Vatican News
Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a din Timpul de peste an (B): În căutarea lui Isus, pâinea vieţii Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a din Timpul de peste an (B): În căutarea lui Isus, pâinea vieţii 

Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a din Timpul de peste an (B): În căutarea lui Isus, pâinea vieţii

Daţi căutărilor o semnificaţie justă! Evanghelia ne ajută să evaluăm motivele propriilor noastre căutări. Mulţimii care aleargă în căutarea pâinii materiale, Isus începe să-i vorbească despre o altă pâine: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu pecetea sa”.

(Vatican News – 1 august 2021) E Ziua Domnului. Duminica duce la împlinire, în Paştele lui Cristos, adevărul spiritual al sabatului iudaic şi vesteşte odihna veşnică a omului în Dumnezeu (cf. CBC 2175). Este zi de har şi de încetare a lucrului. „După cum Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea după toată lucrarea pe care o făcuse (Gen 2,2), viaţa umană este ritmată de muncă şi odihnă” (cf. CBC 2184). Se poate spune că duminica este o zi de protest împotriva robirii omului prin muncă şi cultul banului, mai ales într-o epocă în care ceea ce contează este producţia şi câştigul material.

1. Urgenţa rugăciunii în Duhul Sfânt

Călători pe drumul istoriei, până la transformarea deplină a vieţii noastre prin lucrarea Duhului Sfânt, ne îndreptăm zilnic privirea către Dumnezeu şi spunem: „Dumnezeule, vino-mi în ajutor; Doamne grăbeşte-te să mă salvezi. Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne nu întârzia!” (cf. Ps 69/70,2.6: Ant. la intrare). Psalmul 69/70 este ca o cerere urgentă. Tradiţia patristică l-a interpretat, când ca o rugăciune a lui Isus Cristos în pătimirea sa, când ca o implorare şi un strigăt izvorât din inima Bisericii ameninţate sau copleşite de persecuţii. Cu această invocaţie Biserica începe fiecare din orele Oficiului divin în care Isus Cristos continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa. La rugăciunea corală participă preoţi şi persoane consacrate iar mai recent şi tot mai mulţi credincioşi laici. Această rugăciune corală cunoscută cu numele de „oficiu divin” sau „Liturgia Orelor” era considerată de Sfântul Benedict, iniţiatorul monahismului occidental, drept „lucrarea lui Dumnezeu – opus Dei”. Prin ea rugătorii aduc fără încetare laudă lui Dumnezeu şi imploră mântuirea lumii întregi. Începutul psalmului 69 formează cântarea de intrare la Liturghia acestei duminici. Invocăm împreună ajutorul Domnului ca să putem celebra cu vrednicie Sfintele Taine. Chemarea noastră devine rugăciune în Duhul Sfânt, în sensul celor afirmate de apostolul Paul: „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (cf. Rom 8,26).

2. În căutarea lui Isus

Cu dispoziţiile sufleteşti cuvenite ne apropiem de masa Domnului. Mai întâi, de masa Cuvântului, conştienţi fiind că „nu numai cu pâine trăieşte omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4: aclamaţie la Evanghelie), şi profesând cu întreaga Biserică: „Cuvintele tale Doamne sunt duh şi viaţă!” (In 6,64). Lecturile liturgice care alcătuiesc astăzi masa Cuvântului, precizează sensul distribuirii minunate a pâinilor la cei aproape cinci mii de bărbaţi asupra căreia am reflectat duminica trecută. Ascultăm, aşadar, în continuare proclamarea capitolului 6 din Evanghelia după Sfântul Ioan. Mulţimii care aleargă după el în căutarea pâinii materiale, Isus începe să-i vorbească despre o altă pâine, despre pâinea dătătoare de viaţă veşnică, pâinea dăruită de Tatăl său şi care se identifică cu persoana celui care s-a coborât din cer. Se hrănesc cu această pâine toţi cei care cred în acela pe care Dumnezeu l-a trimis, căci pe el l-a însemnat Dumnezeu Tatăl cu pecetea sa.

3. Simbolismul pâinii

Când Sfântul Ioan redacta Evanghelia, în jurul anului 90, Biserica era formată aproape în părţi egale, de creştini proveniţi din iudaism şi de creştini născuţi în păgânism. Puteau oare aceştia din urmă să înţeleagă sensul religios al cuvântului „pâine”? Fără îndoială, cateheza creştină din acea vreme pleca nu numai de la riturile creştinismului şi ebraismului, dar şi de la elemente liturgice păgâne. Egiptenii şi asirienii, grecii şi romanii, şi aproape toate popoarele din antichitate aveau un rit în care ofereau lui Dumnezeu pâine, pe care apoi o mâncau în semn de comuniune cu el. Totuşi, dacă pentru popoarele păgâne pâinea era doar cel mai mare dintre darurile creaţiei primite de la Dumnezeu, pentru evrei ea era mult mai mult, avea o însemnătate particulară. Înainte de toate amintea de exod, de ieşirea din robia Egiptului şi şederea în pustiu, deci trimitea la rădăcinile istoriei lor. În al doilea rând, era un semn al Torei, al Legii, dat fiind că mana i-a fost dată poporului ales aproape concomitent cu Toráh, legea care alimentează şi reglementează viaţa spirituală a lui Israel. Dar Israelul a ajuns la această convingere datorită istoriei sale speciale în care a cunoscut încercări şi frecvente răzvrătiri.

4. Murmurau: prea mult costă această libertate!

Dar ce este Pâinea vieţii despre care vorbeşte Isus. Evident, Mântuitorul este contrariat de comportarea celor cinci mii care au mâncat şi s-au săturat cu pâine şi peşte iar acum vin la Isus nu ca să-i mulţumească şi să-i asculte cuvântul de viaţă, ci doar ca să repete pentru ei spectaculoasa minune. Contrarietatea lui Isus este asemănătoare cu cea a lui Moise care, după ce a scos poporul din Egipt, pământul sclaviei, aude întreaga comunitate a fiilor lui Israel cârtind în pustiu împotriva lui şi a fratelui său Aron: „Mai bine am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne şi când mâncam pâine pe săturate. Voi ne-aţi scos în acest pustiu ca să murim de foame noi toţi care suntem adunaţi aici" (Ex 16,3;). Suntem istoviţi de a te mai urma prin pustiu. Prea mult ne-a costat până acum această libertate (cf. Ex 16.2-4.12-15: prima lectură). Aşa este. Ori de câte ori întâmpină dificultăţi, poporul murmură, se plânge, cârteşte, protestează. Verbul a murmura îl vom mai întâlni în Evanghelia după Ioan. O generaţie îndărătnică şi cu inima împietrită cere mereu noi semne ale prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul ei. Şi aşa este şi generaţia noastră, de aceea în fiecare dimineaţă suntem invitaţi să spunem cu psalmistul biblic: O, de aţi asculta astăzi glasul lui: „Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-au pus la încercare părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele” (cf. Ps 94/95,8-9).                                                                   

5. Dar poate un popor să trăiască doar din astea?

Tânjeau la vremea când şedeau lângă oalele cu carne şi când mâncau pâine pe săturate. Ce simbol puternic pentru materialismul unui popor care se abrutizează până la a-şi subevalua demnitatea politică, morală şi religioasă, şi este gata să-şi revândă libertatea! Într-un alt episod al acestei istorii, evreii îi amintesc lui Moise că în Egipt, pe lângă carne, mâncau usturoi, ceapă, praz, penei galbeni şi pepeni verzi (Num 11,1). Imaginile lecturilor sunt foarte sugestive. Prin asta înţelegem că nu numai pe timpul lui Moise şi pe vremea lui Isus, dar că în toate epocile istoriei, oamenii, după scurte momente de entuziasm religios, fac bucuros cale întoarsă la vechea robie. Sclavia omului nu este doar cea a unuia care stă în lanţuri, cu cătuşe la mâini, şi în acea stare deprimantă devine conştient cu durere şi îşi revendică demnitatea persoanei născute pentru a fi liberă. Adevărata sclavie este cea a unuia care se supune de la sine privării de libertate morală şi uneori îi aplaudă pe cei care i-o iau. Pentru cine crede în Dumnezeu, un om sau un popor încetează de a fi liber dacă renunţă, se liberează de ideea de Dumnezeu, de regulile morale, şi dacă sunt creştini, de tainele Bisericii, pentru a construi o societate „secularizată”, „laicizată”, cu un proiect în care se vorbeşte despre valori fără a le preciza vreodată, şi în care singura valoare certă şi absolută este cea a calităţii vieţii fizice. „Carne, usturoi, ceapă şi pepeni - se gândea Moise. Iată ce îmi cer fii lui Israel. Dar poate un popor să trăiască doar din astea?”.

6. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare

Plecând de la această preistorie a simbolurilor, devine clar faptul pentru ce Ioan afirmă că "lucrarea lui Dumnezeu” este „ca să credeţi în acela pe care l-a trimis el" (In 6,29). Pentru un evreu, în ordine după Dumnezeu vine doar Toráh, Legea, adesea identificată cu el, motiv pentru care a crede în Dumnezeu înseamnă a crede în Legea sa, sau mai bine spus: credem cu adevărat în Dumnezeu atunci când ne supunem şi împlinim Legea sa. Predica lui Isus despre minunea manei pe care părinţii au mâncat-o în pustiu, ca pâine coborâtă din cer pleacă de la versetul 27: „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului, el, pe care l-a pecetluit Dumnezeu Tatăl". Problema care ne stă în faţă este cea a identităţii lui Isus, prezentat ca acela pe care Dumnezeu Tatăl şi-a pus sigiliul. Şi ştim că a pune pecetea, ştampila pe un document înseamnă că acesta este încheiat şi nu mai este nimic de adăugat. Nimic important nu mai poate fi spus şi dat oamenilor pe plan religios după Isus.

7. Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta!

Celor care făceau referinţă la Moise, Isus le-a zis: "Adevăr, adevăr vă spun, nu Moise v-a dat pâinea coborâtă din cer, ci Tatăl meu vă dă adevărata pâine venită din cer. Pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer şi dă viaţă lumii" (In 6,32-33). Este cu totul logic că după ce a făcut un paralelism nu între Isus şi Moise ci între Isus şi Lege (Toráh) evanghelistul Ioan prezintă această invocaţie a mulţimii „Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta" (In 6,34) modulată după o cerere din rugăciunea Tatăl nostru „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi” (Mt 6,11). Pâinea cu care se hrăneşte Israel este Legea; pâinea cu care se hrăneşte Biserica este Isus. Nu este nici o contradicţie între cele două adevăruri, care sunt coordonate între ele. Şi Biserica se hrăneşte din Legea lui Dumnezeu, adică din Sfânta Scriptură şi află în ea promisiunile lui Dumnezeu care s-au realizat în Isus. Din acest motiv, pericopa Evangheliei de azi se încheie cu afirmaţia lui Isus: "Eu sunt pâinea vieţii: cel care vine la mine nu va flămânzi şi cine crede în mine nu va înseta niciodată" (In 6,35). Şi de peste 2000 de ani Biserica proclamă în lume acest adevăr.

8. Rugăciunea Bisericii

Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi.

 

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 30 iulie 2021)

 

 

30 iulie 2021, 13:33