Vatican News
2019.02.01 Presentazione al Tempio di Gesù Cristo, presentazione del Signore 2019.02.01 Presentazione al Tempio di Gesù Cristo, presentazione del Signore 

Consideraţii omiletice. Întâmpinarea Domnului: Întâlnirea zilnică cu Cristos

Prezentarea lui Isus la templu este o sărbătoare a ofertei, a luminii şi a întâlnirii. Ea trezeşte în inimi o mare dorinţă de a-l întâlni pe Isus. Domnul ne conduce la întâlniri din ce în ce mai profunde şi mai frumoase, încât viaţa devine o înaintare continuă împreună cu el până în ziua ce nu cunoaşte apus.

(Vatican News - 2 februarie 2020) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Anul acesta sărbătoarea „Întâmpinarea Domnului” de la 2 februarie  ţine locul duminicii, deoarece este o sărbătoare a Domnului. Liturghia prezentării lui Isus în templu este precedată de binecuvântarea lumânărilor urmată de o scurtă procesiune ce evocă intrarea lui Isus în templu. Binecuvântarea lumânărilor şi aclamarea lui Cristos ca „adevărata lumină a neamurilor” leagă acest rit de sărbătoarea Naşterii Domnului în care „lumina cea adevărată” a venit în lume (cf. In 1,4). La început, această procesiune cu lumânări aprinse avea un caracter de pocăinţă. Foarte curând însă lumânările au căpătat o semnificaţie simbolică de la cuvintele bătrânului Simeon cântate în timpul procesiunii până la altar: „Ochii mei au văzut mântuirea ta…Lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău Israel" (cf. Lc 2,30-32). Dar acest rit face legătura şi cu sărbătoarea Paştelui în care Cristos înviat din morţi în noaptea lumii, străluceşte de lumina ce nu cunoaşte apus, cum se cântă la vestirea solemnă a Învierii. Procesiunea credincioşilor care înaintează în biserică purtând în mâini lumânări aprinse reprezintă urmarea lui Cristos, lumina lumii.

Considerații omiletice: Întâmpinarea Domnului

1. Prezentarea lui Isus la templu

Evenimentul prezentării lui Isus la templu este povestit de evanghelistul Luca. După ce s-au împlinit cele patruzeci de zile ale purificării lor, potrivit legii lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în legea Domnului: "Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul" şi să aducă jertfă, după cum este spus în legea Domnului, "o pereche de turturele sau doi pui de porumbel". Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: "Acum, eliberează-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!" Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!" Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Lc 2,22-40: Evanghelia zilei). În aceste consideraţii omiletice arătăm că „Prezentarea lui Isus la templu” este o sărbătoare a ofertei, a luminii şi a întâlnirii.

2. Sărbătoarea ofertei

La patruzeci de zile după naşterea lui Isus, familia sfântă se duce la templul din Ierusalim ca să îndeplinească riturile prescrise de legea lui Moise pentru purificarea mamei şi oferirea primului născut. Isus este prezentat la templu şi pus în slujba lui Dumnezeu. Legea lui Moise prevedea ca "orice prim născut de parte bărbătească să fie numit sfânt pentru Domnul", în sensul de consacrat lui Dumnezeu (Ex 13,2.12). De aceea Isus este purtat de Maria şi Iosif la templul din Ierusalim pentru a fi oferit Tatălui şi a fi în slujba lui pentru mântuirea noastră. Evanghelistul vede în acest eveniment împlinirea unei profeţii în care Dumnezeu spune: "Iată, îl trimit pe mesagerul meu! El va îndrepta calea înaintea mea. Va intra dintr-odată în templul său Domnul pe care voi îl căutaţi, mesagerul alianţei pe care voi îl doriţi… El îi va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va rafina ca pe aur şi pe argint. Ei îi vor aduce Domnului ofrandă după dreptate. Îi va plăcea Domnului ofranda…ca în zilele de odinioară, ca în anii de mai înainte" (cf. Mal 3,1-4: prima lectură). Isus este îngerul legământului, care a venit să purifice inimile şi să aducă o ofrandă dreaptă. El îşi oferă viaţa ca ascultare faţă de Tatăl. Intrând în templu, Domnul restabileşte legământul său cu omenirea întreagă văzută ca adevăratul templu al lui Dumnezeu.  Evanghelia vorbeşte şi despre purificare. Se face referinţă la o altă lege a lui Moise care prescria purificarea mamei după naştere (cf. Lev 12,1-8). În cazul Mariei, nu este vorba de păcat, dar de un fapt fizic: naşterea era considerată un eveniment care într-un fel leza integritatea femeii, şi prin urmare cerea o purificare. De altfel în Vechiul Testament purificarea era cerută şi în alte împrejurări în care avea loc vărsare de sânge. Însă evanghelistul nu insistă asupra purificării, ci mai degrabă asupra observării legii lui Moise. Scrisoarea către Evrei afirmă despre Isus că „era nevoie să se facă în toate asemenea fraţilor, pentru ca să devină un mare preot îndurător şi vrednic de încredere pentru relaţiile cu Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele poporului. Aşadar, prin faptul că el însuşi a îndurat încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi”. În episodul prezentării vedem că Isus s-a supus legii pentru a fi în toate asemenea fraţilor. Ulterior, asemănarea sa cu fraţii va deveni şi mai desăvârşită, când va accepta liber toate suferinţele umane. Isus a devenit părtaş cu fraţii săi, „pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (cf. Evr 2,14-18: lectura a doua).

3. Sărbătoarea luminii

În templul din Ierusalim, în locul cel mai sfânt al poporului biblic, Dumnezeu însuşi intervine şi îl prezintă oamenilor pe Fiul său Unul-născut. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: "Acum, eliberează-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!" (Lc 2,25-32). Prin oferirea de sine Isus devine lumina lumii. Lumina şi oferta sunt într-un raport foarte strâns între ele. Isus este lumina lumii pentru că s-a dăruit pe sine, pentru că a iubit cu o generozitate extremă, până la a se oferi pe sine în sacrificiul morţii din pură iubire faţă de Tatăl şi din iubire pentru fraţi. În acest fel a devenit lumină pentru luminarea neamurilor. Bătrânul Simeon face aluzie la misterul pascal al lui Isus: "Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie - ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi”. Şi îi zice Mariei: „o sabie va străpunge sufletul tău!" (Lc 2,34-35). Astfel, sărbătoarea prezentării lui Isus la templu este o anticipare şi o vestire a misterului pascal al lui Isus. El va fi oferit ca jertfă pentru salvarea lumii; va fi oferit pentru a înfrunta moartea şi răul. Oferta este un mister de iubire şi prin aceasta un mister luminos. Pe Calvar această lumină va fi fixată în candelabrul cosmic ca să lumineze lumea. Isus va fi înălţat pe cruce ca să atragă privirile tuturor oamenilor şi să lumineze lumea cu lumina puternică a iubirii sale nemărginite.

4. Sărbătoarea întâlnirii

În Orientul creştin, această sărbătoare era numită Hypapante (Υπαπαντή), sărbătoarea întâlnirii, pentru că acest gest al Mariei şi al lui Iosif de a-l oferi pe Isus lui Dumnezeu în templu a fost ocazia unei duble întâlniri foarte semnificative. Doi bătrâni, un bărbat, Simeon şi o femeie, Ana, au darul de a-l întâlni pe Isus tocmai în momentul ofertei sale. Ei aşteptau de multă vreme această întâlnire. Simeon era un om drept şi evlavios care aştepta cu speranţă şi cu toate forţele inimii sale evenimentul decisiv pe care Dumnezeu trebuia să-l realizeze pentru a-l mângâia pe  Israel, pentru a da poporului său mântuirea. Era un om docil la şoaptele şi la inspiraţiile Duhului Sfânt. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l fi văzut pe Mesia, Cristosul Domnului. Este frumos să ne gândim la acest bătrân care îl aştepta cu o dorinţă înflăcărată pe Mesia. Fiind atent şi docil la şoaptele Duhului, este condus de Duhul Sfânt la templu chiar în momentul prezentării lui Isus. Are astfel bucuria să-l ia în braţe pe Mesia, pe pruncul Isus, să-l binecuvânteze pe Dumnezeu, să-i mulţumească pentru evenimentul minunat al întâlnirii cu Mesia. Copleşit lăuntric, îi spune lui Dumnezeu: „Acum, lasă, Stăpâne, ca slujitorul tău să meargă în pace după cuvântul tău”. El este gata să lase această lume, pentru că l-a întâlnit pe Mesia, pentru că, aşa cum el însuşi zice, „au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!" Dar a venit la templu şi o femeie, profetesa Ana, mult înaintată în vârstă, care trăise o aşteptare lungă în fidelitate faţă de rugăciune. Era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Aşteptarea ei îndelungată este acum răsplătită cu întâlnirea cu pruncul Isus. Ana împărtăşeşte altora bucuria inimii, căci îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului.

5. Dorinţa întâlnirii lui Isus

Această sărbătoare trezeşte în inimile credincioşilor o mare dorinţă de a-l întâlni pe Isus. Domnul ne conduce la întâlniri din ce în ce mai profunde, mai frumoase cu el, încât viaţa noastră devine o înaintare continuă în unire cu el. Îl întâlnim pe Domnul în sacramentele credinţei. Isus vine în întâmpinarea noastră în taina Botezului pentru a ne face fii ai lui Dumnezeu. Vine în întâmpinarea noastră în sacramentul Mărturisirii pentru a ne purifica, făcându-ne apţi să fim fi oferiţi împreună cu el. Este o purificare necesară pentru ca să putem aduce o ofertă dreaptă plăcută Domnului (cf. Evr 2,14-18: lectura a doua). Isus vine în întâmpinarea noastră mai cu seamă în Sfânta Împărtăşanie. Este unirea cea mai intimă: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi eu în el” (In 6,56). Isus vine în întâmpinarea noastră în viaţa de fiecare zi şi în atâtea împrejurări. Dacă suntem docili la şoaptele Duhului Sfânt, dacă ne ducem ca bătrânul Simeon în locul potrivit la momentul potrivit pentru a-l întâlni pe Domnul. Dacă nu primim inspiraţiile Duhului Sfânt şi nu ne lăsăm călăuziţi de el, pierdem ocaziile de întâlnire cu Domnul şi de primire a darurilor sale. Să-i cerem astăzi darul întâlnirii cu el şi al unirii cu el în oferirea de noi înşine, pentru a deveni împreună lumină a lumii. Astăzi sărbătorim şi intrarea noastră în templul Domnului, care pentru noi nu este doar un edificiu făcut din cărămizi şi pietre, dar este însuşi Cristos. Ieşim în întâmpinarea lui cu lumânările noastre aprinse iar El ne luminează drumul vieţii cu prezenţa sa, în aşteptarea de a ne primi în lumina strălucitoare a lui Dumnezeu în Paştele veşnic. Lumânarea aprinsă vrea să însemne credinţa în Isus. În timpul celebrării veghii de Paşti vom aprinde din nou lumânările de la lumânarea pascală care îl reprezintă pe Cristos cel Înviat. Credinţa este aceea care „potrivit Legii” ne conduce la templu pentru a ne consacra lui Cristos ca ucenici ai săi. Astfel, în timp ce Isus aduce oferta sa, noi o aducem pe a noastră, oferind Tatălui întreaga noastră existenţă în urmarea lui Isus, lumina lumii. Prin acest semn vizibil se arată că Biserica îl întâlneşte în credinţă pe acela care este “lumină spre luminarea neamurilor” şi îl primeşte cu tot elanul credinţei sale pentru a duce şi altora această “lumină”.

6. Luminiţa unei lanterne

Un scriitor povesteşte în mod alegoric parabola vieţii sale. „Într-o zi, am plecat într-o lungă călătorie. Era încă întuneric când am ieşit din casă iar mama mi-a pus în mână o lanternă care să-mi lumineze drumul. Mi-a recomandat să nu mă despart de ea niciodată şi pentru nici un motiv. Am mers o bucată de timp la lumina acelei lanterne, dar apoi a răsărit soarele şi luminiţa lanternei pe care o aveam în mână a început să devină din ce în ce mai palidă. De fapt, spre amiază, nici nu se mai vedea, încât am fost tentat să o arunc. Însă mi-am adus aminte de promisiunea pe care i-am făcut-o mamei şi am continuat să ţin în mână acea lanternă, deşi nu mai aveam nevoie. Am mers mult, multe ore în şir, până ce soarele a început să coboare spre asfinţit şi s-a făcut din nou întuneric în jurul meu. Luminiţa pe care o aveam în mână a început să se vadă din nou. Apoi, devenind întuneric de-a binelea, mi-am dat seama că era singurul lucru ce-mi permitea să merg mai departe şi să duc călătoria până la capăt. Şi am fost fericit că o aveam cu mine”. Povestea aceasta se verifică în viaţa noastră. Este lumina lui Cristos încredinţată la primirea Botezului.

7. Lumina credinţei

Un copil primeşte lumina credinţei de la părinţi, când începe drumul vieţii. La început acea lumină înseamnă totul, căci există doar ea. Apoi se aprind alte lumini, alte interese şi valori vin să ocupe mintea. Credinţa pe care o aveam de copii, adesea este eclipsată şi nici nu ne mai dăm seama că o avem. Dar vine timpul serii în care multele lumini care ne-au captat privirea şi mintea în viaţă, încet-încet, una după alta, se sting sau nu mai luminează. Câţi, în asemenea momente, nu au redescoperit credinţa, acea mică lumânare aprinsă primită simbolic în taina Botezului şi alimentată în familie! Să nu ne descurajăm în a încredinţa altora, dar mai ales copiilor şi tinerilor, candela credinţei. Sf. Francisc de Sales spune: „Când s-a făcut tot posibilul şi nu se mai poate vorbi propriilor copii despre Dumnezeu, înseamnă că a sosit momentul de a vorbi lui Dumnezeu despre ei, adică de a-i susţine cu rugăciunea. La Botez am fost introduşi în familia lui Dumnezeu. Atunci am primit darul credinţei ca o sămânţă de înviere menită să se dezvolte şi să lumineze drumul vieţii. Ce s-a întâmplat cu acea lumină? Este încă vie? Candela credinţei este încă aprinsă şi ne luminează calea? Dacă da, ferice de noi!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 1 februarie 2020)

01 februarie 2020, 09:35