Vatican News
2019.02.10 Vangelo di domenica Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (C): La cuvântul Domnului 

Consideraţii omiletice la Duminica a V-a de peste an (C): La cuvântul Domnului

Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele. Şi, făcând aceasta, au prins o mare mulţime de peşti.
Consideraţii omiletice la Duminica a V-a din Timpul de peste an

(Vatican News - 10 februarie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea Paştelui săptămânal. Sfânta Liturghie începe astăzi cu o invitaţie insistentă la preamărirea lui Dumnezeu: „Veniţi să ne închinăm lui Dumnezeu şi să ne plecăm în faţa Domnului, creatorul nostru; căci el este Domnul, Dumnezeul nostru!” (cf. Ps 94/95,6-7). Este un îndemn din psalmul 94/95 pe care preoţi, persoane consacrate, călugări şi călugăriţe, dar şi mulţi credincioşi laici îl recită zilnic, individual sau în comun, la începutul Oficiului divin. Evreii se roagă cu acest psalm în fiecare vineri seară la intrarea în templu pentru începutul Sabatului. Trăirea credinţei comportă o alegere continuă între fidelitate şi infidelitate faţă de Dumnezeu. De aceea psalmistul ne invită pe toţi: „astăzi, nu vă împietriţi inimile” dar „ascultaţi glasul Domnului”, ca să puteţi intra în „odihna” zilei ce nu cunoaşte apus. Este un îndemn la fidelitate şi un avertisment în privinţa greşelilor de odinioară spre a nu uita că fiecare zi, pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte, poartă în sine o nouă chemare la iubire. E bine ca, după odihna nopţii, să reînnodăm conştient la începutul zilei sentimentele de iubire faţă de Dumnezeu. „Să-l lăudăm pe Domnul pentru îndurarea lui, pentru faptele lui minunate în folosul oamenilor, căci el a potolit setea sufletului însetat şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând” (cf. Ps 106/107,8-9 Ant. la Împărtăşanie). Astăzi ne aflăm toţi în Galileea printre ascultătorii lui Isus. Evanghelia este de la sfântul Luca (cf. Lc 5,1-11). Evanghelistul nu urmează o ordine cronologică, ci vrea să transmită o învăţătură. Isus stă în picioare pe malul lacului Genezaret şi vorbeşte mulţimii care se îmbulzeşte ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Tabloul este solemn. Pare mai degrabă o scenă pascală în care Isus se arată înviat din morţi şi stă în mijlocul apostolilor. Pe când mulţimea îl îmbulzea pe Isus, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, iar el stătea lângă lacul Genezaret, a văzut două bărci trase la mal, iar pescarii, coborâţi din ele, spălau năvoadele. Suindu-se într-una din bărci, care era a lui Simon, l-a rugat s-o îndepărteze puţin de la mal. Aşezându-se, învăţa mulţimile din barcă. Când a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele. Atunci au făcut semne însoţitorilor lor din cealaltă barcă să vină pentru a-i ajuta. Ei au venit şi au umplut amândouă bărcile încât erau gata să se scufunde. Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus, spunând: „Îndepărtează-te de mine, căci sunt un om păcătos, Doamne!” Pentru că îl cuprinsese teama pe el şi pe toţi care erau cu el pentru pescuirea pe care au făcut-o, la fel şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zebedeu, care erau însoţitorii lui Simon. Însă Isus i-a spus lui Simon: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” După ce au dus bărcile la mal, părăsind toate, l-au urmat pe Isus (Lc 5,1-11 Evanghelia zilei). Este o povestire despre chemarea primilor discipoli. Subliniem de această dată un alt aspect, şi anume că  munca împreună cu Isus face. Isus i-a zis lui Simon: „Înaintează în larg şi aruncaţi-vă năvoadele pentru pescuit!” Răspunzând, Simon i-a spus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Şi, făcând aceasta, au prins aşa o mare mulţime de peşti încât li se rupeau năvoadele.

1. Noaptea sufletului

Toată noaptea am trudit şi nu am prins nimic. Se întâmplă multora să înregistreze din când în când scăderi de tensiune morală şi de interes faţă de tot ceea ce până atunci a fost programul vieţii lor. Cine este cuprins de această indispoziţie se simte ca unul care umblă în întuneric. În această stare sufletească el îşi manifestă sieşi şi altora nemulţumirea aproape faţă de orice, până şi de propria familie şi de el însuşi: „Aş vrea să stau pe contul meu, pe Lună, pe Marte, într-un pustiu, fără să mă interesez de nimic, şi fără să dau cont nimănui despre mine”. Sunt stări de suflet ce se manifestă şi pe plan religios şi în acest sens poate fi înţeleasă obiecţia sau scuza adusă de Petru: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic”. Este vorba de noaptea sufletului, de acel timp al vieţii în care totul apare întuneric, golit de sens iar credinţa nu mai este o făclie ce luminează viaţa.

2. La cuvântul tău

Desigur, evanghelistul nu se gândea la toate acestea când redacta povestirea, dar avea în vedere ceva asemănător. Şi, pentru a actualiza Evanghelia, a plasat-o în contextul istoric al Bisericii de atunci, când erau unii care se întrebau în ce privinţă s-a schimbat viaţa lor, după ce au trecut cu mult entuziasm de la păgânism sau de la ebraism la creştinism. Celor care îi puneau chestiunea religioasă în aceşti termeni, evanghelistul Luca le-a povestit un episod din viaţa lui Isus, care în cele patru evanghelii este repetat cu unele variaţii de mai multe ori şi care în această pericopă se termină cu o pescuire minunată petrecută atunci când năvoadele au fost aruncate în mare la cuvântul lui Isus. Punctul cheie al povestirii stă tocmai în obiecţia pe care Petru o pune lui Isus: „Învăţătorule, toată noaptea ne-am chinuit, dar nu am prins nimic. Însă la cuvântul tău, voi arunca năvoadele”. Au trudit toată noaptea dar nu au prins nimic. Isus observă bărcile, urcă în cea a lui Simon şi îi cere să mai facă o încercare. Deşi era obosit, Simon nu refuză puţină trudă în plus. Acceptă imediat să facă un serviciu lui Isus dar şi mulţimii care voia să-l audă mai bine. Până atunci aruncase năvoadele în mare din iniţiativă proprie, sau la sfatul altora, dar nu la porunca lui Isus. Când un creştin constată zădărnicia vieţii sale spirituale sau morale, trebuie să se întrebe: „Pe ce cuvânt şi pe ce program mi-am întemeiat viaţa până acum?”

3. Pescari de oameni

Ceea ce s-a întâmplat după ce năvoadele, aruncate în mare la porunca lui Isus, s-au umplut cu o mulţime de peşti, este concluzia nu numai a Evangheliei de azi, dar a atâtor împrejurări din viaţa noastră. După mulţi ani de viaţă ştearsă, răspunzând la o inspiraţie, permitem să intre în noi cu putere harul lui Dumnezeu. Petru, uimit peste măsură de ceea ce s-a petrecut, s-a aruncat în genunchi pentru a-i arăta lui Isus regretul că până în acel moment nu s-a încrezut total în învăţătorul său. Isus i-a zis: „Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni!” Aceasta este urmarea oricărei istorii religioase ce se întemeiază pe Dumnezeu. Morala povestirii este că, dacă ne întemeiem simţământul religios numai pe Dumnezeu, nu ne ajunge viaţa pentru a povesti altora ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru noi. În schimb, dacă ne bazăm credinţa doar pe noi înşine, ne aşteaptă nopţi multe ale sufletului în care nu vom putea decât să ne agităm în zadar aruncând în mare năvoade peste năvoade pentru a le scoate la ţărm complet goale.

4. Noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut

Reluăm lecturile liturgice dintr-o altă perspectivă. Liturghia propune azi una din primele formulări ale credinţei creştine, şi anume „Crezul” folosit de cele mai vechi adunări liturgice în timpul celebrării Cinei Domnului. În centrul credinţei este pusă moartea şi învierea lui Isus Cristos. Apostolul Paul precizează că le-a transmis creştinilor din Corint ceea ce el însuşi a primit, şi anume că Isus „Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, şi a fost îngropat; a înviat a treia zi după cum spun Scripturile şi i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt în viaţă, iar unii au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie, căci eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu…Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut” (cf.1Cor 15,1-11 lectura a doua). Sunt formulări scurte ce cuprind esenţialul predicii creştine şi al credinţei noastre. Ele ne fac să simţim prospeţimea vieţii Bisericii în urma primei propovăduiri a Evangheliei. Se simte atmosfera de după Paşti, pe care ar trebui să o respirăm mereu cu sufletul reînnoit, amintindu-ne de cuvintele apostolului: „ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când vei veni” (1Cor 11,26).

5. Chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului

Lecturile liturgice - Profetul, Apostolul şi Evanghelia – deşi sub unghiuri diferite prezintă toate trei tema chemării. Este vorba de un subiect important deoarece vocaţia înseamnă statutul personal al creştinului. De sigur, chemarea la mântuire este universală dar ea se realizează căpătând formă concretă, bine determinată, atunci când ajunge la urechea şi inima omului. Din natura sa vocaţia se prezintă ca o colaborare dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu, care are iniţiativa, face ca chemarea să fie percepută lăuntric, altminteri nu se poate vorbi de vocaţie. Fără îndoială, pentru aceasta este nevoie de ascultarea atentă a cuvântului lui Dumnezeu însoţită de rugăciune. Evanghelia zilei îl prezintă pe Isus care, după episodul pescuirii minunate, îi cheamă pe primii patru apostoli ca să-l urmeze (cf. Lc 5,1-11). Ei vor fi trimişi să poarte în lume cuvântul lui Isus. În schimb, prima lectură ne prezintă chemarea lui Isaia. Acesta era preot la Ierusalim şi a fost chemat de Dumnezeu când avea 30 de ani. El însuşi îşi povesteşte chemarea în cartea sa (cf. Is. 6,1-11 prima lectură). Cel Sfânt i s-a arătat templu în timp ce Isaia se pregătea pentru jertfa de tămâie. Isaia recunoaşte că se află în prezenţa Celui Preaînalt, percepe măreţia infinită a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp propria sa nevrednicie. Vocaţia se naşte totdeauna din întâlnirea omului cu Dumnezeu. Cei chemaţi sunt introduşi în viziunea lui Dumnezeu, sunt mişcaţi lăuntric de misterul său şi atraşi în lumina sa.

6. Doamne, sunt un om păcătos, un om cu buze necurate

În momentul chemării, Dumnezeu nu numai că se dezvăluie omului în măreţia misterului său, dar face ca omul să se vadă pe sine în profunzime şi atunci se recunoaşte păcătos. Întâlnirea cu Dumnezeu dă la o parte masca de pe om, îi pune în lumină păcatul şi tocmai în recunoaşterea propriei slăbiciuni el poate să-şi exprime răspunsul la chemare. Isaia se recunoaşte „om cu buzele necurate: "Vai mie, căci sunt pierdut! Sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite. Şi ochii mei l-au văzut pe regele, pe stăpânul universului!" (Is 6,5). La rândul său, Paul se consideră ca un „avortat” şi nu face nimic ca să-şi ascundă trecutul de prigonitor. Vorbind despre arătările lui Isus înviat din morţi spune textual că „în cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, mi-a apărut şi mie. Eu sunt cel mai mic dintre apostoli. Eu nici nu sunt vrednic să mă numesc apostol, deoarece am persecutat Biserica lui Dumnezeu” (1Cor 15,8-9). Iar Petru, plin de uimire, după pescuirea minunată, se declară „păcătos” şi-l roagă pe Isus să nu se apropie prea mult de el ca să nu se pângărească de necurăţia sa. „Văzând aceasta, Simon Petru a căzut la picioarele lui Isus şi i-a zis: "Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!" (Lc 5, 8). Harul lui Dumnezeu se afirmă în slăbiciunea oamenilor. Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat de guri nu întotdeauna cu totul curate şi care nu găzduiesc mereu Adevărul. Slava Domnului este încredinţată nu numai serafimilor ci şi unor personaje stângace, fără aripi, evident, dar şi fără o coloană vertebrală dreaptă, lipsite de verticalitate morală. Să ne mirăm de aşa ceva? De sigur, nu. Rămânem derutaţi mai curând atunci când sesizăm o anumită reticenţă sau refuz de a se supune, asemenea lui Isaia, la purificarea dureroasă dar necesară şi la recunoaşterea propriilor vinovăţii şi mizerii prea ascunse.

7. Chemarea fiecărui botezat

Apostolul Paul spune că „a transmis” ceea ce el însuşi a primit şi aminteşte că în centrul chemării sale este trăirea în Cristos înviat din morţi. Întâlnirea cu Isus cel mort şi înviat după trei zile constituie „kerigma”, mesajul purtat lumii. Fiecare dintre noi, întrucât cufundat în acelaşi mister a lui Isus, este chemat să fie purtător al Evangheliei, pescar de oameni. Cererea de colaborare la lucrarea mântuirii îl face pe om părtaş la opera de eliberare de rău. Atenţia şi capacitatea de a răspunde, de a spune „da!” lui Dumnezeu care cheamă voluntari în ogorul său, sunt atitudinile umane ce fac posibilă vocaţia, întrucât „Dumnezeu, din partea sa, cheamă mereu”. Să-i răspundem personal şi prompt cu disponibilitatea profetului Isaia care, după ce a auzit glasul Domnului care zicea: "Pe cine îl voi trimite? Cine va merge pentru noi?" A răspuns: "Iată-mă, trimite-mă pe mine!" (Cf Is 6,8). Să răspundem Domnului Isus asemenea primilor apostoli, Petru, Iacob şi Ioan care „atunci au adus bărcile la mal şi, lăsând toate, l-au urmat pe Isus”. Unde? Ceea ce dă semnificaţie creştină oricărei vocaţii este vestirea morţii şi învierii lui Isus. De aceea, conţinutul chemării divine este acela de a trăi şi vesti fraţilor de drum moartea şi învierea lui Isus. Este ceea ce facem la sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Iar Euharistia este chezăşia vieţii viitoare.

8. Rugăciunea Bisericii

Te rugăm, Doamne, să veghezi cu grijă neobosită asupra familiei tale; păstreaz-o sub ocrotirea ta, căci harul tău este singura ei speranţă.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 9 februarie 2019)

09 februarie 2019, 08:56