BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a VII-a de peste an (C): Evanghelia iubirii de duşmani

Consideraţii omiletice la Duminica a 7-a D.P.A.

(Vatican News – 24 februarie 2019) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Creştinii se adună pentru retrăi în mod tainic amintirea morţii învierii lui Cristos, căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,25). „Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, încă pe când eram păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşadar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui” (cf. Rom 5,8-10). Luând parte la jertfa Sfintei Liturghii intrăm în terenul sacru al suferinţei, al crucii îndurate de Cristos, al rănilor care rămân deschise în trupul său şi după ce a înviat din morţi. Isus „poate să mântuiască definitiv pe cei care se apropie prin el de Dumnezeu, căci este totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor” (Evr 7,25). Cu această credinţă ne apropiem de tronul harului: „Doamne, eu am încredere în bunătatea ta. Inima mea tresaltă de bucurie pentru mântuirea ta. Ii voi cânta Domnului, pentru că m-a copleşit cu daruri!” (Ps 12/13,6 Ant. la intrare). Desăvârşirea evanghelică îşi află împlinirea în cuvintele şi în gesturile lui Isus. Astăzi indică în iubirea de duşmani ţinta înaltă a vieţii creştine. Modelul indicat de Isus discipolilor este Tatăl din ceruri. Două sunt motivele care impulsionează şi fac practicabilă iubirea pentru duşmani: faptul că Dumnezeu ne-a iubit pe când eram păcătoşi şi imitarea milostivirii lui. Dumnezeu care este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi. Pe fruntea fiecărui om se află semnul demnităţii filiale care reflectă paternitatea lui Dumnezeu.

1. Evanghelia iubirii de duşmani

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Vouă care mă ascultaţi vă spun: iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei care vă fac rău. Celui care te loveşte peste un obraz, întoarce-i-l şi pe celălalt; dacă îţi ia cineva haina, lasă-l să-ţi ia şi cămaşa. Oricine îţi cere, dă-i, şi celui care ţi-a luat cu sila nu-i cere înapoi. Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Chiar păcătoşii iubesc pe cei care îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine numai celor care vă fac bine, ce răsplată puteţi aştepta? Şi păcătoşii fac acest lucru. Şi dacă daţi cu împrumut numai acelora de la care nădăjduiţi să primiţi înapoi, ce răsplată puteţi aştepta? Doar şi păcătoşii împrumută păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Voi însă iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să aşteptaţi ceva în schimb, şi răsplata voastră va fi mare: veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun şi cu cei nerecunoscători şi răi. Fiţi deci milostivi, după cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi vi se va ierta; daţi şi vi se va da. O măsură bună, îndesată şi scuturată, gata să se verse, veţi primi în dar. Căci cu măsura cu care voi măsuraţi, vi se va măsura şi vouă” (Lc 6,27-38 Evanghelia zilei).

2. Iubirea faţă de duşmani face diferenţa

Aşa a făcut Isus în toată viaţa sa până la a-i spăla picioarele chiar lui Iuda care se făcuse duşmanul său; până pe cruce, locul iubirii sale „până la sfârşit” pentru discipolii săi (cf. In 13,1); până la a se ruga pentru călăii care îl răstigneau (cf. Lc 23,33-34). Aceste gesturi sunt dovada unei iubiri necondiţionate chiar faţă de duşmani. Creştinul chemat să-l urmeze pe Isus în modul de a simţi, de a gândi şi de a voi (cf. Fil 2,5) se confruntă mereu cu această cerinţă. Dar este posibil să-l iubeşti realmente pe duşman, în timp ce el îşi manifestă ostilitatea şi duşmănia, ura şi aversiunea? Este posibilă omeneşte această simultaneitate scandaloasă? Experienţa de toate zilele arată că farmecul iubirii absolute faţă de duşmani dispare complet şi nu reuşeşte să capete consistenţă în situaţii concrete de duşmănie. Constatarea acestei incapacităţi este poate momentul fundamental din punct de vedere omenesc al drumului spre iubirea faţă de duşmani. Evanghelia îl face pe creştin să vadă în el însuşi duşmanul iubit de Dumnezeu şi pentru care Cristos a murit. „Ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine” (Gal 2,20). „Duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său” (Rom 8,10). Aceasta este experienţa de bază de la care porneşte drumul spiritual ce ne conduce la iubirea faţă de duşmani. Scriitorul bisericesc Tertullian (Cartagina, anii 155 - 227 circa) face această constatare: „Să-i iubeească pe prieteni, asta o fac toţi; pe duşmani îi iubesc doar creştinii” (Ad Scapulam 1,3) Aceste cuvinte vor să pună în evidenţă diferenţa creştină, şi anume iubirea faţă de duşmani.

3. Indicatoare de drum într-o istorie violentă

„Iertaţi şi vi se va ierta”. Nu este uşor să ierţi. Încă şi mai greu este să-i iubeşti pe duşmani. Dar poate reuşesc mai bine cei care spun că au credinţă în Dumnezeu sau sunt atenţi la viaţa lor morală? Nu! Nici lor nu le este uşor, orice ar spune ei despre asta. Formulele de etichetă sunt adesea înşelătoare. Dincolo de cuvinte acţionează mecanisme ale minţii ce reuşesc să corupă aproape orice. Că este dificil să-i iubeşti pe duşmani, spune asta şi Biblia care descrie pe larg perfidia şi răutatea oamenilor. Istoria biblică începe de la un fratricid, este străbătută de un val de sânge şi se termină cu un masacru de proporţii uriaşe descris în ultima carte. Însă tot Biblia, în centrul acestei istorii violente şi al acestui pământ devastat fără întrerupere, pune săgeţi ce indică o direcţie diferită pe care oamenii pot să o ia pentru a îmbunătăţi propria viaţă şi transforma istoria din sălbatecă în umană şi din umană într-o istorie conformă cu sfinţenia lui Dumnezeu.

4. Saul şi Cain

Astăzi în prima lectură liturgică este prezentat tânărul David care era urât de moarte de către regele Saul (cf. 1Sam 26,2.7-9.12-13.22-23). Suntem în secolul al X-lea înainte de Cristos, înainte ca Isus să spună: «Iubiţi pe duşmanii voştri». În zilele acelea, Saul a pornit cu trei mii de oameni de elită din Israel, ca să-l caute pe David în pustiul Zif. În timpul nopţii, David şi Abisai, însoţitorul său, s-au strecurat în interiorul taberei lui Saul; l-au găsit pe acesta dormind în mijlocul taberei; suliţa lui era înfiptă în pământ lângă capul său. Comandantul armatei şi oamenii lui erau culcaţi împrejurul lui Saul. Atunci Abisai i-a spus lui David: „Astăzi ţi l-a dat Dumnezeu în mână pe duşmanul tău. Ei bine, am să-l străpung, fixându-l la pământ cu propria lui lance, dintr-o singură lovitură, fără să mai fie nevoie de a doua”. Aşa gândesc şi mulţi credincioşi care folosesc numele lui Dumnezeu pentru a-şi justifica răzbunările şi crimele. Însă David i-a spus lui Abisai: „Nu-l ucide! Cine ar putea rămâne nepedepsit după ce şi-a ridicat mâna împotriva regelui, care a primit ungerea Domnului?” Fraza aceasta ar trebui comparată cu o altă frază de la începutul Bibliei despre istoria lui Cain şi Abel. Acolo se citeşte că Dumnezeu a pus un semn pe fruntea lui Cain, pentru ca oricine l-ar întâlni, să nu-l ucidă (cf. Gen 4,15). Învăţătura biblică este evidentă. Pe fruntea fiecărui om se află semnul demnităţii lui, aceea care reflectă paternitatea lui Dumnezeu. Din acest motiv nu-i este permis nimănui să-şi ridice mâna împotriva unui altui om. Dumnezeu este stăpânul vieţii. Numai Dumnezeu ştie ceea ce este drept şi nedrept în faptele oamenilor. David a luat lancea şi vasul cu apă, care erau la capul lui Saul, şi a plecat. Nimeni n-a văzut, nimeni n-a ştiut şi nimeni nu s-a trezit: toţi dormeau, căci Domnul făcuse să cadă asupra lor un somn adânc. David a trecut de cealaltă parte a văii şi s-a oprit la o bună distanţă pe vârful muntelui. El a strigat: „Iată aici lancea regelui! Unul dintre slujitori să treacă dincoace şi s-o ia. Domnul va răsplăti fiecăruia după dreptatea şi fidelitatea lui. Astăzi Domnul te-a dat în mâinile mele, însă eu n-am vrut să-mi ridic mâna asupra regelui, care a primit ungerea Domnului”.

5. Imitarea lui Dumnezeu

Isus ne invită pe toţi: „Fiţi milostivi, după cum Tatăl vostru este milostiv” (cf. Lc 6,27-38 Evanghelia zilei). Imitarea lui Dumnezeu este importantă în Scripturile sacre ale Vechiului şi Noului Testament. Este fundamentul convieţuirii morale între oameni. Dacă încetează în noi legătura cu acest izvor de bine, lumea nu va fi niciodată în pace. Nu era pe timpul lui Isus şi nu este nici astăzi. Fără forţa continuă ce vine din acest izvor de viaţă, virtutea oamenilor ajută prea puţin sau deloc, începând din familie unde iubirea dintre soţi este inconstantă, fiii sunt descumpăniţi şi violenţi, bătrânii sunt consideraţi o povară insuportabilă, educaţia se face la întâmplare. Nici vorbă de iubirea duşmanilor! Cineva susţinea cu pesimism că „nu iubim nici ceea ce se crede că iubim”. Poetul italian Giuseppe Ungaretti (1888-1970) spune într-o poezie,: „În nicio parte a pământului nu-mi pot stabili casa. Caut o ţară nepângărită” (din „Girovago”, 1918). Fireşte, nu a găsit-o. Nimeni nu va putea găsi această ţară, decât în inima sa împăcată, dar nu de virtuţile omeneşti care sunt inconstante ci de virtutea divină. În situaţii de linişte s-ar putea amăgi că-i iubeşte pe alţii, dar în situaţii dificile va constata cu uimire şi durere că se iubeşte cu adevărat doar pe sine.

6. Să purtăm în viaţă chipul lui Cristos

Apostolul Paul face această consideraţie: „Primul Adam a fost o fiinţă umană care primise viaţa: ultimul Adam – Cristos – este o fiinţă spirituală, care dă viaţă. Cel care a apărut întâi nu-i fiinţa spirituală, ci fiinţa umană, şi numai după aceea cea spirituală. Plămădit din pământ, cel dintâi om vine din pământ, al doilea om, din cer; cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti şi cum este cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti. Aşa cum am purtat chipul celui plămădit din pământ, aşa vom purta chipul celui care a venit din cer” (1Cor 15,45-49 lectura a doua).

7. Cântarea psalmistului

Îndurător şi milostiv este Domnul. „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi toată fiinţa mea să laude numele lui cel sfânt! Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de darurile lui. El îţi iartă toate păcatele şi te vindecă de orice infirmitate. El îţi scapă viaţa de la pierzare şi te încununează cu bunătate şi îndurare. Domnul este îndurător şi milostiv, el este îndelung răbdător şi plin de dragoste. El nu răsplăteşte după greşelile noastre, nici nu pedepseşte după fărădelegile noastre. Cât de departe este răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează de la noi păcatele noastre. Aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, aşa îi iubeşte Domnul pe cei care se tem de dânsul. (Ps 102/103,1-4.8 şi 10.12-13 psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Atotputernice Dumnezeule, dăruieşte-ne, te rugăm, harul să cugetăm pururi la cele spirituale, ca să împlinim ceea ce e plăcut înaintea ta, şi prin cuvânt, şi prin faptă.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 februarie 2019)