Reînnoirea noutății: prima predică de Postul Mare din 2023 în Cetatea Vaticanului

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
3 martie 2023 – Vatican News. ”Reînnoirea noutății” – ”Ipsa novitas innovanda est” – este tema predicilor pe care le prezintă în fiecare vineri a Postului Mare în Cetatea Vaticanului predicatorul Casei pontificale, cardinalul Raniero Cantalamessa, ofmcap., în aula Paul al VI-lea. Intenția declarată a celor cinci predici din Postul Mare, a subliniat predicatorul, este aceea de a ne încuraja să-L punem pe Duhul Sfânt în inima întregii vieți a Bisericii, în special în inima lucrărilor sinodale, pentru a da curs, practic, îndemnului pe care Domnul înviat îl adresează, în cartea Apocalipsului, fiecăreia din cele șapte biserici din Asia Minoră: ”Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul spune Bisericilor” (Ap 2,7).

Conciliul Vatican II și reînnoirea Bisericii

Conciliul Vatican II, a spus cardinalul, a fost o adevărată ”inițiativă profetică” prin care s-a efectuat o reînnoire a Bisericii. Mai mult decât asupra conținutului, este întotdeauna important a aprofunda metoda pe care Conciliul a inaugurat-o: ”aceea de a merge în istorie alături de umanitate, căutând să discernem semnele timpurilor”. Desigur, a recunoscut predicatorul, ”istoria și viața Bisericii nu s-a oprit cu Vatican II”, la fel se observă și în ceea ce privește societatea, care ”a suferit o accelerare amețitoare. Schimbările care, în trecut, se făceau într-un secol sau două, astăzi se fac într-un deceniu. Această nevoie de o continuă reînnoire nu este altceva decât nevoia de o continuă convertire, extinsă de la fiecare credincios la întreaga Biserică în componenta ei umană și istorică. Este așa-numita ”Ecclesia semper reformanda”, Biserica ce are mereu nevoie de a fi reformată”.

De altfel, Biserica a trăit încă din primele veacuri sub semnul înnoirii. ”Să nu crezi”, scria Origen în secolul al III-lea – că ar fi îndeajuns să fim reînnoiți o singură dată: este nevoie a reînnoi noutatea însăși (”ipsa novitas innovanda est” – In Rom. 5,8; PG 14,1042). Iar Sfântul Irineu, învățător al Bisericii, scria la rândul său că adevărul revelat este ”ca o licoare prețioasă cuprinsă într-un vas de valoare. Prin lucrarea Duhului Sfânt, aceasta întinerește în continuu și face să întinerească și vasul care o conține” (Adv. Haer., III, 24,1). Desigur, a reluat predicatorul, ”licoarea prețioasă” este în primul rând Sfânta Scriptură, dar Scriptura citită în Biserică, ceea ce reprezintă definiția cea mai justă a Tradiției. Duhul Sfânt este prin natura sa noutate, iar apostolul Paul îi îndemna pe cei care au primit botezul să-i slujească lui Dumnezeu ”în Duhul cel nou, nu în litera cea veche” (Rm 7,6).

Problema nu e noutatea, ci abordarea ei

”Adevărata problemă nu constă, așadar, în noutate, ci mai degrabă în felul de o înfrunta”, a subliniat cardinalul Cantalamessa, căci „orice noutate și orice schimbare se află în fața unei răspântii și poate să meargă pe două drumuri diferite: pe calea lumii sau pe calea lui Dumnezeu, pe calea morții ori pe calea vieții. ”Noi”, a spus predicatorul, ”avem un mijloc infailibil pentru a alege de fiecare dată calea vieții și a luminii, este Duhul Sfânt. Este certitudinea pe care Isus a dat-o apostolilor înainte de a se despărți de ei: Eu îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna (In 14,16).

Lecția care vine din Biserica de la începuturi arată, într-adevăr, felul în care Duhul Sfânt a condus primii pași în istorie ai apostolilor și ai comunității creștine (Fap 16,6; 16,9; 20,22). Drumul străbătut nu arată ”o linie dreaptă și fără poticniri”, iar prima criză a Bisericii, referitoare la admiterea păgânilor, s-a rezolvat cu ajutorul Duhului Sfânt (cf. Fap 10,19; 11,12; 15,28). ”Nu e vorba de arheologia Bisericii”, a remarcat cardinalul, ”ci de aducerea la lumină, mereu din nou, a paradigmei oricărei decizii ecleziale. Nu este nevoie de mult efort pentru a întrezări analogia care există între deschiderea care atunci s-a decis în raport cu păgânii și cea care astăzi se impune în raport cu credincioșii laici, în special femeile, și cu alte categorii de persoane”. În acest sens, Părinții Conciliului Vatican II au făcut la fel când au redefinit rolul laicilor în Biserică în contextul doctrinei despre carisme (cf. Lumen gentium, 12). Recenta constituție apostolică ”Praedicate Evangelium”, de altfel, lasă impresia unui pas înainte în această direcție, aplicând principiul adoptat de Conciliu într-un domeniu particular al Bisericii - conducerea ei – solicitând o mai mare implicare a credincioșilor laici și a femeilor.

Medierea apostolului Petru și a succesorilor săi

Exemplul Bisericii din timpul apostolilor iluminează nu doar asupra principiilor inspiratoare, adică asupra doctrinei, dar și asupra practicii ecleziale: ”ne spune că nu toate se rezolvă cu deciziile luate la un sinod sau cu un decret. Este nevoie de traducerea în practică a acestor decizii, de așa-numita receptare a dogmelor. Iar pentru aceasta este nevoie de timp, răbdare, dialog, toleranță și, uneori, chiar de compromis, pentru că atunci când este făcut în Duhul Sfânt, compromisul nu este o cedare sau o reducere aplicată adevărului, ci caritate și ascultare față de situații”. În primii ani ai Bisericii, Petru apare ca un adevărat mediator între Iacob și Paul, altfel spus, între preocuparea pentru continuitate și preocuparea pentru noutate. Poziția sa de echilibru nu este ușor de păstrat, din moment ce unii i-au reproșat lui Petru că a mers prea mult dincolo de linia continuității, mergând la păgânul Corneliu, în timp ce Paul i-a reproșat că nu a mers prea mult dincolo de acea linie. ”Rolul de mediator pe care Petru l-a practicat între tendințele opuse ale lui Iacob și Paul”, a subliniat cardinalul, ”continuă în succesorii săi. Desigur, nu în mod uniform în fiecare dintre ei, dar potrivit carismei proprii a fiecăruia pe care Duhul Sfânt și cardinalii sub călăuzirea Sa au considerat-o cea mai necesară într-un moment dat din istoria Bisericii”.

”În fața evenimentelor și a realităților politice, sociale și ecleziale”, a observat predicatorul, ”noi avem tendința să ne aliniem imediat cu o parte și să demonizăm partea cealaltă, să dorim triumful opțiunii noastre asupra celei adoptată de adversari. Dacă izbucnește un război, fiecare se roagă la același Dumnezeu ca să dea victorie propriilor armate și să anihileze armatele inamicului. Nu spun că ar fi interzis să avem preferințe: în domeniul politic, social, teologic și așa mai departe, sau că ar fi posibil să nu le avem. Dar nu ar trebui niciodată să pretindem ca Dumnezeu să se alinieze cu partea noastră împotriva adversarului. Nici nu ar trebui să o cerem celui care ne guvernează. Este ca și cum s-ar cere unui tată să aleagă între doi fii: alege, ori pe mine ori pe adversarul meu, arată pe față de partea cui stai... Dumnezeu stă cu toți și de aceea nu stă împotriva nimănui! Este tatăl tuturor”. În acest sens, comportamentul lui Petru la Antiohia, nici cel al lui Paul la Listra, nu era semn de ipocrizie, ci ”adaptare la situații, adică a alege ceea ce, într-o anumită situație, favorizează binele superior al comuniunii”.

Virtutea bunăvoinței într-o epocă de controverse

Trecând, în fine, de la perspectiva asupra Bisericii universale la ceea ce privește viața Bisericii locale, mai mult, propria comunitate, familie sau viață spirituală, predicatorul a propus exercițiul spiritual al bunăvoinței, pornind de la prerogativa lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură pe care Sfinții Părinți o numeau ”synkatabasis”, ”condescendența” (Tit 3,4). Bunăvoința, pe care astăzi o putem numi ”politețe”, nu se confundă cu simpla ”bunătate”, care înseamnă a fi buni față de ceilalți. Dumnezeu este bun în sine și este binevoitor față de noi. Este unul din roadele Duhului Sfânt (Gal 5,22) și o componentă esențială a carității (1Cor 13,4), expresie a unui suflet nobil și elevat.

Exigenți cu noi înșine, dar binevoitori cu ceilalți

Amintind, în acest sens, al patrulea centenar de la moartea unui sfânt, Francisc de Sales, care ”a fost un model excelent al acestei virtuți într-o epocă marcată, la rândul ei, de aspre controverse”, predicatorul a îndemnat la imitarea lui, pentru a fi ”condescendenți și toleranți, mai puțin împietriți în certitudinile noastre personale”. Iar dacă e nevoie să fim intransigenți, atunci să fim cu noi înșine. ”Noi suntem înclinați, prin fire, să fim intransigenți cu ceilalți și indulgenți cu noi înșine, în timp ce ar trebui să facem exact invers: severi cu noi înșine, binevoitori cu ceilalți. Dacă această propunere este luată în serios”, a încheiat predicatorul, ”ar fi suficientă de una singură pentru a sanctifica timpul Postului Mare. Ne-ar scuti de oricare alt fel de post și ne-a predispune să lucrăm cu mai mult rod și mai mare seninătate în orice domeniu din viața Bisericii”. Apoi a adăugat: ”un exercițiu spiritual foarte bun în acest sens constă în a fi onești, în tribunalul propriei inimi, față de persoana cu care suntem în dezacord. Când îmi dau seama că încep să acuz pe cineva înăuntrul meu, trebuie să fiu atent să nu mă dau imediat de partea mea. Trebuie să încetez să reiau iar și iar motivele mele ca unul care mestecă gumă și să încerc să mă pun, în schimb, în pielea celuilalt pentru a înțelege motivele lui și ceea ce la rândul său ar putea să-mi spună. Acest exercițiu nu trebuie făcut doar față de o persoană anume, dar și de curentul de gândire cu care sunt în dezacord și de soluția pe care acesta o propune la o anumită problemă în discuție, în Sinod sau în alt domeniu”.  La frumoasa rugăciune atribuită Sfântului Francisc din Assisi, ”Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni”, predicatorul a adăugat, în lumina predicii din această zi: ”Unde-i răutate, eu s-aduc bunăvoință / Unde-i asprime, eu s-aduc politețe!”.