Benedict al XVI-lea, un papă la cumpăna dintre timpuri

Cetatea Vaticanului - Vatican News
31 decembrie 2022. ”Nu mai aparțin lumii vechi, dar, în realitate, nu a început încă nici lumea nouă”, spunea despre sine papa emerit Benedict al XVI-lea. Această frază se găsește în cartea ”Ultimele discursuri”. ”Un papă între timpuri”, așa s-a definit pe sine cu acea ocazie. Pentru a adăuga, apoi, că numai a posteriori suntem în măsură să cunoaștem și să cântărim timpurile și schimbările timpurilor.

În realitate, impresionează partea a doua a frazei: ”Lumea nouă încă nu a început”. Trebuie recunoscut meritul lui Joseph Ratzinger - teolog, cardinal și papă - de a nu se mulțumi niciodată cu definițiile care precizează ce este ”nou”. Toată viața sa a căutat, a cercetat și s-a întrebat. Chiar și atunci când era pontif, discursurile și omiliile sale erau marcate de această căutare. Tocmai de aceea i s-a întâmplat să dea naștere unor confruntări aprinse, inclusiv în interiorul Bisericii.

La una din ultimele sale omilii, papa Benedict al XVI-lea a exprimat această realitate într-o formă minunată și limpede atunci când vorbește de Magii care-L caută pe Regele nou-născut. ”Oamenii care atunci au plecat spre necunoscut erau, de fapt, oameni cu inima neliniștită. Oameni mânați de căutarea neliniștită a lui Dumnezeu și a mântuirii lumii. Oameni în așteptare, care nu se mulțumeau cu veniturile lor sigure și cu poziția lor socială, probabil, considerabilă. Ei erau în căutarea realității mai mari. Erau, probabil, oameni înzestrați care aveau o mare cunoaștere a aștrilor și, probabil, dispuneau de o formare filosofică. Dar ei nu voiau doar să afle multe lucruri. Voiau să știe mai presus de toate lucrul esențial. Voiau să știe cum poți reuși să fii o persoană umană. De aceea, voiau să știe dacă Dumnezeu există, unde și cum este El, dacă el se îngrijește de noi și cum putem noi să-L întâlnim. Voiau nu doar să afle. Voiau să recunoască adevărul despre noi, despre Dumnezeu și despre lume. Pelerinajul lor exterior era expresie a faptului de a fi lăuntric pe cale, expresie a pelerinajului interior al inimii lor. Erau oameni care îl căutau pe Dumnezeu și, în cele din urmă, erau pe cale către El. Erau căutători de Dumnezeu” (Omilie, 6 ianuarie 2013, Epifania Domnului).

Joseph Ratzinger ar fi putut spune despre sine aceleași lucruri. Dacă luăm, de exemplu, chestiunea Conciliului Vatican II: punerea sa în practică este departe de a completată și ar fi păgubos să nu se continue căutarea și, prin urmare, găsirea. ”Ermeneutica reformei” a fost definită de papa Benedict drept ”ermeneutica reînnoirii în continuitate”, spre deosebire de ”ermeneutica rupturii”.

Multe din toate acestea continuă să ne țină atenți: inspirația sa în această privință va rămâne cu noi. Ca teolog, cardinal și papă, a contribuit la rândul său pentru a face astfel încât ”noul” să rămână încă de descoperit. În ciuda tuturor cărților sale, a discursurilor și contribuțiilor sale, el a rămas un om neliniștit până la sfârșit. În omilia citată mai sus, rostită în apropierea încheierii pontificatului său, papa emerit vorbește de pelerinajul interior al credinței care se exprimă esențial în rugăciune. O rugăciune care ne smulge din falsa comoditate și care vrea să comunice frământarea referitoare la Dumnezeu și la aproapele. A trăit până la ultima suflare această frământare în rugăciune, retras, dar prin aceasta, nu mai puțin solid.

Cuvintele sale despre lumea veche și lumea nouă, luată din cartea ”Discursuri”, este profetică. Se prezintă înaintea noastră cu inocență, ca multe din spusele papei, mai ales în textele sale spirituale și în omiliile sale. Dar această frază are o dinamică teologică și spirituală. Timpurile se schimbă, nu pot fi oprite: nici reinventând ”vechiul” în versiune ”nouă” – cum ar fi pe placul multor tradiționaliști – nici inventând un ”nou” care nu ține cont de tradiție și de evoluție.

Benedict al XVI-lea, papa emerit, a dovedit că are despre sine o evaluare foarte echilibrată când se plasa în mijlocul a două epoci, dar fără a se lăsa legat de una sau de cealaltă. Schimbarea: pe aceasta a trăit-o el și în aceasta se recunoaște. Să fie acesta motivul pentru care a fost un papă al tranziției? Tocmai de aceea, nu. Tocmai pentru că el a fost tranziția, urmele lui vor rămâne dincolo de moartea sa. Tranzițiile sunt importante. Joseph Ratzinger reprezintă acea Biserică ce, pornind de la Conciliul Vatican II, a pornit din nou la drum. Joseph Ratzinger a pus sigiliul său pe tranziția eclezială, dar mai ales pe tranziția papală. Biserica poate să se hrănească îndelung din exemplul său, din cuvintele și din scrierile sale. El era un om între timpuri, dar va rămâne cu noi.