BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a XXIV-a de peste an (B): Un Mesia suferind

Adevăratul Mesia este un slujitor suferind. „Fiul Omului” trebuie să îndure multe, să fie ucis şi a treia zi să învie. Discipolii îl urmează pe drumul crucii împărtăşind vocaţia sa.

(Vatican News - 16 septembrie 2018) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o rugăciune din cartea înţeleptului biblic: „Dăruieşte-le, Doamne, pacea ta celor care nădăjduiesc în tine, pentru ca profeţii tăi să fie aflaţi credincioşi; ascultă rugăciunile slujitorului tău şi ale poporului tău sfânt!” (cf. Sir 36,18). Cu participarea la adunarea euharistică noi manifestăm credinţa în acela pe care Dumnezeu l-a trimis să lumineze misterul acestei vieţi şi să ne dăruiască pacea sa. Dar îl cunoaştem îndeajuns? Trăim după cuvintele sale?

1. Mântuitorul: un Slujitor în suferinţă

Duminica trecută, am ascultat profeţia mesianică a lui Isaia: „Dumnezeu însuşi va veni şi vă va mântui”, iar Evanghelia îl arăta pe Isus realizând cuvântul profetului prin minunea vindecării unui surdomut. Isus se manifesta atunci ca Mesia, puternic în fapte, în misiunea sa de mântuitor. Evanghelia acestei duminici relatează o etapă foarte importantă pe drumul care îl conduce pe Isus însoţit de discipolii săi spre Ierusalim. Suntem exact la mijlocul Evangheliei după sfântul Marcu. Este un moment de cotitură iar Isus doreşte să precizeze cu prietenii săi cele învăţate până acum, de aceea îi întreabă: „Cine supun oamenii că sunt eu?... Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Există o diferenţă între ideea pe care şi-o fac oamenii despre mântuirea adusă de Mesia cel aşteptat şi adevărata misiune a lui Isus. Poporul lui Israel aşteaptă un Mesia, trimis de Dumnezeu, care va elibera ţara de jugul ocupanţilor şi va restaura o naţiune puternică. Realitatea pe care Isus încearcă să o dezvăluie este cu totul alta. Trebuie acum ca discipolii să accepte adevăratul chip al lui Mesia pe care Dumnezeu l-a trimis. Acela care până aici manifesta împărăţia lui Dumnezeu prin semne şi minuni, anunţă că de acum înainte îndeplinirea misiunii sale, adică manifestarea deplină a mântuirii lui Dumnezeu, trece prin suferinţă şi despuiere totală de sine. Atunci, pentru prima dată, Isus le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie. Isus le-a spus aceasta în mod deschis (cf. Mc 8,27-35, Evanghelia zilei). Chipul „Slujitorului suferind” descris de profetul Isaia ne introduce în această abandonare totală a lui Isus la voinţa Tatălui şi în refuzul ostil din partea oamenilor: „Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea, iar eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi. Spatele mi l-am dat spre a fi lovit, obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am întors-o de la cei care mă ocărau şi mă scuipau. Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor, de aceea nu m-au doborât ocările. De aceea le-am oferit o faţă ca de cremene şi ştiu că nu voi rămâne de ruşine. Apărătorul meu este aproape. Iată, Domnul Dumnezeu îmi ia apărarea (cf. Is 50,5-9a, prima lectură). Isus care se manifesta până atunci ca mântuitor puternic ia chipul slujitorului suferind. Anunţă deschis patima, moartea şi învierea sa şi cere discipolilor să-l urmeze pe această cale, în pofida neînţelegerilor şi a derutei lor. Apoi a chemat la el poporul şi pe ucenicii săi şi le-a zis: „Dacă vrea cineva să vină după mine să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Căci cel care vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; dar cel care-şi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva”. Va fi nevoie ca discipolii să trăiască experienţa Paştelui pentru a înţelege mai mult misterul lui Isus, Cristos, şi adevărata sa misiune. Isus trebuie să ia asupra sa sub orice aspect condiţia omului, inclusiv suferinţa şi moartea, pentru a o transfigura prin învierea sa. De aceea, însăşi evanghelizarea înfăptuită de apostoli consistă în simpla prezentarea a lui „Cristos cel răstignit”. Creştinul, acceptând acest adevăr, „este răstignit cu Cristos”, adică trebuie să poarte zilnic crucea proprie, suportând injurii şi suferinţe, aşa cum Cristos, împovărat de lemnul crucii, a fost expus insultelor oamenilor pe drumul care ducea pe Golgota. Suferinţele, care reproduc în trupul mistic al Bisericii starea de moarte a lui Cristos, sunt o contribuţie la răscumpărarea oamenilor şi asigură participarea la slava Domnului înviat din morţi. „Prin predicarea evangheliei, Dumnezeu ne-a chemat să moştenim slava Domnului nostru Isus Cristos” (2Tes 2,14, versetul la Evanghelie). Prezentăm pe larg lectura profetică şi pericopa evanghelică.

2. Slujitorul suferind

Prima lectură este luată din cartea profetului Isaia (cf. Is 50,5-9a). În a doua parte a cărţii sale (sau a unui ucenic din şcoala lui) se găsesc şi patru scurte cântări bine delimitate în care e descrisă soarta unui personaj misterios numit „slujitorul Domnului”. Despre cine este vorba? Un personaj individual, restul „sfânt” al lui Israel sau personificarea întregului popor? Un profet din trecut sau viitorul Mesia? Probabil este vorba de toate aceste realităţi. Servitorul Domnului este un personaj individual şi în acelaşi timp o personificare a poporului, este un profet din trecut (poate Moise, Ieremia sau un alt profet) şi totodată o profeţie despre viitorul Mesia. Liturghia propune azi al treilea (cf. Is 50,5-9) din cele patru cânturi dedicate acestui Slujitor. Acesta se caracterizează prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, prin curajul în faţa persecuţiei şi refuzului şi prin încrederea absolută în ajutorul divin. În primul rând este ascultarea docilă şi atentă a cuvântului lui Dumnezeu într-o atitudine de obedienţă necondiţionată, dispusă la toate consecinţele: „Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi eu nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi” (v. 5). Deci, caracteristica lui este supunerea fără rezerve la voinţa lui Dumnezeu. La rândul său, Dumnezeu are încredere totală în acest slujitor al său, de aceea îi încredinţează o misiune importantă, căci ştie că o va duce la îndeplinire. Misiunea încredinţată i-a procurat insulte şi refuz: „Spatele şi l-a dat celor care îl loveau, obrajii, celor care îi smulgeau barba. Nu şi-a ascuns faţa de la cei care îl insultau şi îl scuipau” (cf. v. 6). Deci suferinţă şi umilire, şi mai cu seamă umilire: barba smulsă, insulte şi scuipate. A doua caracteristică a fizionomiei spirituale a slujitorului este modul său de a înfrunta obstacolele şi ostilităţile: nicio reacţie violentă, nici lamentare, nici descurajare dar blândeţe şi măreţie sufletească: „De aceea şi-a făcut faţa ca de cremene şi ştie că nu va fi făcut de ruşine” (cf. v. 7). Asemănarea cu Isus în pătimirea sa este evidentă iar evangheliştii au notat-o povestind insultele din timpul pătimirii: „Atunci l-au scuipat în faţă şi l-au lovit cu pumnii; alţii l-au pălmuit” (Mt 26,67). Slujitorul află în credinţă curajul şi forţa necesare pentru a continua propria misiune şi răspunde la violenţă cu atitudini neviolente: „Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor, de aceea nu am fost umilit” (v. 7). Acesta este secretul care explică totul. „Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor”, repetă slujitorul (v. 9). Bazat pe această siguranţă, proclamă deja biruinţa sa: „Cine se va ridica împotriva mea? Să ne prezentăm împreună!” (v. 8). Reţinem. Dedicarea necondiţionată planului lui Dumnezeu, atitudinea constantă de calm şi blândeţe în faţa obstacolelor, încrederea de nezdruncinat în ajutorul lui Dumnezeu sunt trăsături ce fac din slujitor o figură profetică a lui Isus a cărui identitate şi misiune sunt în centrul povestirii evanghelice a acestei duminici.

3. Întreita prevestire a patimii

În pericopa evanghelică (cf. Mc 8,27-35, Evanghelia zilei) Isus însuşi pune în mod explicit întrebarea cu privire la identitatea sa: „Cine spun oamenii că sunt eu?... Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” S-ar putea spune că Isus face un sondaj de opinie într-un moment de cotitură a vieţii sale publice. Suntem exact la jumătatea Evangheliei după sf. Marcu. De acum Isus se va îndrepta spre Ierusalim. El cunoaşte bine pericolele şi ostilitatea care îl aşteaptă acolo. De trei ori Isus va face acest anunţ: „Merg la Ierusalim şi acolo voi fi respins” (Mc 8,31; 9,30; 10,33), şi de fiecare dată discipolii săi refuză această veste. Tocmai de aceea Isus va trebui să le precizeze mereu calea de urmat pentru a putea fi discipoli ai săi. Tot de trei ori aceştia nu acceptă ceea ce Isus le spune şi ceea ce el este. Pentru apostolii Petru, Ioan, Andrei ca şi pentru ceilalţi a fost greu să-l accepte pe Isus drept ceea ce el era. Isus nu era ceea ce ei visau. Ei îl voiau puternic, în stare să-şi impună autoritatea peste tot poporul lui Israel. Nu reuşeau să accepte că el nu este aşa cum îl voiau. Ca discipoli ai Domnului nu vor să audă de suferinţă, de moarte şi de înviere. Şi apoi ce înseamnă înviere? În loc să accepte felul de a gândi al învăţătorului voiau ca învăţătorul să accepte punctul lor de vedere.

4. Cine este Isus?

Evanghelia zilei începe spunând că Isus şi discipolii săi au plecat spre satele Cezareii lui Filip. Este ţinutul din Galileea neamurilor păgâne situat între izvoarele Iordanului şi lacul Tiberiade pe Calea Mării. Oraşul, altul decât Cezarea maritimă, fusese construit de regele Irod Filip în cinstea împăratului Cezar August şi era un simbol al puterii romane. Aşezămintele civile şi templele păgâne construite acolo de către romani erau o provocare pentru evrei care îşi vedeau pângărit locul de unde izvorăşte râul Iordan, adevărată binecuvântare dată de Dumnezeu. Începe astfel călătoria lui Isus spre Ierusalim. Şi nu merge în mod întâmplător sau din greşeală în Cetatea Sfântă ci pentru că decide să meargă. A merge la Ierusalim este o datorie pentru el, este misiunea sa. Trebuie să meargă acolo. Pe drum Isus i-a întrebat pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (Mc 8,27). Înţelegem aici lumea, „oamenii” care nu făceau parte din grupul lui Isus. Iar ei i-au răspuns: unii „«Ioan Botezătorul», alţii, «Ilie», iar alţii, «Unul din profeţi»” (Mc 8,28). În timp ce cărturarii legii şi conducătorii religioşi îl considerau pe Isus drept un posedat de diavol şi un impostor, lumea în general vedea în el un profet, un om bun şi cumsecade, chiar extraordinar. N-au înţeles cine este, dar apreciază că este un om „bun”. Nu au înţeles noutatea dar îl consideră pe Isus ca unul dintre marii profeţi. Atunci Isus s-a adresat ucenicilor ca să vadă dacă ei au înţeles: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” (Mc 8,29). Ucenicii au văzut împărţirea şi distribuirea pâinilor şi multe alte minuni săvârşite de Isus. Domnul însuşi le vorbise despre sine. Acum vrea să verifice: „Să vedem, voi ce aţi înţeles?” Este ca o recapitulare la finalul lecţiei de şcoală, când profesorul vrea să vadă dacă elevii au reţinut bine cele predate. Şi Isus vrea să vadă dacă discipolii săi au sesizat în el ceva mai mult decât lumea.

5. Tu eşti Cristos!

Deşi Isus se adresase la toţi discipolii întrebându-i: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?”, Petru răspunde pentru toţi dând de înţeles că ceilalţi gândesc la fel ca el: „Tu eşti Cristosul!” (Mc 8, 29). Cristos înseamnă Mesia, iar Mesia înseamnă „unsul”, cel consacrat pentru o misiune. Spunem „Cristos” în greacă, „Mesia” în ebraică dar este aceeaşi persoană. Obişnuiţi cum suntem, considerăm cuvântul „Cristos” ca parte integrantă a numelui „Isus Cristos” şi nu mai sesizăm importanţa răspunsului dat de apostolul Petru. Este un adevărat act de credinţă. Aproximativ la jumătatea drumului cu Isus, Petru a reuşit să vadă în el pe trimisul lui Dumnezeu, acela pe care toţi îl aşteptau la începutul timpurilor noi. Dar răspunsul lui Petru este incomplet şi vom vedea pentru ce. Va fi însă complet la capătul vieţii lui Isus. Acum Isus le impune tăcerea privind acea afirmaţie, căci „le-a poruncit cu asprime să nu vorbească nimănui despre el” (Mc 8,30). Isus este Mesia, desigur, dar într-un mod cu totul diferit de aşteptările oamenilor. Mesianismul lui Isus va putea fi proclamat fără echivoc doar la sfârşitul vieţii lui. Astfel, cu mărturisirea lui Petru „Tu eşti Cristos” se deschide a doua parte a Evangheliei după Marcu, care la rândul ei se va încheia cu exclamaţia centurionului roman sub crucea Domnului: „Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 16,39). Această mărturisire fusese deja consemnată de evanghelist. De fapt, cea de-a doua Evanghelie este ca un fel de cateheză aprofundată care se deschide cu titlul teologic: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu”.

6. Cristos, Fiul Omului trebuie să sufere

După mărturisirea lui Petru, Isus a început să le arate discipolilor săi în ce mod avea să fie „Cristos” şi să trăiască misiunea de Mesia, adică Cel Uns prin consacrare pentru misiunea de Mântuitor al lumii. Scrie evanghelistul Marcu: „Atunci a început să-i înveţe pe discipoli că Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie. Şi le spunea aceasta în mod deschis” (Mc 8,31-32). Isus nu refuză titlul de „Mesia - Cristos” recunoscut de către Petru, dar nu iubea acest titlu deoarece erau prea multe neclarităţii în folosirea lui. Dacă era văzut doar ca descendent al lui David, Mesia nu avea nimic divin şi putea fi înţeles în sens politic. În concret, Mesia era aşteptat în acea vreme ca să elibereze poporul lui Israel de stăpânirea romanilor. Din lectura de până acum a Evangheliei, eliberarea adusă de Isus merge dincolo de orizontul social. E vorba de eliberarea de păcat (cf. Mc 2,1-12), o mântuire radicală de orice putere malefică, diabolică. Mântuirea sa are ceva divin iar titlul „Fiul Omului” („ben adam”, în ebraică), pe care Isus şi l-a atribuit deja de două ori (cf. Mc 2,10.28), exprimă bine realitatea. Acest titlu îl prezintă ca investit cu putere alături de Dumnezeu. Au înţeles bine aceasta cărturarii şi fariseii, când au constatat că Isus îşi atribuia puterea de a ierta păcatele şi când voia să facă din sâmbătă un adevărat semn de eliberare, abolind tradiţiile lor omeneşti. De aceea l-au acuzat de „blasfemie” şi că nu respectă sâmbăta. Erau motive suficiente pentru care căutau să-l dea la moarte (cf. Mc 2,7.24; 3,1-6). Isus este deplin conştient de această situaţie şi ştie că dacă va continua să fie Mesia după gândul lui Dumnezeu, ca Fiu Omului trebuie să sufere.

7. Mesia, Fiul Omului după trei zile trebuie să învie

Dacă acel „trebuie” indică ceea ce este după gândul lui Dumnezeu, este logic că voinţa lui nu înseamnă moarte, ci viaţă. Se citeşte în cartea profetului Osea: „Ne va face să trăim în două zile şi, a treia zi, ne va ridica şi ne va face să fim în faţa lui” (Os 6,2). La această viaţă de după moarte fac referinţă multe alte pasaje din Scripturi care vorbesc despre învierea poporului (cf. Is 26; Ez 33). Fiul omului este parte şi reprezentant al acestui popor. Isus deci trăieşte speranţa celui care se încrede în Domnul şi vrea să-i împărtăşească lui Petru această speranţă atunci când apostolul l-a recunoscut solemn că este Mesia, Cristos.

8. Mergi în urma mea, Satană

Severitate şi bunătate: acesta este sensul reproşului adresat de Isus lui Petru care voia să se impună. Scrie evanghelistul Marcu: „Dar Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe” (Mc 8,32). „A certa”: avem aici sensul verbului folosit la izgonirea diavolilor. Petru voia, într-un anume fel, să îndepărteze un rău din Isus. Şi Isus simte toată forţa acestei încercări de a-l abate de la voinţa Tatălui şi îl vede pe Petru ca ispititor (acesta este aici sensul pentru „Satană”). Vrea să-l abată pe Isus de la misiunea primită aşa cum încercase Satana în timpul ispitirilor din pustiu la începutul vieţii publice. Continuă evanghelistul Marcu: Iar Isus „întorcându-se şi privindu-şi discipolii, l-a certat pe Petru şi a spus: „Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor!” (Mc 8,33). Isus îi zice „Pleacă din faţa mea!” cu acelaşi ton de reproş folosit de Petru. Dar adaugă imediat, că aceasta înseamnă pentru Petru: „Mergi în urma mea!”. În alte cuvinte îi zice: „Mergi în urma mea la locul tău de discipol!” şi nu inversa rolurile ci urmează cuvintele Învăţătorului tău! Ucenic al Domnului nu este cel care îşi impune punctul propriu de vedere înaintea Învăţătorului, dar acela care îl urmează, merge după el; nu este cel care îi indică Învăţătorului drumul de urmat, dar care urmează calea trasată de Învăţător, aceeaşi pe care merge Învăţătorul. Şi aceasta reiese din cele ce urmează.

9. A fi discipoli ai lui Cristos

Evanghelistul Marcu continuă cu o secvenţă de şase dintre „spusele lui Isus”, care, deşi formează o unitate, pot fi considerate separat. Ele oferă tot evantaiul mărturiei creştine de la începutul ei până la întoarcerea Domnului. Liturghia de azi propune primele două. Chemând la sine mulţimea şi pe discipoli Isus le-a spus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva” (Mc 8,34-35). În vorbirea lui Isus aceste cuvinte sunt o prevestire voalată a morţii şi învierii sale. Isus este de fapt cel dintâi care a renunţat la sine şi a luat crucea; primul care şi-a pierdut viaţa pentru evanghelie şi în înviere a redobândit-o pentru veşnicie. Isus nu cere şi nu impune nimic altceva decât ceea ce el însuşi a trăit cel dintâi. Pentru ucenici este vorba doar de a-l urma pe Învăţătorul Isus, de a se implica total în destinul său de moarte şi de înviere. Nu surprinde faptul că într-un moment de formare a ucenicilor, Isus convoacă mulţimea şi pe discipoli. După refuzul lui Petru de a accepta un Mesia suferind, ucenicii sunt asimilaţi celorlalţi, au devenit ca ceilalţi, nu gândesc la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor. Este nevoie acum de o nouă chemare, de o nouă vocaţie. Isus îi pune pe discipolii săi în situaţia de a alege în mod liber. De aceea le vorbeşte deschis şi le expune clar cerinţele pentru a-l urma. Textul nu spune dacă au acceptat sau nu. Dar pentru comunitatea creştină, căreia i se adresa evanghelistul Marcu, era logic şi firesc să înţeleagă că discipolii s-au decis să-l urmeze pe Domnul. Când Marcu redacta cea de-a doua evanghelie, cei doisprezece apostoli trăiseră deja după cuvintele lui Isus dându mărturie până la martiriu. Dar era nevoie să le scrie ca să ajungă până la noi.