BISERICĂ

Consideraţii omiletice la solemnitatea Sf. Apostoli Petru şi Paul: Coloane ale Bisericii

Petru şi Paul sunt ca doi măslini roditori plantaţi în casa Domnului. Petru a fost cel dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos şi, adresându-se fiilor lui Israel, a alcătuit prima comunitate creştină; Paul a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat Evanghelia, popoarelor păgâne. Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit, ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi

(Vatican News – 29 iunie 202) E Sărbătoare. Celebrăm cu bucurie şi anul acesta sărbătoarea sfântului Petru, cel dintâi dintre apostoli, şi a sfântului Paul, învăţătorul popoarelor. Ei ne-au predicat Evanghelia lui Cristos şi prin sângele lor au dat rodnicie Bisericii. Cinstirea memoriei apostolilor Petru şi Paul de la 29 iunie este foarte veche. Sărbătoarea a fost introdusă în calendarul roman chiar înainte de cea a Crăciunului. Deja în secolul al IV-lea la Roma se oficiau trei liturghii: una în bazilica Sfântul Petru din Vatican, alta în cea a Sfântului Paul din afara zidurilor şi a treia în catacombele Sfântului Sebastian, unde trupurile celor doi apostoli au fost puse la adăpost de pericolul profanării în perioada invaziilor. În aceste consideraţii subliniem importanţa sfinţilor Petru şi Paul în viaţa Bisericii aşa cum reiese din istoria personală şi apostolatul lor.

1. Biserica este apostolică

Prin comemorarea liturgică a acestor doi mari apostoli ai lui Isus Cristos mărturisim un adevăr din Crezul creştin: Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică. Recunoaştem şi mărturisim public că suntem creştini pentru că aparţinem Bisericii iar la temelia Bisericii se află credinţa apostolilor. Ce înseamnă asta? Să ne gândim bine. Credinţa noastră creştină nu se bazează pe raţionamente filozofice, nici pe revelaţii secrete răspândite capi carismatici şi înţelepţii lumi ai. Credinţa creştină se întemeiază pe fapte petrecute în locuri şi timpuri precise. Credem în Isus din Nazaret, mort şi înviat, aşa cum au mărturisit şi transmis cei care l-au văzut şi auzit, au umblat cu el şi l-au întâlnit viu după învierea din morţi. Pe mărturia lor se întemeiază Tradiţia apostolică consemnată în Noul Testament şi reînsufleţită zilnic de predica, de viaţa şi slujbele Bisericii între care un loc special îl are liturghia în cinstea apostolilor Petru şi Paul.

2. Coloane ale Tradiţiei apostolice

Cine sunt Petru şi Paul? Sunt coloanele Tradiţiei creştine. Petru este „stânca” pe care Cristos a întemeiat Biserica sa (cf. Mt 16,16). Paul este fariseul devenit apostol itinerant al lui Isus întâlnit pe drumul Damascului. Numele lor îi întruchipează pe toţi apostolii, uniţi în predicare şi în martiriu pentru a vesti Evanghelia „până la marginile pământului”, aşa cum le-a poruncit Cristos. Evanghelia după Marcu a fost scrisă pentru a face să dăinuie peste veacuri predica lui Petru. Paul, la rândul său, ne-a lăsat mai mult de zece scrisori trimise comunităţilor întemeiate de el în Turcia şi Grecia de azi. Şi astăzi Papa, episcopul Romei, şi colegiul episcopal invocă autoritatea sfinţilor apostolii Petru şi Paul în actele oficiale, când vor să stabilească legătura dintre Tradiţie şi izvorul ei viu care este cuvântul lui Dumnezeu. Asta se întâmplă la învăţături şi binecuvântări solemne care fac vie şi actuală Tradiţia apostolică din care papa şi episcopii trag forţă şi lumină. Ei sunt astăzi „păstori ai Bisericii” datorită legăturii lor cu tradiţia apostolică în Duhul Sfânt.

3. Petru, pescarul devenit „stâncă” prin darul Domnului

Simon din Galileea era un pescar originar din Betsaida (Lc 5,3; In 1,44), care mai târziu s-a stabilit în Cafarnaum (cf. Mc 1,21.29). Fratele său Andrei l-a introdus la Isus (In 1,42), dar este probabil ca Simon să fi fost pregătit la această întâlnire de către Ioan Botezătorul. Isus îi schimbă numele de Simon şi îl numeşte „Cefa”, sau Piatră (de unde numele de Petru). L-a găzduit pe Isus în casa din Cafarnaum, la începuturile activităţii publice. Aleargă la mormântul lui Isus, după ce femeile au dat de ştire că l-au găsit gol (cf. In 20,6 şi Lc 24,12). Cristos însuşi îl provoacă pe malul lacului să-i confirme iubirea într-un dialog cu nuanţe misterioase. Tot atunci Cristos îi încredinţează misiunea specifică „de a paşte oile” sale. Martor al schimbării lui Isus la faţă şi al învierii din morţi, Petru va trebui „să-i întărească în credinţă pe fraţii săi” (cf. Lc 22,32). Îl găsim pe apostolul Petru îndeplinind un rol special în viaţa primei comunităţi din Ierusalim. Va trebui să fie impulsionat de Paul şi de Duhul Sfânt să deschidă şi să extindă predicarea Evangheliei şi la păgâni (cf. Fap 10). Fără îndoială, rolul său de conducere este recunoscut de toate textele Noului Testament. Acest rol i-a fost recunoscut chiar de apostolul Paul şi este confirmat de scrierile Părinţilor Bisericii care văd în Petru „temelia Bisericii”. Lui trebuie să ne adresăm pentru a avea mărturia adevărată despre Evanghelia în care credem. Cu toate slăbiciunile sale, ne gândim la faptul tăgăduirii lui Isus în timpul procesului, în ciuda îndoielilor şi nesiguranţei cu privire la observarea legii lui Moise de către primii creştini, Petru a fost „piatra” edificiului viu ce se zidea în jurul lui, cuprinzând iudei şi greci. Petru este „piatră” prin harul primit, din voinţa lui Cristos şi nu datorită unor calităţi personale. Şi asta este pentru noi deosebit de îmbucurător şi totodată angajant. Îmbucurător pentru că ascultarea faţă de Petru nu este ascultare de un om, ci de Cristos; angajant pentru că trebuie mers dincolo de omul cu slăbiciunile şi limitele lui, pentru a vedea cu ochii credinţei prezenţa lui Cristos.

4. Paul, predicator neobosit, cunoscut ca „Apostolul Neamurilor”

Alături de Petru se află un alt nume: „Saul numit şi Paul” (cf. Fap 13,9). Era originar din Tarsul Ciliciei, provincie romană din Asia Mică. Este un personaj extraordinar, inteligent şi pasionat de Cristos, cum reiese din scrierile sale. Impulsiv şi profund în gândire, a fost de-a dreptul „capturat”pe drumul Damascului de Cristos cel înviat. S-a simţit atunci mânat lăuntric să-l predice numai pe Isus Cristos şi „pe acesta răstignit”. A părăsit şi a lăsat în urmă toate. De acum priveşte doar înainte. Aleargă spre ţinta şi premiul pe care Dumnezeu ne cheamă să-l primim în Cristos Isus. Vede lumea cu ochi noi. Criteriile sale de evaluare au fost schimbate radical. A pus în centrul predicii sale acea Evanghelie pe care el însuşi a primit-o de la ceilalţi apostoli între anii 35-36 în urma acelui fapt personal extraordinar. A trasat idealul creştinului ca unul în care trăieşte Cristos personal şi căruia îi aparţine: „Nu mai trăiesc eu ci Cristos este cel care trăieşte în mine”, spune despre sine Paul şi apoi conclude: „Pentru mine a trăi este Cristos”. Crucea este calea lui Dumnezeu. De aceea înfruntă persecuţii şi suferinţe (şi nu toate provin din exteriorul comunităţii!) cu bucurie şi încredere. Acestea fac parte din lupta cea bună şi sunt inerente în cursa vieţii. Prigoana nu l-a mirat niciodată pe Paul, nici nu l-a oprit. Împotrivirile nu sunt altceva decât calea învăţătorului Isus continuată în discipoli. În cele trei călătorii misionare a întemeiat numeroase comunităţi creştine. Întors la Ierusalim, a fost arestat şi într-o a patra călătorie a fost dus prizonier la Roma, unde după câţiva ani a murit împreună cu Petru. Testamentul spiritual al lui Paul, reprodus de Luca în cartea Faptele Apostolilor (c. 20) în timp ce salută bătrânii din Milet şi ceea ce el însuşi sau un ucenic al său scrie în a doua epistolă către Timotei, ne fac să întrevedem sfinţenia şi sensibilitatea sufletului său.

5. A băut paharul Domnului apostolul Petru

Sfinţi Petru şi Paul au dat rodnicie Bisericii, au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu. A băut paharul Domnului apostolul Petru, după cum citim azi în Faptele Apostolilor (c.12) care îi dedică prima parte a cărţii iar de la capitolul 13 intră în scenă „Saul numit şi Paul” (cf. Fap 13,9). Persoanei şi activităţii sale misionare îi este dedicată partea a doua a cărţii Faptelor. Fragmentul liturgic despre apostolul Petru este încadrat în sărbătoarea Paştelui ebraic. Se poate nota un paralelism între moartea şi învierea lui Isus şi arestarea lui Petru urmată de eliberarea sa din închisoare de către îngerul trimis de Dumnezeu. În zilele acelea, regele Irod Agripa a început să-i prigonească pe unii membri ai Bisericii. L-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Când a văzut că acest lucru e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru. Aceasta era în săptămâna Paştelui. Aşadar, l-a prins şi l-a aruncat în închisoare, punându-l sub paza a patru grupe de câte patru ostaşi. Avea de gând ca după sărbătoarea Paştelui să-l scoată în faţa poporului, spre a fi judecat. Aşadar, Petru era păzit în închisoare; în acest timp însă Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu. Irod era pe punctul de a-l scoate în faţa poporului, pentru a fi judecat. Cu o noapte mai înainte, Petru dormea între doi soldaţi, legat cu două lanţuri iar în faţa uşii santinelele păzeau închisoarea. Dintr-o dată a apărut un înger al Domnului şi o lumină a strălucit în celulă. Îngerul a lovit coasta lui Petru, l-a trezit şi i-a zis: "Scoală-te repede!" Atunci lanţurile i-au căzut de pe mâini. Îngerul i-a zis: "Îmbracă-te şi ia-ţi sandalele!" Şi Petru a ascultat. Îngerul i-a mai spus: "Pune-ţi mantia şi urmează-mă!" Îngerul a ieşit iar Petru l-a urmat, fără să ştie că ceea ce făcea îngerul era adevărat; credea că este o vedenie. Au trecut de primul post de gardă, de al doilea şi au ajuns la poarta de fier care dădea spre oraş. Aceasta s-a deschis singură în faţa lor. O dată ieşiţi afară au trecut într-o stradă, apoi, dintr-o dată, îngerul l-a părăsit. Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: "Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său, care m-a scăpat din mâinile lui Irod şi de soarta pe care mi-o dorea poporul iudeu" (Fap 12,1-11: prima lectură). Reţinem: „Acum îmi dau seama care este adevărul” căci „Domnul m-a scăpat din mâinile lui Irod”. Este concluzia apostolului Petru. De remarcat că în timp ce el se găsea în închisoare Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu. Refrenul la psalmul de răspuns la prima lectură este cântarea noastră ce inspiră curaj credinciosului în orice moment al vieţii: „Binecuvântat este Domnul, care îi eliberează pe prietenii săi”.

6. A băut paharul Domnului şi apostolul Paul

Lectura a doua este un fragment din a doua Scrisoare a apostolului către Timotei. Fragmentul este cunoscut ca fiind testamentul spiritual al Sfântului Paul: foloseşte imagini din întrecerile sportive şi din jurnalul de călătorie pe marea vieţii: „Preaiubitule, eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire. Domnul mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin” (2 Tim 4,6-8.17-18: lectura a doua).

7. Cununa martirilor

Amândoi apostolii au primit cununa martirilor pentru Cristos, la Roma, în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Nero, devenind cu adevărat prieteni ai lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei, Petru a fost răstignit pe colina Vatican în anul 64. A fost crucificat cu capul în jos din respect faţă de moartea Domnului. Paul, fiind cetăţean roman, nu a fost ucis prin răstignire dar prin tăierea capului în jurul anului 67 la locul numit „ad Aquas Salvias” pe Via Ostiense. Şi astăzi situl sacru se numeşte „Tre Fontane”, după străvechea tradiţie potrivit căreia în timpul decapitării s-au format trei izvoare în locurile atinse de capul apostolului.

8. Întemeiaţi pe credinţa apostolilor

Predica apostolilor Petru şi Paul şi devotamentul lor faţă de Evanghelie ne sugerează astăzi noi forme de mărturie creştină în mediul în care trăim, rămânând credincioşi lui Cristos pe care ei l-au mărturisit până la jertfa vieţii. Astfel, împreună au dat rodnicie Bisericii. „Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, în sensul că a fost şi rămâne zidită pe "temelia apostolilor" (Ef 2, 20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi; ea păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli. Până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, "asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii (CBC 857).

9. Petru şi Paul, coloane ale Bisericii

Petru a fost cel dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos şi, adresându-se fiilor lui Israel, a alcătuit prima comunitate creştină; Paul a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat Evanghelia, popoarelor păgâne. Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit, ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi laude.

10. Rugăciunea Bisericii

Însufleţiţi de credinţa apostolilor ne adresăm cu încredere lui Dumnezeu şi spunem: Tu, Păstor veşnic, nu părăseşti turma, ci, prin sfinţii tăi apostoli, o păzeşti neîncetat cu grijă, ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău, fă ca Biserica ta să urmeze necontenit învăţătura apostolilor, prin care am primit credinţa.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de luni 28 iunie 2021)