Eutanasia, o crimă împotriva vieții; nevindecabil nu înseamnă incurabil: scrisoarea ”Samaritanus bonus”

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
22 septembrie 2020 – Vatican News. ”Nevindecabil nu este niciodată sinonim cu incurabil”, iar bolnavul ajuns în fază terminală are dreptul de a fi primit, îngrijit și iubit: se afirmă în scrisoarea ”Samaritanus bonus” a Congregației pentru doctrina credinței ”despre cura persoanelor în fazele critice și terminale ale vieții”, prezentată publicului larg după ce a primit aprobarea papei Francisc. Documentul a fost prezentat în cadrul unei conferințe de presă la care a luat parte, printre alții, prefectul Congregației pentru doctrina credinței, cardinalul Luis Francisc Ladaria Ferrrer. Scopul scrisorii este să prezinte indicații concrete pentru a actualiza mesajul evanghelic al parabolei Bunului samaritean (cf. Luca 10). Chiar și atunci când ”vindecarea este imposibilă sau improbabilă”, se afirmă în scrisoare, ”însoțirea medicală, psihologică și spirituală este o datorie ce nu poate fi eludată”.

Nevindecabil, dar niciodată incurabil

”A vindeca dacă este posibil, a oferi curele întotdeauna”. Aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Paul al II-lea explică faptul că nevindecabil nu este niciodată sinonim cu incurabil. O remarcă: chiar dacă în dicționarele limbii române găsim că cele două cuvinte se explică unul pe celălalt sugerând un raport de sinonimie, în realitate, rădăcina celor doi termeni nu este aceeași din moment ce unul are la bază cuvântul ”vindecare”, iar celălalt, cuvântul ”cură”, care cheamă în joc ansamblul de îngrijiri medicale. Revenind la conținutul scrisorii, se recomandă ca bolnavul să aibă parte de cure până la sfârșit: a sta cu bolnavul, a-l însoți ascultându-l, făcându-l să se simtă iubit poate evita simțământul de solitudine, frica de suferință și de moarte. Întregul document, de altfel, este centrat pe sensul durerii și al suferinței văzute în lumina Evangheliei și a jertfei lui Isus.

Valoarea inviolabilă a vieții

”Valoarea inviolabilă a vieții este un adevăr de bază al legii morale naturale și un fundament esențial al sistemului juridic”, se afirmă în Samaritanus bonus. ”Nu se poate alege în mod direct a atenta la viața unei ființe umane, chiar dacă aceasta o cere”. Astfel, ”avortul, eutanasia și chiar sinuciderea asistată distrug civilizația umană” și ”lezează mult onoarea Creatorului”.

Obstacole care întunecă valoarea sacră a vieții

Documentul citează unii factori care limitează capacitatea de a înțelege valoarea vieții, cum ar fi considerarea vieții ”demnă” numai în prezența unor caracteristici psihice sau fizice. Un obstacol este, de asemenea, o înțelegere greșită a ”compasiunii”: adevărata compasiune, de fapt, ”nu constă în a provoca moartea”, ci în a-l primi cu afecțiune și a-l susține pe bolnav cu mijloacele necesare pentru a-i ușura suferința. O altă piedică este individualismul crescând care duce la solitudine.

Magisteriul Bisericii

Pentru Biserică, este o ”învățătură definitivă” faptul că eutanasia reprezintă ”o crimă împotriva vieții umane”, un act ”intrinsec rău” în orice circumstanță. Orice cooperare formală sau materială imediată este un păcat grav împotriva vieții umane pe care nicio autoritate nu ”poate în mod legitim” să o impună sau să o permită. Cei care aprobă legile privind eutanasia ”se fac complici” și sunt ”vinovați de scandal”, pentru că aceste legi contribuie la deformarea conștiințelor. Actul eutanasic rămâne inadmisibil chiar dacă disperarea sau angoasa pot diminua sau chiar să facă inconsistentă responsabilitatea personală a celui care îl cere.

NU înverșunării terapeutice

În scrisoare se spune că ”a tutela demnitatea morții” înseamnă și a exclude înverșunarea terapeutică. De aceea, în iminența unei morți inevitabile ”este licit a lua decizia de a renunța la tratamente care ar procura doar o prelungire precară și apăsătoare a vieții”, dar fără a întrerupe curele normale care se datorează bolnavului. Este o datorie a asigura alimentația și hidratarea bolnavului. Curele paliative sunt un ”instrument prețios” la care nu se poate renunța când e vorba de acompanierea pacientului. Printre curele paliative, care nu pot include niciodată posibilitatea eutanasiei, scrisoarea amintește, de asemenea, asistența spirituală oferită bolnavului și rudelor lui.

Familiile au nevoie de ajutor

În oferirea curelor este esențial ca bolnavul să nu se simtă o povară, ci ”să aibă apropierea și aprecierea celor dragi. În această misiune, familia are nevoie de ajutor și de mijloacele adecvate”. Este necesar ca statele ”să recunoască primara și fundamentala funcție socială a familiei și rolul acesteia de neînlocuit, chiar și în acest domeniu, predispunând resurse și structuri necesare în a o susține”.

Cura în etatea prenatală și pediatrică

Încă de la zămislire, copiii afectați de malformații sau patologii trebuie însoțiți de o manieră care să respecte viața. În caz de ”patologii prenatale care conduc în mod sigur la moarte într-un timp scurt” și în absența unor terapii capabile să amelioreze condițiile acestor copii, ”în niciun caz ei nu trebuie abandonați pe plan asistențial, dar trebuie însoțiți” până la moartea naturală. Documentul condamnă, în această privință, folosirea ”uneori obsesivă” a diagnozei prenatale, precum și afirmarea unei culturi ostile față de persoanele cu dizabilități: avortul ”nu este niciodată permis”.

Sedare profundă

Pentru a atenua durerile se folosesc medicamente care pot cauza suprimarea conștiinței. Biserica afirmă că este permisă sedarea pentru ca ”sfârșitul vieții să ajungă într-un moment de cea mai mare pace posibilă”. Acest lucru este adevărat chiar și în cazul unor tratamente care ”apropie momentul morții (sedare paliativă profundă în fază terminală)”. Dar sedarea este inacceptabilă dacă este administrată pentru a cauza ”direct și intențional moartea” bolnavului.

Starea vegetativă

Chiar dacă se află în starea de lipsă a conștiinței, bolnavul ”trebuie să fie recunoscut în valoarea sa și asistat cu toate curele adecvate”, drept care are dreptul la alimentație și la hidratare. Pot exista, însă, cazuri în care ”atare măsuri pot devenit disproporționate” pentru că nu mai sunt eficace sau pentru că mijloacele prin care sunt administrate creează o povară excesivă. Documentul afirmă că este necesar ”un sprijin adecvat pentru rudele bolnavului în a duce greutatea prelungită a asistenței bolnavilor aflați în stare vegetativă”.

Obiecția de conștiință

Scrisoarea ”Samaritanus bonus” cere luări de poziții clare din partea Bisericilor locale și invită instituțiile sanitare catolice să ofere propria mărturie. Legile care aprobă eutanasia ridică, într-adevăr, ”o gravă și precisă obligație de a se opune” prin obiecția de conștiință. Este important ca medicii și operatorii sanitari să fie formați pentru o însoțire creștină a muribunzilor. Cât privește însoțirea spirituală a celor care cer eutanasia, ”este necesară o apropiere care să invite întotdeauna la convertire”, dar ”nu este admisibil niciun gest exterior care să poată fi interpretat ca o aprobare”, cum ar fi prezența fizică atunci când aceasta este practicată.