte a doua parte a Evangheliei duminicale: „Isus s-a întors în Galileea cu puterea Duhului şi faima lui s-a răspândit în toate împrejurimile. Iar el învăţa în sinagogile lor şi era glorificat de toţi” (Lc 4,14-15). Isus este mereu pe drum. Luca introduce povestirea spunând că „Isus s-a întors în Galileea” dar lasă ca El însuşi să ne prezinte programul. Evanghelistul este convins că doar Isus poate revela ce înseamnă pentru El a fi Mesia. Ştie că numai Dumnezeu Tatăl poate dezvălui adevărata identitate a lui Isus. Asta cere spirit de ascultare. Să ne apropiem de textul pericopei cu credinţă. Nu e vorba doar de a şti, dar de a ne apropia cu totul de Isus, citind şi meditând. Vom înţelege rostul vieţii noastre în planul lui Dumnezeu.

6. Isus se întoarce la Nazaret
Isus „a venit la Nazaret, unde fusese crescut”. Ca orice persoană învestită cu o misiune în societate, şi Isus simte nevoia să-şi expună programul, scopul şi modul în care îl va îndeplini. O va face şi în faţa consătenilor săi care de multă vreme voiau să-l vadă, căci faima lui ajunsese şi la Nazaret. Acum s-a întors. Toţi consătenii au posibilitatea să-l asculte personal. Isus nu se sustrage curiozităţii lor, dar se va vedea mai târziu că asta înseamnă pentru El riscul vieţii. S-a întors acasă, în localitatea în care fusese crescut până la vârsta de 30 de ani, unde crescuse „în înţelepciune, vârstă şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,40.52). S-au schimbat multe de atunci, dar a fost primit cu entuziasm, din moment ce se spune că „era glorificat de toţi”. S-a prezentat cu puterea Duhului Sfânt care coborâse asupra lui la botezul în râul Iordan (cf. Lc 3,22).

7. Isus în sinagoga din Nazaret
Isus „a venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească”. Acea zi începuse ca o sâmbătă oarecare. Isus, aşa cum obişnuia pe când era tâmplar, s-a dus în sinagogă. Cine ştie de câte ori, de când devenise „fiu al poruncii”, se ridicase să citească un pasaj din Lege? Dar în acea zi a făcut-o din proprie iniţiativă. S-a ridicat ca să citească, s-a dus la pupitru şi i s-a dat cartea profetului Isaia, pe care probabil o ceruse El. A deschis-o şi a ales pentru lectură câteva cuvinte din profetul Isaia. S-a oprit la două pasaje (Is 61,1-2 şi 58,6) care îi serveau de minune ca să explice consătenilor schimbarea petrecută în El. Mai întâi pasajul care este în strânsă legătură cu cele petrecute la botez (cf. Lc 3,21b-22): „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns” (Lc 4,18). Cu aceste cuvinte Isus se prezintă ca un profet trimis de Dumnezeu pentru o misiune precisă. Nu a primit ca preoţii şi regii din vechime, nici ca profetul Elizeu (cf. 1Rg 19,16), vreo ungere cu ulei sfinţit. Ca toţi ceilalţi profeţi, Isus a fost chemat şi sfinţit de Dumnezeu cu Duhul care îl împuterniceşte pentru o misiune. Aceasta este conştiinţa pe care Isus a manifestat-o despre sine în acea zi în sinagoga din Nazaret. Aceasta este şi credinţa Bisericii încă de la începuturi. Din totdeauna Biserica proclamă ceea ce scrie sfântul Luca în cea de-a doua carte a sa despre Isus: „cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere. Acesta a trecut făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei care erau stăpâniţi de diavol, pentru că Dumnezeu era cu el” (Fap 10,38).

8. Misiunea lui Isus
Să privim la Isus. Abia a spus cine este şi îndată anunţă programul său de acţiune. Programul se desprinde din continuarea lecturii Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum făcuse la ispitirile din pustiu: „m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor captivi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului” (Lc 4,18-19). Isus spune înaintea celor prezenţi că a venit să vestească săracilor Evanghelia, să poarte vestea bună a mântuirii… să proclame… să redea vederea… să predice”. Va face toate acestea în mod deschis cu puterea Duhului Sfânt iar scopul activităţii sale este mântuirea. De trei ori se vorbeşte despre „eliberare”. Ne întrebăm: „eliberare”, de cine?, „eliberare”, de ce? Ar fi reductiv să ne gândim că este vorba doar de o eliberare pur şi simplu umană, căci intervenţia divină depăşeşte speranţa umană. Aşa cum profetul Isaia anunţă că Dumnezeu va transforma profund poporul la întoarcerea din exil (cf. Is 81,3), la fel Isus în acord cu lucrarea lui Dumnezeu, ştie că este trimis la cei săraci, la cei închişi, la cei asupriţi. Este vorba de toţi cei care nu sunt în stare să-şi schimbe situaţia în mai bine, dar au nevoie ca alţii să le dea o mână. Sunt „săracii” numiţi în ebraică „anawίm”. Aceştia nu sunt doar „săraci” dar şi „evlavioşi”. Sunt oameni care privesc la Dumnezeu ca la speranţa vieţii lor. Ei bine, aşteptarea lor a luat sfârşit. Isus nu a venit doar să predice, dar să vestească un an de bunăvoinţă a Domnului”, un an plăcut lui Dumnezeu, timp al prezenţei şi mântuirii sale. Apoi, profetul are în vedere anul jubiliar care comportă iertarea datoriilor,  reluarea în posesie a pământului înstrăinat, eliberarea sclavilor (cf. Lev 25). Aici însă semnificaţia depăşeşte orice aşteptare. Prizonierii şi toţi cei asupriţi au nevoie de acea libertate şi salvare care le înlătură povara din rădăcină. Este vorba de izbăvirea de păcat, de iertarea păcatelor. Aşa au înţeles scriitorii bisericeşti din antichitatea creştină, care afirmă că toţi avem nevoie să fim eliberaţi de lanţurile păcatului şi ca nişte orbi în privinţa realităţilor lui Dumnezeu trebuie să fim luminaţi de cuvântul Evangheliei ( Origen, Teofilact, Eutimiu).

9. Anul milostivirii durează mereu
Apoi, închizând cartea, şi dând-o înapoi slujitorului,  Isus s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre el. A început apoi să le vorbească: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (cf. Lc 4,20-21). În predica sa, Isus nu dă explicaţii exegetice, nici nu zăboveşte în căutarea de aplicaţii morale, cum făceau predicatorii obişnuiţi în adunările de la sinagogă. Atrage doar atenţia asupra evenimentului care împlineşte cuvintele profetului: venirea sa. Nu ştim nici cât a durat predica lui Isus. Luca se limitează la o singură frază. Dar asta spune totul. „Astăzi se împlineşte Scriptura”. A început anul milostivirii. Este timpul mântuirii. Nu este vorba de durata unui an, de o limitare cronologică. „Anul de bunăvoinţă a Domnului” durează încă, este în curs şi va dura cât timp va fi istoria lumii. Cât trăim pe pământ, Dumnezeu ne oferă în Isus Cristos iertarea sa şi vrea să ne conducă la mântuirea deplină. Ne aşteaptă la masa împărăţiei sale iar sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este o pregustarea a ospăţului veşnic şi chezăşia vieţii viitoare.

10. Convertire şi solidaritate
Pentru a asuma o atitudine potrivită ascultării Cuvântului, Liturghia propune o pagină impresionantă din cartea lui Nehemia (cf. Neh 8,2-4a.5-6.8-10: prima lectură). Preotul Esdra a adus legea în adunarea alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei care puteau s-o înţeleagă ca s-o asculte. A citit din ea de când s-a luminat până la amiază. Când a deschis cartea tot poporul s-a ridicat în picioare. Esdra l-a binecuvântat pe Domnul Dumnezeul cel mare, iar tot poporul a răspuns ridicând mâinile: „Amin! Amin!”. Apoi s-au plecat cu faţa la pământ şi s-au prosternat înaintea Domnului”. Se citeau lămurit fragmente din cartea Legii lui Dumnezeu şi erau explicate aşa încât toţi înţelegeau ceea ce se citea. Guvernatorul Nehemia, preotul şi scribul Esdra şi leviţii au zis întregului popor: „Ziua aceasta este sfântă pentru Domnul Dumnezeul vostru; nu jeliţi şi nu plângeţi!” – căci tot poporul plângea în timp ce asculta cuvintele legii. Ei le-au zis: „Mergeţi şi mâncaţi mâncăruri grase şi beţi vinuri dulci; trimiteţi porţii celor care nu şi-au pregătit nimic pentru că este sfântă ziua aceasta pentru Domnul nostru. Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!” Momentul este grandios şi emoţionant.

11. Ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu mişcă inimile
Primirea Cuvântului lui Dumnezeu de către ascultători trezeşte căinţă în fiecare. Îi face să vadă distanţa ce-i separă de voinţa lui Dumnezeu şi de semenii lor. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeles şi trăit numai de cine acceptă bunăvoinţa Domnului faţă de el. Spus altfel, Cuvântul este înţeles doar de către cine manifestă mai întâi o dorinţă, o aşteptare, o deschidere a inimii. Doar în aceste condiţii cuvântul proclamat de Isus răsună ca Evanghelie, ca „veste bună”. Atunci discipolul începe să creadă că Isus Cristos are chipul celuilalt, de aproape sau de departe. Cristos are chipul săracului, al omului asuprit, nedreptăţit, marginalizat, flămând, gol, fără adăpost şi străin. Evanghelia luată în serios transformă societatea, cheamă la fraternitate, la atenţie, la dreptate şi solidaritate între oameni. Atunci anul de bunăvoinţă a Domnului se concretizează în fapte de milostivire faţă de semeni. Aceasta o cerem în rugăciunea  adunării liturgice.

12. Rugăciunea Bisericii
„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca, în numele Fiului tău preaiubit, să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune”. Tuturor, pace şi bucurie în Domnul.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 21 ianuarie 2022)