Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Postul Mare (C): Parabola Tatălui milostiv

(Vatican News - 31 martie 2019) E ziua Domnului. Suntem la jumătatea Postului Mare. A patra duminică din Post este numită „Duminica bucuriei”. Denumirea este legată de invitaţia cu care începe sfânta Liturghie: „Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care-l iubiţi; bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi si să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale” (cf. Is 66,10-11 Ant. la intrare). Din lecturile liturgice reiese că bucuria consistă mai presus de toate în primirea milostivirii lui Dumnezeu. Astăzi Liturghia ne invită să cântăm bucuria întoarcerii şi a iertării, a gratuităţii şi sărbătorii. În prima lectură se povesteşte intrarea poporului evreu în pământul făgăduit la capătul unui lung drum prin pustiu. Dumnezeu a îndepărtat de la ei înjosirea îndurată în Egipt. După ce au trecut Iordanul, şi-au aşezat tabăra în şesul Ierihonului şi au sărbătorit acolo Paştele. A doua zi au mâncat din roadele pământului, azimă şi boabe fierte, şi din ziua aceea mana a încetat a mai cădea (cf. Ios 5,9a.10-12 prima lectură). Evenimentul se prezintă ca un preludiu al Paştelui creştin în care se înfăptuieşte noua alianţă prin jertfa lui Isus pe cruce. Şi apostolul Paul ne vorbeşte despre îndurarea lui Dumnezeu care a împăcat lumea cu sine în Cristos Isus. Împăcarea cu Dumnezeu face să ne renaştem la o viaţă nouă în Cristos (cf. 2Cor 5,17-21 lectura a doua). Isus, în Evanghelie, prezintă parabola tatălui milostiv. Dumnezeu este credincios promisiunilor sale de iubire şi de iertare pentru că este bunătate nemărginită. Aceasta este învăţătura pe care Isus o repetă în cuvinte mişcătoare prin parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv (cf. Lc 15,1-3.11-32). Bucuria Evangheliei izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a împăcat cu sine în Cristos Isus, neţinând cont de păcatele noastre iar cine se află în Cristos este o făptură nouă.  Dumnezeu vrea ca iubirea sa paternă să ajungă la toţi şi face primul pas. Nouă ne revine să acceptăm oferta şi bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să ne deschidem inimile pentru a primi iubirea sa care ne precede. Să ascultăm chemarea insistentă a apostolului Paul care răsună astăzi în comunităţile noastre la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie: „Noi suntem împuterniciţi ai lui Cristos ca şi ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20). Convertirea consistă în principal în recuperarea încrederii în Dumnezeu Tatăl care este bogat în milostivire. El ne aşteaptă, aleargă în întâmpinarea noastră, ne primeşte cu braţele deschise, pregăteşte masa şi face sărbătoare. Şi sărbătoarea nu se face de unul singur, ci cu alţii, în comunitate.

1. Parabolele milostivirii

Parabola fiului risipitor este povestită doar de evanghelistul Luca (cf. Lc 15,11-32) şi este precedată de alte două: parabola oii rătăcite şi regăsite, una din o sută (cf. Lc 15,4-7) şi cea a drahmei pierdute şi regăsite, una din zece (cf. Lc 15,8-10). Isus a povestit aceste parabole, după ce a constatat cu surprindere că vameşii şi păcătoşii se apropiau de el „ca să-l asculte”. Este prima dată când se spune în mod explicit că scopul prezenţei lor alături de Isus era acela de a-i asculta cuvântul, în timp ce fariseii şi cărturarii „murmurau pentru că îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Lc 15,1-2). Ascultarea cuvântului este primul pas spre convertire. Isus se apără prezentând în parabole lucrarea lui Dumnezeu şi prezentându-se pe sine ca adevărat imitator al lui Dumnezeu. Aceste parabole sună ca un răspuns dat de Isus fariseilor şi cărturarilor, dar orice discipol şi orice comunitate creştină descoperă în cuvântul lui Isus modul de a se comporta când un membru al comunităţii se pierde sau se îndepărtează de ea în mod voit.

2. Parabola „Un tată şi doi fii”

În mod obişnuit este denumită „Parabola fiului risipitor”, dar ar fi mai potrivit să o numim „Parabola celor doi fraţi” sau şi mai bine încă „Parabola Tatălui milostiv”. De fapt nu e vorba doar de un singur fiu, ci de doi fii şi de relaţia Tatălui cu cei doi.  Trebuie să se convertească nu numai fiul pleacă de acasă, dar şi acela care rămâne acasă. Inima Tatălui rămâne deschisă spre amândoi. În parabola „Tatălui milostiv şi a celor doi fii” putem distinge două părţi. Prima este delimitată de intrarea în scenă a fiului mai mic, iar a doua de apariţia fiului mai mare. Înaintea celor cei doi fii stă chipul tatălui care este, fără îndoială, personajul principal al parabolei. Tatăl rămâne pe scenă de la început până la sfârşit. Cuvântul „tată” revine de douăsprezece ori. De douăsprezece ori este indicat printr-un pronume şi de optsprezece ori este subiectul unui verb. Notăm în povestire şi repetiţia expresiei „era pierdut, şi a fost găsit” care încheie fiecare din cele două părţi (vv.24 şi 32). Iată o versiune liberă a parabolei. Era un om care avea doi fii. Când cel mai tânăr i-a cerut partea de moştenire ce i-ar fi cuvenit, tatăl a încuviinţat cu strângere de inimă şi a împărţit averea între cei doi fii. După nu mult timp fiul mai mic a plecat într-o ţară îndepărtată. Acolo şi-a risipit toată averea trăind în desfrâu. Venind o mare foamete în acel ţinut, s-a aciuat la un patron care l-a trimis să pască porcii. Constrâns de starea mizerabilă a început să reflecteze că în casa tatălui său servitorii aveau pâine pe săturate iar el murea de foame. Atunci, având o tresărire lăuntrică, s-a hotărât să se reîntoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Şi-a pregătit deja mica „mărturisire” pentru momentul întâlnirii. Mă voi întoarce şi îi voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Ia-mă ca pe un zilier al tău!”. S-a ridicat şi a pornit spre casă. Când tatăl l-a zărit de departe, a alergat înaintea lui. Văzând în ce stare jalnică era, i s-a făcut milă de el. L-a îmbrăţişat şi a poruncit servitorilor să-i aducă îndată haine, încălţăminte şi un inel iar apoi să taie viţelul cel îngrăşat pentru a face un banchet. Fiul mai mare, întorcându-se de la câmp, a auzit cântece şi dansuri şi aflând de întoarcerea fratelui său, nu voia să intre. S-a mâniat de primirea sărbătorească făcută fratelui mai mic. Se plângea că în anii îndelungaţi de când îl slujeşte, tatăl nu i-a dat niciodată măcar un ied ca să se bucure cu prietenii. Tatăl însă i-a răspuns: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort, şi a revenit la viaţă, era pierdut, şi a fost găsit!” (Lc 15,31-32). Să ne bucurăm şi noi şi să facem sărbătoare împreună cu Tatăl cel bogat în milostivire.

3. Fiul mai mic plecat între străini

O oaie se poate rătăci, se poate pierde o monedă, dar când în povestire se spune că această oaie şi această monedă reprezintă un păcătos, atunci ne întrebăm: ce s-a întâmplat, ce a făcut acea persoană pentru a ajunge în asemenea situaţie, ce responsabilitate are? Isus explică toate acestea, vorbind despre un tânăr care se îndepărtează de acasă. Avem de-a face cu o familie de tip patriarhal. Tatăl reprezintă autoritatea indiscutabilă. Apoi vine fiul mai mare care într-o zi va duce cu sine două treimi din bunuri (cf. Dt 21,17) şi probabil întreg patrimoniul imobil. Ce posibilitate va avea fiul mai mic de a fi independent, de a-şi crea o viaţă a sa, când tatăl va muri şi lui îi va reveni doar o treime din bunuri şi va rămâne fără proprietate? Mai bine să se gândească imediat, să rupă legătura cu mediul familial şi să plece departe. Tatăl respectă libertatea fiului şi se arată generos anticipându-i partea de moştenire. Rupt de familie şi de rude, fascinat de avantajele imediate pe care i le ofereau bunurile sale, pleacă să se bucure de viaţă. Risipeşte totul fără nici o responsabilitate. Vine şi o foamete în regiune şi el ajunge să pască porcii. Asta însemna cea mai mare degradare pentru un evreu. Viaţa i-a devenit insuportabilă. Ar fi dorit să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. Pare că nu putea nici să mănânce singur. Trăia într-o ţară păgână ca un apostat. Fiecare pas pe care l-a făcut a fost o ruptură de totul şi de toţi. Păcatul înseamnă înainte de toate ruperea relaţiilor şi ridicarea unei bariere între sine şi ceilalţi, între sine şi Dumnezeu.

4. Răzgândirea fiului risipitor

La acest punct, ce se mai poate face? Isus povesteşte că fiul mai mic s-a răzgândit. Face un examen de conştiinţă. Pleacă de la mizeria în care trăia în comparaţie cu servitorii de acasă. Descoperă că starea mizerabilă se datorează ruperii legăturii cu tatăl; o ruptură voită de el şi respectată de tatăl său. Dar ajunge în felul acesta să admită propria vină şi află curajul să se îndrepte spre Dumnezeu. Orice ruptură a relaţiei cu aproapele, călcând poruncile lui Dumnezeu, este întotdeauna o ruptură a relaţiei cu Dumnezeu, despre care ştie că este milostiv. Gândul la Dumnezeu şi gândul la tatăl fac să se nască în el speranţa şi credinţa. „Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta;  nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii tăi”. Chipul tatălui se confundă cu chipul lui Dumnezeu. Încrederea sa totală face cu putinţă ridicarea şi întoarcerea. S-a ridicat şi a pornit spre casă, spre tatăl său. Ţinta drumului său de întoarcere este întâlnirea cu Tatăl, nu casa.

5. Întâlnirea cu Tatăl milostiv

Luând în consideraţie comportamentul tatălui, prezent în scenă de la început până la sfârşit, se poate observa imediat un fapt: tatăl nu încetează să-l iubească pe fiul care a plecat de acasă, ci continuă să-l aştepte. Când fiul se întoarce din „ţara îndepărtată”, tatăl se bucură nespus de mult şi vrea ca toţi, inclusiv fiul mai mare, să ia parte la bucuria sa. Astfel subiectul central al parabolei apare bine reliefat. În prim plan este iubirea tatălui pe care nu-l importă că fiul şi-a irosit partea de avere, ci este îndurerat că este departe şi are de suferit printre străini. Când fiul se întoarce, tatăl nu ia în seamă cuvintele lui „tratează-mă pa pe unul dintre argaţii tăi” (v.19); pentru el este important că fiul s-a întors. Acesta este chipul adevăratului Dumnezeu, un chip pe care Isus l-a imitat în viaţa sa apostolică. Este un chip al lui Dumnezeu foarte diferit de cel imaginat de acei cărturari şi farisei care se credeau drepţi.

6. Chipul Tatălui dezvăluit de Cristos

Isus era acuzat că îi primeşte pe vameşi şi păcătoşi. Acum Isus le arată fariseilor şi cărturarilor cum se comportă Tatăl. Când îl vede pe fiu că se întoarce, aleargă în întâmpinarea lui, are iniţiativa, nu-i cere o perioadă de ispăşire şi de probă ca să se convingă de sinceritatea părerii de rău. Nu-l lasă nici măcar să-şi mărturisească păcatul. Toate acestea arată că îl aştepta, că nu-şi pierduse încrederea în om. În om, pentru că fiul reprezintă aici orice păcătos, aşa cum tatăl este aici chipul lui Dumnezeu. Tatăl îl recunoaşte în demnitatea de fiu. Păcatul este de-acum uitat. Tatăl îl îmbrăţişează şi îl sărută fără să-l lase să se umilească la picioarele sale. Haina cea mai frumoasă, sandalele în picioare, inelul în deget sunt tot atâtea moduri de a spune că fiul este total reabilitat, că a fost reaşezat în toate drepturile, că îşi are locul său în familie. Iertarea a triumfat iar în iertare se reface comunitatea, familia lui Dumnezeu. Există altă cale de a forma comunitatea, de a zidi Biserica? Nu. Din moment ce toţi suntem păcătoşi, Biserica nu poate fi decât comunitatea iertării şi reconcilierii: o iertare sinceră, gratuită, prevenitoare. O iertare care înseamnă reabilitarea totală a păcătosului căit în comunitatea bisericească, fără a ţine cont de trecut. Numai aşa Biserica poate fi semnul vizibil şi fără pată că în ea se realizează împărăţia lui Dumnezeu.

7. Fiul mai mare nu voia să intre

„Şi au început să petreacă”. La acest punct ar trebui să citim încă o dată parabola, având în vedere comportamentul fiului mai mare. În contextul parabolei se află şi fariseii şi cărturarii care nu voiau să stea la masă cu vameşii şi păcătoşii (Lc 15,1-2). Ei bine, Dumnezeu se revelează în Isus ca acela care vrea ca şi „fiul mai mare”, şi fariseii şi cărturarii să mănânce la masă cu păcătoşii convertiţi şi să formeze împreună o singură familie, un singur popor. Fiul mai mare care nu voia să intre îi reprezintă pe farisei şi pe cărturari. În context nu este exclusă dezbaterea puternică de la începuturile Bisericii despre prezenţa în comunitatea creştină formată din evrei şi din păgâni convertiţi: fraţii mai mari şi respectiv noii veniţi. S-a decis pentru egalitate, deşi unii nu voiau. Că fiul mai mare nu voia să intre, omeneşte vorbind pare ceva firesc. Odată plecat fratele mai mic, totul era al său. Reîntors şi reabilitat, trebuie să împartă cu el. Deci, în loc să se bucure cu tatăl său de întoarcerea fratelui mai mic, este cuprins de invidie: „Iată, de atâţia ani te slujesc şi niciodată n-am încălcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei” (v.29). Pentru el, tatăl era un patron, nu un tată. Nu a înţeles că tot ceea ce este al tatălui este şi al lui. Îl slujea că să merite moştenirea. A rămas acasă dar nu trăia ca fiu, ci ca slugă. Din reacţia lui se deduce că gândea că păcatul fratelui mai mic consistă în risipirea averii şi nu în faptul că s-a îndepărtat de acasă. El în schimb a rămas acasă, dar gândea la fel ca fratele plecat. Stătea acasă, dar cu suflet de mercenar, convins că a rămâne acasă înseamnă trudă şi jertfă şi că între străini se stă mai bine. Doar în aparenţă este un fiu credincios, căci în realitate e incapabil să împărtăşească bucuria tatălui. Nu înţelege că fratele său care se îndepărtase, era un nenorocit ce trebuie ajutat şi salvat, ci vede mai degrabă un norocos ce trebuie pedepsit. Nu se simte fiu, recunoscător şi bucuros de a fi mereu în casa părintească, premiat deja pentru faptul de a fi în casă: „Fiule, tu eşti cu mine întotdeauna şi toate ale mele sunt ale tale” (v.31). În această stare de tensiune între slujire şi fidelitate, fiul mai mare a uitat de fratele său. Îi pare ceva absurd ca tatăl să-i vorbească despre „fratele tău”. Ce frate? Care frate?  Atunci tatăl a ieşit afară să-l cheme şi pe el. Nu ştim însă dacă fiul mai mare a acceptat să intre. Parabola rămâne deschisă. Suntem toţi fraţi. Revine fiecăruia dintre noi să o completeze cu răspunsul personal. Sunt dispus la o iertare deplină şi milostivă ca cea a Tatălui?

8. Păstori ca Tatăl milostiv

Comportamentul lui Isus care îi primeşte pe păcătoşi oglindeşte sentimentele Tatălui. Acest mod de grijă pastorală poate trezi dezaprobare şi în rândul creştinilor. S-a întâmplat asta chiar la începuturile Bisericii. Evanghelistul Luca consemnează un fapt similar în cartea Faptele Apostolilor. Ştim că Petru a intrat în casa centurionului roman Corneliu, i-a vestit Evanghelia şi l-a botezat. Însă, când s-a întors la Ierusalim, unii din comunitate i-au reproşat: „Ai intrat la oameni care nu au [primit] circumcizia şi ai mâncat împreună cu ei” (Fap 11,3). Nu rareori, cei care se cred „drepţi” dezaprobă mărinimia păstorului care merge în căutarea oii rătăcite. Se indignează şi devin invidioşi. Sunt convinşi că păstorul ar trebui să se îngrijească înainte de toate de cei drepţi, că ar trebui să fie mai atent în privinţa iertării şi în deschiderea uşii casei. Isus nu este de acord cu ei. Anul de îndurare a Domnului anunţat de Isus în sinagoga din Nazaret este pentru toţi, păstori şi credincioşi.

9. Convertirea: o continuă întoarcere la Tatăl

Toţi suntem chemaţi la convertire. Toţi trebuie să ne bucurăm de generozitatea şi milostivirea lui Dumnezeu. Adevărata convertire nu este altceva decât o întoarcere acasă. Nu este un preţ de plătit. Cel puţin nu acesta este miezul chestiunii. Convertirea consistă mai degrabă în schimbarea mentalităţii. Isus vrea să înţelegem că prezenţa lui Dumnezeu şi fidelitatea faţă de legea sa sunt un fapt eliberator şi constructiv. Cine a înţeles asta, deja s-a convertit. Nu mai este invidios de întoarcerea altora acasă. Nu este gelos că Tatăl îi iartă pe risipitori dar împărtăşeşte bucuria Tatălui pentru fiul care se întoarce acasă. Înţelege şi ia parte la sărbătoare. Înţelege cele spuse de tatăl fiului mai mare: „Trebuie să ne bucurăm şi să ne veselim, pentru că acest frate al tău era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit”. În fiecare păcătos care se converteşte se celebrează în mod tainic Paştele lui Cristos. Prin sfintele taine devenim părtaşi la învierea Domnului. Înviem cu Cristos la o viaţă nouă.

10. Cântarea psalmistului şi rugăciunea Bisericii

Sf. Augustin spune că în acest psalm Cristos însuşi îi invită pe oameni să-l laude pe Dumnezeu Tatăl care îi iubeşte şi îi ascultă pe toţi fiii săi. „Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul! Voi lăuda pe Domnul întotdeauna, lauda lui va fi fără încetare pe buzele mele. Să se laude sufletul meu în Domnul! Să audă cei blânzi şi să se bucure. Slăviţi pe Domnul împreună cu mine, să înălţăm numele lui împreună! Când îl caut pe Domnul, el îmi răspunde şi mă eliberează de tot ce mă înspăimântă. Priviţi la Domnul şi veţi fi luminaţi şi feţele voastre nu vor avea de ce să se ruşineze. Cel sărac a strigat şi Domnul l-a ascultat şi l-a mântuit de toate necazurile sale (Ps 33/34,9.2-7 psalmul responsorial). Dumnezeule, care, prin Fiul tău, împlineşti în chip minunat împăcarea neamului omenesc, dă-i, te rugăm, poporului creştin, harul să iasă cu credinţă vie şi cu evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui, care se apropie.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 30 martie 2019)