Consideraţii omiletice la Duminica a XXIII-a de peste an (B): Deschide-te!

(Vatican News -  5 septembrie 2021) E Ziua Domnului. Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Isus într-o călătorie făcută înafara Palestinei. Evanghelistul Marcu povesteşte că Isus, plecând din ţinutul Tirului, a trecut prin oraşul Sidon, s-a îndreptat spre Marea Galileii şi a intrat în ţinutul Decapole. Acolo i s-a adus un surdomut şi l-au rugat să-şi pună mâinile peste el. Isus l-a dus deoparte, departe de mulţime şi i-a pus degetele în urechi; apoi a luat salivă şi i-a atins limba. Ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a spus: „Efata!”, adică „Deschide-te!” Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea corect. Atunci Isus le-a poruncit să nu spună aceasta nimănui. Însă cu cât îi oprea, cu atât ei vorbeau şi mai mult. Uimiţi peste măsură, spuneau: „Tot ce face el este minunat: pe surzi îi face să audă, iar pe cei muţi să vorbească” (Mc 7,31-37: Evanghelia zilei).

1. Porunca lui Isus: „Deschide-te!”

Gesturile lui Isus nu sunt semne magice. Să reflectăm bine asupra modului în care se comportă Isus în faţa surdomutului. Să reflectăm bine şi fără idei religioase preconcepute. Fiind într-un ţinut străin, Isus s-a aflat în faţa unui om izolat în solitudine din cauza infirmităţii. Cu cei din jur Isus putea comunica în limba aramaică, dar surdomutul era incapabil să audă şi să vorbească cu alţii prin limbajul natural al cuvântului. Se exprima probabil prin sunete guturale, nearticulate şi gemete. Nu reuşea să exprime nici măcar dorinţa de a se apropia de Isus, căci alţii i l-au adus şi l-au rugat să-l vindece. Să notăm bine faptul că Isus nu săvârşeşte imediat minunea. Trecând, putea să-şi întindă mâinile peste el, să-i dea o binecuvântare şi să meargă mai departe. Dar nu, Isus îşi manifestă participarea la neputinţa lui. Ştie că acest infirm e capabil să simtă şi să perceapă alte semne. Isus vrea mai întâi să-l facă pe acest om să înţeleagă că-i vrea bine, că se interesează de cazul său personal, că poate şi vrea să se îngrijească de el. Acesta este motivul pentru care Isus îl scoate din mulţime, din locul unde se strigă şi se vociferează haotic, deoparte de cei care aşteptau gesturi magice.

2. Gesturile lui Isus sunt semne concrete de iubire

Isus îl duce deoparte pe infirm şi prin semne şi gesturi grăitoare pe care infirmul le putea înţelege, îi arată ce vrea să-i facă. Probabil i-a făcut semn cu capul sau cu privirea să meargă cu el sau poate l-a condus de mână. Apoi, ajunşi deoparte, îi pune degetele în urechi ca pentru a deschide canalele de comunicare, îi unge limba cu saliva sa ca pentru a i-o dezlega. Sunt gesturi corporale ce ne apar şocante, rudimentare şi primitive. Şi totuşi sunt gesturi atât de umane. Cum să comunici altfel cu unul care este izolat de lume în propria neputinţă? Cum să-i arăţi iubirea unuia care este blocat în lumea sa şi închis în sine, dacă nu cu un gest fizic? Aşa începe şi Isus, atât în semne cât şi în porunca succesivă, vindecă urechile, adică organul ascultării. Dezlegarea limbii va fi o consecinţă. La aceste semne lesne de înţeles, Isus adaugă o privire spre cer, adică o rugăciune către Dumnezeu Tatăl de la care vine tot binele. Adaugă şi un suspin ce indică împărtăşirea durerii acelui infirm. Şi doar după toate acestea Isus dă porunca tămăduirii: Éffata!, adică „Deschide-te!” Într-adevăr, în Isus se împlineau faptele prodigioase promise de Dumnezeu prin profetul Isaia pentru timpurile mesianice: „Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor.  Atunci cel şchiop va sări precum cerbul şi limba celui mut se va dezlega” (cf. Is 35,4-7: prima lectură).  Isus este Mesia, unsul lui Dumnezeu, prezent în mijlocul oamenilor. Timpurile mesianice s-au împlinit. Isus a venit ca să realizeze în numele Tatălui, planul unei umanităţi noi, în care cuvântul şi ascultarea au întâietate, precedând orice tip de raport uman pentru că la baza lor este legea iubirii.

3. Am fost conduşi la întâlnirea cu Dumnezeu în Biserica sa

Surdomutul, care nu reuşea să comunice, este adus la Isus de către alţii, poate de rude, de prieteni sau cunoscuţi. Dacă ne gândim bine la situaţia noastră personală, recunoaştem că alţii ne conduc la Cristos, ne vorbesc despre el şi ni-l arată. Încă de la naştere, părinţii ne-au dat tot ceea ce ştiau că este mai bun. Eram într-un fel ca acel „surdomut”. Mai mult eram total dependenţi de alţii şi fără grija lor nu am fi trăit. Părinţii, bunicii, oricum alte persoane, ne-au dus la biserică pentru ca să ne deschidem prin taina Botezului la viaţa nouă în Cristos. Preotul ne-a atins gura şi urechile spunând: ”Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească, să-ţi dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său şi de a mărturisi credinţa, spre lauda şi mărirea lui Dumnezeu Tatăl”. Despre surdomut, evanghelistul notează: „Urechile i s-au deschis; îndată i s-a dezlegat şi limba şi vorbea cum trebuie” (Mc 7,35). Sensul povestirii este că cine primeşte Botezul, se desparte de lumea veche şi este în stare să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu, să se roage în mod nou şi să vestească altora Evanghelia pe care a primit-o. Suspinul lui Isus înainte de a-i da surdomutului auzul şi vorbirea, face aluzie la suflul Duhului Sfânt dătător de viaţă, care la Botez intervine pentru a duce la împlinire naşterea noii creaturi. Prin botez, Cristos intervine în viaţa oamenilor de orice neam şi din orice ţinut ar fi, pentru a se deschide la cuvântul salvator şi, prin aceasta, la prezenţa şi harul lui Dumnezeu Tatăl. „Deschide-te!” Nu este oare acesta cel mai bun lucru pe care îl putem dori unei persoane care începe să-l caute pe Dumnezeu, dar şi oricărui botezat? Surdomutul vindecat este simbolul omului salvat şi reînnoit de Cristos Domnul, devenit capabil să vorbească cu Acela care într-o comunitate de fraţi şi surori este preamărit şi chemat zilnic în rugăciunea „Tatăl nostru”.

4. Cântarea psalmistului

Mari sunt lucrările pe care Dumnezeu la înfăptuieşte pentru cei neputincioşi, săraci şi suferinzi. De aceea spunem cu psalmistul: „Îl voi lăuda pe Domnul în toate zilele vieţii mele. Domnul este în veci credincios cuvântului său, el face dreptate celor asupriţi. Domnul dă pâine celor flămânzi şi eliberează pe cei închişi. Domnul luminează pe cei orbi, Domnul ridică pe cei împovăraţi. Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi, Domnul are grijă de cel străin. Domnul sprijină pe văduvă şi pe orfan, dar nimiceşte calea celor răi. Domnul Dumnezeul tău, Sioane, stăpâneşte în veci, din neam în neam (cf. Ps 145/146,7-10: psalmul responsorial).

5. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care l-ai trimis pe Fiul tău pentru a ne răscumpăra şi a ne face copiii tăi adoptivi, te rugăm, priveşte cu bunătate la fiii iubirii tale şi dăruieşte-le tuturor celor care cred în Cristos libertatea adevărată şi moştenirea veşnică.

(Vatican News – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 3 septembrie 2021)