Vatican News
2020.04.20 Discepoli di Emmaus 2020.04.20 Discepoli di Emmaus 

Consideraţii omiletice la Duminica a III-a a Paştelui (A): Discipolii de la Emaus

Cu Cristos pe drum şi în casele noastre. „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?”

(Vatican News – 26 aprilie 2020) E Ziua Domnului. Întâmplarea celor doi discipoli ai lui Isus, care mergeau trişti şi abătuţi de la Ierusalim la Emaus, după evenimentele Paştelui, este pentru noi o sugestivă parabolă a vieţii. Împărtăşim cu ei una din experienţele cele mai semnificative, frecvente şi greu de acceptat, ce caracterizează condiţia noastră umană. Sentimentul dezamăgirii, al înşelării speranţelor, al decepţiei şi amărăciunii. Acesta era sentimentul dominant al celor doi discipoli care se întorceau la ţară din cetatea sfântă, după ce aşteptaseră triumful definitiv al lui Mesia pe care îl urmaseră cu admiraţie şi entuziasm. Se întorceau dezamăgiţi după ce au constatat falimentul total al crucii. Pentru Cleopa şi tovarăşul său de drum, odată cu Isus mort pe lemnul infamiei a luat sfârşit o lume de aşteptări, de vise, poate şi de iluzii pe care şi-o construiseră. Nici nu-şi puteau imagina ceva diferit. Povesteşte evanghelistul Luca: „În aceeaşi zi, iată că doi dintre discipolii lui Isus se duceau spre un sat al cărui nume era Emaus, care era cam la şaizeci de stadii de Ierusalim. Aceştia vorbeau între ei despre toate cele întâmplate. Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască. El le-a spus: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbaţi între voi pe drum?” Ei s-au oprit trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând, i-a spus: „Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea?” El le-a zis: „Ce anume?” Ei au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum arhiereii şi conducătorii noştri l-au dat să fie condamnat la moarte şi l-au răstignit. Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri! Ba mai mult, unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că el este viu. Unii dintre cei care sunt cu noi au mers şi ei la mormânt şi au găsit aşa cum au spus femeile, dar pe el nu l-au văzut”. Atunci le-a spus: „O, nepricepuţilor şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi! Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea şi să intre în gloria sa?” Şi, începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el. Când s-au apropiat de satul spre care mergeau, el s-a făcut că merge mai departe. Dar ei l-au îndemnat insistent: „Rămâi cu noi, pentru că este seară şi ziua e de acum pe sfârşite!” Atunci a intrat să rămână cu ei. Şi, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor. Atunci li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut, dar el s-a făcut nevăzut dinaintea lor. Iar ei spuneau unul către altul: „Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?” Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim. I-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei care erau cu ei, care le-au zis: „Domnul a înviat într-adevăr şi s-a arătat lui Simon”. Iar ei le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc 24,13-35: Evanghelia zilei). În continuare, facem câteva consideraţii pe marginea textului.

1. Drama ucenicilor de la Emaus, oglindă a situaţiei noastre

Localitatea Emaus încă nu a fost identificată cu certitudine. Există doar ipoteze. Acest fapt nu e lipsit de o semnificaţie, deoarece lasă să ne gândim că Emaus reprezintă în realitate orice loc: drumul care conduce acolo este calea fiecărui creştin, mai mult, a fiecărui om. Pe drumurile noastre Isus înviat se face tovarăş de călătorie, pentru a reaprinde în inimile noastre flacăra credinţei şi speranţei şi pentru a frânge pâinea vieţii veşnice. În discuţia ucenicilor cu călătorul necunoscut impresionează expresia pe care evanghelistul Luca o pune pe buzele unuia dintre ei: „Noi speram…”. Acest verb la trecut spune tot: am crezut, am urmat, am sperat…, dar de-acum totul s-a sfârşit. Chiar şi Isus din Nazaret, care se dovedise profet puternic prin faptele şi cuvintele sale, a dat greş, iar noi am rămas dezamăgiţi. Această dramă a ucenicilor de la Emaus apare ca o oglindă a situaţiei multor creştini din timpul nostru. Pare că speranţa bazată pe credinţă a eşuat. Credinţa însăşi intră în criză din cauza experienţelor negative care fac să ne simţim abandonaţi de către Domnul.

2. Şi noi putem intra în conversaţie cu Isus

Dar acest drum spre Emaus pe care umblăm, poate deveni calea unei purificări şi maturizări a credinţei noastre în Dumnezeu. Şi noi putem intra în conversaţie cu Isus, ascultând Cuvântul său. Şi astăzi, frânge pâinea pentru noi şi se dăruieşte pe sine ca pâine de viaţă. Astfel întâlnirea cu Cristos înviat, care este posibilă şi azi, ne dă o credinţă mai profundă şi adevărată, călită prin focul evenimentului pascal; o credinţă robustă întrucât se nutreşte nu din idei omeneşti, ci din cuvântul lui Dumnezeu şi din prezenţa sa reală în Euharistie.

3. Prima Sfântă Liturghie

Acest minunat text evanghelic conţine deja structura Sfintei Liturghii. În prima parte ascultăm cuvântul prin Sfintele Scripturi; în cea de-a doua, Liturgia Euharistică şi Împărtăşania cu Cristos prezent în Sacramentul Trupului şi Sângelui său. Hrănindu-se la această dublă masă, Biserica se edifică fără încetare şi se reînnoieşte zi de zi în credinţă, în speranţă şi în iubire. Să ne rugăm ca fiecare creştin şi fiecare comunitate, retrăind experienţa ucenicilor de la Emaus, să redescopere harul întâlnirii transformatoare cu Cristos înviat.

4. Speranţă şi dezamăgire, dezamăgire şi speranţă

Evanghelistul Luca insistă asupra imaginii „drumului”. Mai întâi un drum ce se îndepărtează de Ierusalim, de evenimentele pătimirii şi de amintirea lui Isus. Am putea spune că este un drum de la speranţă la dezamăgire: „Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; dar, cu toate acestea, iată, este a treia zi de când s-au petrecut aceste lucruri!” (Lc 24,21). Un drum apăsător, căci cei doi discipoli erau „trişti”, dar apoi, după întâlnirea cu cuvântul Domnului, un drum de întoarcere, de la dezamăgire la speranţă: „Şi, ridicându-se în acelaşi ceas, s-au întors la Ierusalim”. Inversarea mersului se datorează unei noi înţelegeri a evenimentelor pe care le-o sugerase drumeţul necunoscut. Evenimentele au rămas aceleaşi de mai înainte - crucea şi mormântul gol – dar acum sunt înţelese în mod diferit; sunt văzute cu ochi noi.

5. Cum să-l recunoaştem pe Isus în mers?

Imaginea drumului se pretează foarte bine pentru a ilustra două întrebări pe care evanghelistul şi le propune. Prima este aceasta: Cum să-l recunoaştem pe Domnul în drumul nostru de zi cu zi? A doua: Cum să evaluăm evenimentele care adesea par să spulbere orice speranţă? Evanghelistul Luca răspunde că pentru a-l recunoaşte pe Domnul şi pentru a regăsi speranţa chiar acolo unde pare dezminţită, este nevoie de o cheie de lectură pe care omul nu o poate găsi singur. Cheia speranţei vine din Scripturile sacre pentru că este un dar al lui Dumnezeu. Acel drumeţ necunoscut, „începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la el”. Lumina care lămureşte evenimentele este dar al lui Dumnezeu, însă ea cere disponibilitate. Cei doi discipoli se îndepărtau de Ierusalim şi de speranţă, însă, cum notează evanghelistul, stăteau „împreună” şi mergeau „îngânduraţi” discutând între ei nu despre lucruri zadarnice, ci despre „toate cele întâmplate”, despre Isus din Nazaret şi despre eliberarea lui Israel. Sunt condiţiile pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să ilumineze. Cuvântul este lumina pe care o pot găsi numai oamenii care caută, oamenii care gândesc şi se preocupă de soarta lumii şi nu doar de cea proprie, care ştiu să discute între ei despre adevăratele probleme. Când oamenii sunt distraţi sau obişnuiţi cu probleme marginale cuvântul lui Dumnezeu le spune prea puţin. Două lucruri nu sunt înţelese de cei doi discipoli. În primul rând, Domnul merge cu ei dar ei nu-l recunosc. În al doilea rând, evenimentul crucii este interpretat de ei ca un faliment. Relativ la prima neînţelegere, evanghelistul învaţă că prezenţa lui Dumnezeu este reală, aproape, dar este ca acoperită, şi doar ochii credinţei reuşesc să o descopere. Domnul se face prezent la „frângerea pâinii”; acolo cei doi discipoli îl recunosc, Isus li se dezvăluie în comunitatea adunată în numele lui, în cei marginalizaţi care aşteaptă să fie primiţi, în cei nevoiaşi care cer ajutor, în cuvântul apostolului care ridică întrebări.

6. Crucea nu înseamnă faliment

Cât priveşte a doua lipsă de înţelegere, trebuie spus că discursul este şi mai important şi plin de consecinţe. În lumina Scripturilor sacre şi a învierii, discipolul trebuie să înţeleagă că drumul iubirii parcurs de Isus nu este falimentar. Contrar modului de a gândi al oamenilor, pe care şi discipolii îl împărtăşesc deseori, calea lui Cristos este singura care duce la viaţă şi construieşte o lume nouă. Desigur, oamenii l-au condamnat pe Isus atârnându-l de cruce, considerându-l un fals Mesia incapabil să dea mântuirea, dar Dumnezeu l-a înviat. Există două moduri de a evalua calea aleasă de Cristos, cel al oamenilor, şi cel al lui Dumnezeu. Şi, în mod analog, există două moduri de a interpreta şi evalua istoria. Văzută în suprafaţă, cu ochi lipsiţi de credinţă, istoria este în mâinile celor puternici şi prepotenţi; văzută în profunzime, cu ochii credinţei, istoria este în mâinile lui Dumnezeu şi a iubirii sale. Nu Pilat, nu conducătorii iudeilor, ci Răstignitul face istorie. A înţelege moartea şi învierea lui Isus înseamnă a înţelege această judecată a lui Dumnezeu. Fireşte, creştinul nu trebuie să se oprească la a evalua istoria lumii în mod diferit de alţii, cu ochi noi. În modul său de a evalua istoria este cuprinsă o angajare precisă. Ştiind cum stau lucrurile, creştinul trebuie să decidă de ce parte să se situeze pentru a fi un adevărat constructor al împărăţiei lui Dumnezeu.

7. Darul bucuriei în libertate, pace şi frăţietate

După ce ne-a spus că realitatea văzută şi interpretată cu ochi noi este prezenţa Domnului pe drumul nostru şi misterul crucii, evanghelistul Luca adaugă că această nouă înţelegere a vieţii este legată de darul bucuriei. A vorbi despre bucuria creştină în acest context pare la prima vedere ceva ciudat. Bucuria este posibilă doar în libertate, în pace şi în frăţietate. Unde se află astăzi libertatea şi pacea?  Cum ne putem bucura într-o lume plină de contradicţii şi de violenţă, într-o istorie întreţesută de nedreptăţi? Sunt poate invitaţi să evadeze din situaţiile noastre şi să se mângâie cu uitarea lor? Desigur, nu. Bucuria creştină nu se naşte din evaziune, dar din contrarul ei; se naşte din încrederea într-o angajare susţinută de Dumnezeu. Discipolul îşi dă seama de aspectul dramatic al istoriei, de necesitatea urgentă a angajării; simte puterea ispitei şi cunoaşte riscul şi fragilitatea libertăţii. De aceea creştinul este un om serios, iar istoria are nevoie de oameni serioşi şi care gândesc. Însă discipolul ştie în acelaşi timp că Domnul a înviat, că moartea este răscumpărată iar cartea câştigătoare este cea a lui Dumnezeu, nu prepotenţa, nu ura, dar iubirea; ştie că însăşi libertatea noastră este în mâinile lui Dumnezeu, că mântuirea vine de la Dumnezeu. De aceea, discipolul lui Cristos este senin. Serios şi senin.

8. Cântarea psalmistului

Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii. „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că îmi caut refugiu în tine. I-am spus Domnului: „Tu eşti Dumnezeul meu”. Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea. Îl binecuvântez pe Domnul, care m-a sfătuit, la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima. Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie; ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări veşnice la dreapta ta” (Ps 15/16,1-2a.5.7-11: Psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Dumnezeule, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească. Dăruieşte-le credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, harul, să aştepte recunoscători, cu speranţă neclintită, ziua învierii lor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 aprilie 2020)

25 aprilie 2020, 10:58