”Papa vorbește de pace, dar...”

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
28 martie 2022 – Vatican News.  Într-un editorial pentru Vatican News, jurnalistul italian Andrea Tornielli vorbește de o adevărată ”tehnică” la care recurg diferiți formatori de opinie pentru a declasa mesajele papei Francisc împotriva războiului la simple apeluri de circumstanță. Istoria, chiar din ultimele decenii, arată că recursul la așa-numitul realism politic presupune întotdeauna o imensitate de lacrimi și ruine. A sta de partea justă a istoriei înseamnă a fi împotriva războiului, dar construind pacea cu toată energia.

Vă oferim aici, în traducerea noastră de lucru, editorialul lui Andrea Tornielli, director editorial al Departamentului pentru Comunicare:

”Papa vorbește împotriva înarmării, dar... Papa îndeplinește fișa postului, dar... Papa nu poate să nu spună decât ceea ce spune, dar...”. Există întotdeauna un ”dar” care, în numeroase comentarii ajunse în încurcătură, însoțește acel NU fără echivoc spus războiului de papa Francisc, pentru a-l contextualiza și a-i știrbi potențialul. Neavând cum să interpreteze în sensul voit cuvintele Episcopului Romei, neavând cum să le ”îndoaie” în niciun fel ca să susțină cursa înarmării accelerate după războiul de agresiune declanșat de Vladimir Putin împotriva Ucrainei, atunci se distanțează cu eleganță spunând că da, papa nu poate să spună decât ceea ce spune, dar apoi politica este cea care trebuie să decidă. Iar politica guvernelor occidentale decide să mărească și așa numeroasele miliarde de cheltuit pentru alte și tot mai sofisticate arme. Miliarde care nu se găseau când era vorba de familii, de sistemul sanitar, pentru a crea locuri de muncă, pentru primire, pentru combaterea sărăciei și a foamei.

Războiul este o aventură fără întoarcere, repetă papa Francisc pe urmele predecesorilor săi imediați, în special ale Sfântului Ioan Paul al II-lea. Chiar și cuvintele papei Wojtyla cu ocazia celor două războaie din Irak și a războiului din Balcani au fost ”contextualizate” și ”declasate”, inclusiv în interiorul Bisericii. Papa care la începutul pontificatului ceruse ”Nu vă fie teamă” de a-i deschide ”porțile lui Cristos”, în 2003 s-a rugat stăruitor de trei guvernanți occidentali intenționați să răstoarne regimul lui Saddam Hussein, cerându-le să se oprească. După aproape douăzeci de ani, cine poate nega că strigătul acelui pontif împotriva războiului avea să fie nu doar unul profetic, dar și impregnat de un profund realism politic? E îndeajuns a vedea ruinele martirizatului Irak, transformat vreme îndelungată în băltoaca oricăror forme de terorism, pentru a înțelege cât de clarvăzător era ochiul sfântului pontif polonez. Azi se întâmplă la fel. Cu un papă care nu capitulează în fața inevitabilității războiului, un tunel fără ieșire reprezentat de violență, în fața logicii perverse a reînarmării, a teoriei descurajării care a îmbâcsit planeta cu atât de multe arme nucleare în stare să nimicească de mai multe ori omenirea întreagă.

”Mi-a fost rușine”, a spus zilele trecute papa Francisc, ”când am citit că un grup de state s-a angajat să cheltuiască 2% din PIB în achiziția de arme ca răspuns la cele care se întâmplă acum. O nebunie! Adevăratul răspuns nu sunt alte arme, alte sancțiuni, alte alianțe politico-militare, ci o altă abordare, un mod diferit de a guverna lumea de acum globalizată – nu arătându-și dinții, ca acum – un mod diferit de a aborda relațiile internaționale. Modelul îngrijirii este deja în desfășurare, mulțumită fie lui Dumnezeu, dar din nefericire este încă supus unei puteri economico-tehnocratico-militară”.

Acel NU al papei spus războiului, un NU radical și convins, nu are nimic a face cu așa-zisa neutralitate, nici nu poate fi luat drept poziția unei părți sau având o motivație din calcule politico-diplomatice. În acest război există agresori și există agresați. Există cel care a atacat și a invadat civili lipsiți de apărare, mascând cu ipocrizie conflictul sub machiajul unei ”operațiuni militare speciale”, după cum există cei care se apără cu îndârjire combătând pentru propria țară. Succesorul lui Petru a spus aceasta de mai multe ori prin cuvinte foarte clare, condamnând necondiționat invadarea și martiriul Ucrainei, care durează de peste o lună. Aceasta nu înseamnă, însă, ”a binecuvânta” accelerarea cursei reînarmării, care, de altfel, a început cu mult timp în urmă, dat fiind că țările europene au mărit cheltuielile militare cu 24,5% încă din 2016: pentru că papa nu este ”capelanul Occidentului” și pentru că repetă că, astăzi, a sta de partea justă a istoriei înseamnă a fi împotriva războiului, căutând pacea prin toate căile posibile. Desigur, Catehismul Bisericii Catolice cuprinde dreptul la legitima apărare. Dar pune anumite condiții, specificând că recursul la arme nu trebuie să provoace rele și dezordini mai grave decât răul de eliminat și amintește că, în evaluarea acestei condiții, o pondere foarte mare o deține ”puterea modernelor mijloace de distrugere”. Cine poate nega că omenirea se află astăzi pe marginea prăpastiei tocmai din cauza escaladării conflictului și a puterii ”modernelor mijloace de distrugere”?

”Războiul”, a spus ieri la Angelus papa Francisc, ”nu poate fi ceva inevitabil: nu trebuie să ne obișnuim cu războiul! Trebuie, în schimb, să schimbăm indignarea de astăzi în angajamentul de mâine. Pentru că, dacă din aceste fapte vom ieși cum eram înainte, vom fi într-un anume fel cu toții vinovați. În fața pericolului de a se autodistruge, omenirea trebuie să înțeleagă că a sosit momentul de a aboli războiul, de a-l șterge din istoria omului mai înainte ca războiul să șteargă omul din istorie”.

E nevoie, prin urmare, a lua în serios strigătul, apelul repetat al papei: este un îndemn adresat chiar politicienilor de a se gândi asupra acestui lucru, de a se angaja în această privință. Este nevoie de o politică viguroasă și de o diplomație creatoare pentru a căuta pacea, pentru a nu lăsa nimic neîncercat, pentru a opri vârtejul pervers care, în doar câteva săptămâni, face să apună speranțele unei tranziții ecologice, redă noi energii marilor afaceri din comerțul și traficul de arme. Un vânt de război care, mutând înapoi acele ceasornicului istoriei, ne face să cădem într-o epocă ce am sperat că a fost depusă pentru totdeauna în arhive după ce a căzut Zidul Berlinului.