Consideraţii omiletice la Duminica a XXIX-a de peste an (A): Sunteţi ai lui Dumnezeu

(Vatican News – 18 octombrie 2020) E Ziua Domnului. Primul şi cel mai important act de adevărată credinţă este a şti că Dumnezeu în bunătatea sa părintească ne iubeşte aşa cum suntem. Dumnezeu ne-a ales în Cristos Isus pentru că ne iubeşte cu o iubire ce ne surprinde mereu (cf. 1Tes 1,1-5b: lectura a doua). De aceea, la începutul acestei sfinte Liturghii cerem cu încredere ajutorul Domnului: „Strig către tine, căci Tu mă auzi, Dumnezeule: pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele! Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor, la umbra aripilor tale adăposteşte-mă!” (Ps 16/17,6.8: Ant. la intrare). Domnul este apărătorul celor mici şi a celor săraci cu Duhul. Lui singur îi datorăm viaţa noastră. Creştinul îşi aduce contribuţia loială la instituţiile satului, dar acesta nu trebuie să contrapună lui Dumnezeu, erijându-se în autoritate cu valoare absolută. Există un singur Dumnezeu, şi numai lui şi nu altora trebuie să-i dăm socoteală de viaţa noastră. Desigur, moneda aparţine Cezarului, însă  viaţa noastră aparţine numai lui Dumnezeu. (cf. Mt 22,15-21: Evanghelia zilei). Fie că este Cezar din timpurile noastre, fie că este Cirus, regele de demult al Persiei, respectăm autoritatea lor, dar suntem conştienţi de ceea ce Dumnezeu repetă şi astăzi: „Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu (cf. Is 45,1.4-6: prima lectură). Cu lucrarea credinţei, stăruind în iubire şi perseverând în speranţă vom şti să discernem în viaţă, ce revine lui Dumnezeu şi ce revine oamenilor. Îndemnul apostolului este şi pentru noi: „Străluciţi ca nişte luminători în lume; ţineţi cu tărie cuvântul vieţii!” (Fil 2,15d.16a). „Daţi-i, aşadar, Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!” (Mt 22,21). În Evanghelia acestei duminici este vorba despre tributul dat Cezarului. Este singurul text în care Isus se pronunţă în mod explicit asupra unei chestiuni politice. Pericopa este pregătită de lectura luată din cartea profetului Isaia. În cele ce urmează ne oprim atenţia la textul primei lecturi şi apoi la cel al Evangheliei. Cuvântul de învăţătură are în principal un caracter informativ.

1. Schimbare de strategie

În anul 538 a.C., Cirus, rege al Persiei şi stăpân absolut peste Orientul Mijlociu, a dat un edict ce permitea evreilor exilaţi în Babilonia să se reîntoarcă în patrie şi să reconstruiască templul din Ierusalim. Potrivit istoricilor, un atare edict nu are nimic surprinzător. Este vorba de o simplă schimbare de strategie politică. În timp ce regii babilonieni îi dezrădăcinau din ţinuturile lor pe cei cuceriţi şi îi plasau în diferite teritorii pentru a-i domina mai bine, Cirus, din contra, a considerat că este mai uşor să-i ţină supuşi favorizând întoarcerea lor în patrie.

2. Edictul lui Cirus, instrument providenţial

Viziunea profetului este însă mult mai profundă decât cea a istoricilor. Cu ochii credinţei profetul Isaia vede în edictul lui Cirus un instrument providenţial de care Dumnezeu se serveşte pentru a menţine promisiunile de eliberare făcute celor aflaţi în captivitate. Învăţătura sa oferă cel puţin trei puncte de reflecţie, care în pofida distanţei ce separă timpul profetului de cel al nostru, îşi păstrează intactă actualitatea (cf. Is 45,1.4-6).

3. Mâna lui Dumnezeu în evenimentele istorice

Primul punct de reflecţie este acesta: omul care crede în Dumnezeu învaţă să evalueze evenimentele cu rigoarea istoricului dar şi cu originalitatea profetului. Evenimentele, de fapt, nu au doar semnificaţia imediată pe care toţi o înţeleg, iar oamenii nu sunt singurii protagonişti. În spatele oamenilor şi a schimbărilor se află întotdeauna mâna fermă a lui Dumnezeu care foloseşte pentru planurile sale tot ceea ce se întâmplă.

4. Cirus este numit „unsul” Domnului

Profetul nu ezită să atribuie regelui persan titlul de „uns”, adică „mesia” în  limba ebraică şi „christos” în limba greacă. „Aşa vorbeşte Domnul către unsul său, Cirus: eu l-am luat de mâna dreaptă, pentru ca să înjosesc înaintea lui neamurile” (Is 45,1). Pentru noi, numele „Cristos” este un titlu rezervat în mod exclusiv lui Isus, dar când profetul scria, semnificaţia cuvântului nu era încă bine definită. „Uns” cu untdelemn sau consacrat se putea spune despre un obiect folosit pentru cult, despre un preot în slujba lui Dumnezeu, despre un rege în serviciul poporului. Într-un mod sau altul era vorba mereu despre un instrument sau mijloc de salvare. Şi tocmai aici stă surpriza: uns al Domnului sau mijloc de salvare este un rege străin şi păgân, unul care nu-l cunoaşte pe Domnul, cum se repetă de două ori în textul lecturii. Cirus nu-l cunoaşte pe Domnul, cu toate acestea este un instrument de mântuire în mâinile sale. Avem aici un al doilea punct asupra căruia este important să reflectăm. Poporul celor credincioşi nu este singurul care construieşte istoria, nici singurul care colaborează cu Dumnezeu la construirea împărăţiei sale.

5. Eu sunt Domnul şi nu este altul

Ajungem la al treilea punct de reflecţie oferit de lectura profetului. Dumnezeu nu este interesat de politica în sine a regelui Cirus dar se serveşte de actul său politic pentru a elibera exilaţii lui Israel: „De dragul slujitorului meu Iacob şi al lui Israel, alesul meu, te-am chemat pe nume, ţi-am dat un titlu de cinste când tu nu mă cunoşteai” (Is 45,4). Dar nici acest fapt nu este scopul său ultim. Dumnezeu vrea să facă să se înţeleagă că el este singurul Domn. Scopul său profund este să se facă cunoscut oamenilor: „Eu sunt Domnul şi nu mai este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu. Eu te-am încins, deşi tu nu mă cunoşteai, ca să se ştie de la răsăritul soarelui până la apus că nu este nimic în afară de mine: eu sunt Domnul şi nu este altul” (Is 45,5-6).

6. Cuvântul sfintei Evanghelii, cuvânt de viaţă dătător

Şi aici pot fi introduse cele povestite în fragmentul proclamat la Evanghelia zilei şi care se termină cu una din acele fraze lapidare ale lui Isus, care au lăsat un semn profund în istorie: "Daţi cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!" (Mt 22,21). Să vedem împrejurarea care a provocat această declaraţie. În acel timp, fariseii s-au dus să ţină sfat, ca să-l prindă pe Isus în vorbă. Şi i-au trimis la el pe discipolii lor împreună cu irodienii, ca să-i spună: "Învăţătorule, ştim că eşti sincer şi înveţi cu adevărat calea lui Dumnezeu: nu ţii seamă de nimeni, căci nu te uiţi la faţa omului. Spune-ne, aşadar, ce părere ai: este permis sau nu a da tribut cezarului?" Dar Isus, cunoscând răutatea lor, le-a zis: "Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi? Arătaţi-mi moneda tributului!" Iar ei i-au adus un dinar. El le-a zis: "Ale cui sunt imaginea aceasta şi inscripţia?" I-au zis: "Ale cezarului". Atunci le-a zis: "Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu!" (Mt 22,15-21).

7. Poziţii privind plata tributului

Aşadar, într-o zi două grupări politice aflate în luptă între ele dar unite împotriva lui Isus – fariseii şi irodienii – trimit un fel de delegaţie la Isus, cerându-i să se pronunţe: „Este permis sau nu a da tribut cezarului?” Evanghelistul notează că Isus, cunoscând răutatea lor, a înţeles imediat că i se întinde o cursă. Le răspunde: „Ipocriţilor, de ce mă ispitiţi?” Capcana se ascundea tocmai în componenţa delegaţiei. Fariseii şi irodienii îi supun lui Isus o chestiune delicată mereu actuală. Dar intenţia lor este una făţarnică. Ei nu caută un răspuns, ci vor doar să-l pună pe Isus în încurcătură şi să-l prindă în vorbă. Capcana este evidentă. Este o adevărată dilemă. Răspunzând negativ Isus ar fi trezit reacţia dură a autorităţilor romane; răspunzând pozitiv ar fi pierdut simpatia mulţimii. În legătură cu problema dacă este permis sau nu a plăti tribut împăratului, poziţiile erau diferite: irodienii, adepţii regelui Irod, erau favorabili romanilor; fariseii se opuneau pe faţă rebeliunii împotriva romanilor dar plăteau tributul pentru a evita ceva mai rău. Mai erau apoi zeloţii care, din contra, predicau deschis refuzul şi rezistenţa armată. Răspunsul dat de Isus este complet neaşteptat şi îi ia prin surprindere pe interlocutori. Este un răspuns ce se sustrage logicii alinierii. Nu este un răspuns evaziv, dar evită dilema şi nu de teama de a nu se compromite. Isus conduce discuţia la punctul central din care se inspiră, adică la concepţia justă despre dependenţa de Dumnezeu şi prin asta la adevărata libertate a omului faţă de stat.

8. Daţi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu

Prin răspunsul său Isus nu pune pe Dumnezeu şi pe împărat pe acelaşi plan. În fraza „Daţi cezarului ceea ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu” (M t 22,21), accentul cade pe cea de-a doua parte. Preocuparea lui Isus este înainte de toate să salveze în orice instituţie politică drepturile lui Dumnezeu. Isus este total interesat de cauza lui Dumnezeu şi de apărarea intereselor sale în lume. Dar nu există nici un motiv de teamă, deoarece cauza lui Dumnezeu coincide cu binele omului. Afirmarea primatului lui Dumnezeu este rădăcina demnităţii omului şi a libertăţii de conştiinţă.

9. Statul nu trebuie să se substituie conştiinţei omului

Isus nu intră direct în chestiunea legitimităţii sau nelegitimităţii stăpânirii romane. Problema care îl interesează este mai amplă iar cuvintele sale depăşesc ţinutul Iudeii din acea vreme şi ridică o chestiune generală. Isus vrea să precizeze comportamentul creştinului în faţa statului. Isus recunoaşte că statul, în domeniul său, are dreptul să pretindă şi să ceară ceea ce îi revine, dar adaugă imediat că statul nu se poate erija în autoritate cu valoare absolută. Orice putere politică – romană sau nu, de creştini sau de necreştini – nu trebuie să-şi aroge drepturi ce revin numai şi numai lui Dumnezeu. Statul nu are dreptul să absoarbă şi să invadeze toată inima omului; nu trebuie să se substituie conştiinţei.

10. Şi obligaţiile faţă de stat privesc conştiinţa

Creştinul are îndatorirea gravă de conştiinţă de a servi statul, de a fi cetăţean loial şi de a plăti taxele. Diferite texte din Noul Testament amintesc această îndatorire. De exemplu, apostolul Paul îi îndeamnă pe creştinii comunităţii din Roma: „Oricine să se supună autorităţilor rânduite pentru că nu există autoritate decât de la Dumnezeu, iar cele existente sunt rânduite de Dumnezeu, astfel încât cine se împotriveşte autorităţii se împotriveşte ordinii stabilite de Dumnezeu… Trebuie să vă supuneţi nu numai din cauza pedepsei, ci şi din conştiinţă. Doar pentru aceasta plătiţi şi impozite, pentru că cei care îndeplinesc această [misiune] sunt slujitori ai lui Dumnezeu. Daţi fiecăruia ceea ce îi sunteţi datori: celui cu impozitul, impozit; celui cu taxele vamale, vamă; celui căruia îi datoraţi respect, respect; celui căruia îi datoraţi cinste, cinste” (cf. Rom 13,1-7).

11. Primatul lui Dumnezeu şi primatul persoanei umane

Însă creştinul nu face să coincidă conştiinţa sa cu interesele statului. Refuză să cadă în logica „raţiunii de stat” şi prin asta este mereu un posibil „obiector de conştiinţă”. Creştinul are urechea atentă la cerinţele împărăţiei lui Dumnezeu, din  care derivă criteriile pentru un „da” sau nu „nu” în ceea ce priveşte acordul  sau dezacordul său. Pentru omul Evangheliei există valori superioare, mai ample, în baza cărora decide, în ultima analiză, să asculte sau să nu asculte. Sunt valori proclamate de Isus şi cuprinse în dubla sa afirmaţie: „Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei" (Mc 2,28), cu referire la primatul lui Dumnezeu, şi "Sâmbăta a fost făcută pentru om şi nu omul pentru sâmbătă” (Mc 2,27), cu referire la primatul omului. Din primatul lui Dumnezeu derivă, în alte cuvinte, superioritatea persoanei umane asupra oricărei instituţii, inclusiv a statului. Nu este permis să sacrifici omul pentru raţiunea de stat. În această privinţă rămâne exemplară mărturia strălucită a soldaţilor creştini din legiunea tebană.

12. Mărturia sfântului Mauriţiu

Potrivit tradiţiei, Sfântul Mauriţiu a fost ofiţer roman şi comandantul celei de-a 22-a legiuni romane, numită tebană, după numele provinciei Teba din Egiptul de Sus, unde a fost înfiinţată. Sursa anonimă redactată cel târziu la jumătatea secolului al VI-lea aminteşte faptul că aceşti soldaţi creştini au refuzat să lupte împotriva galilor convertiţi de curând la creştinism. Pentru acest motiv împăratul Maximian a hotărât ca tot cel de-al zecelea soldat al legiunii să fie ucis. Întrucât soldaţii creştini au rămas neînduplecaţi în refuzul lor, împăratul a dat ordin ca toată legiunea să fie decimată. Dintr-o scrisoare a sfântului Mauriţiu adresată împăratului Maximian aflăm modul în care îşi argumenta poziţia, dar şi importanţa pe care o acorda tainei Botezului: „Noi suntem soldaţii tăi, împărate, dar şi slujitori ai lui Cristos. Ţie îţi datorăm serviciul militar, lui sănătatea şi integritatea. De la tine primim solda pentru ostenelile pe care le depunem pentru tine ca soldaţi, de la Cristos am primit începutul vieţii. Vom ridica mâinile împotriva oricărui duşman, dar nu le vom păta cu sângele unor oameni nevinovaţi. Noi mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl Creatorul tuturor lucrurilor şi credem că Fiul său Isus Cristos este Dumnezeu. Prin jurământul făcut lui Cristos ne simţim obligaţi să-i apărăm pe oameni şi nu să-i ucidem. Iată, depunem armele; preferăm să murim nevinovaţi decât să ucidem şi să trăim vinovaţi”.

13. Rugăciunea Bisericii

Încheiem cu un îndemn din scrisoarea către Evrei urmat de rugăciunea liturghiei duminicale: „Să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a în durat crucea şi, neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu”. „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, dă-ne, te rugăm, harul să voim întotdeauna ceea ce voieşti Tu şi să slujim măririi tale cu inimă neîmpărţită”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 17 octombrie 2020).