”Samaritanus bonus” reafirmă valoarea vieții umane în fața legilor privind eutanasia

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
24 septembrie 2020 – Vatican News. ”Un document necesar” într-un timp în care se aprobă noi legi, din ce în ce mai permisive, în domeniul eutanasiei, a sinuciderii asistate și a dispozițiilor privind sfârșitul vieții. Într-un interviu pentru Vatican News, cardinalul Luis Ladaria Ferrer, S.I., prefectul Congregației pentru doctrina credinței, explică motivele care au dus la publicarea scrisorii ”Samaritanus bonus”, aprobată de papa Francisc și prezentată presei marți, 22 septembrie 2020.

Un document ”oportun și necesar”

În cadrul sesiunii plenare din 2018 a Congregației pentru doctrina credinței, participanții au abordat unele chestiuni doctrinare și pastorale referitoare la însoțirea bolnavilor în fazele critice și terminale ale vieții. ”Părinții au sugerat oportunitatea unui document”, a remarcat cardinalul, ”care să abordeze aceste chestiuni nu doar de o manieră corectă din punct de vedere doctrinar, dar și cu un accent profund pastoral și cu un limbaj accesibil, pe măsura progresului științelor medicale”. Atenția cercetării s-a focalizat asupra unor chestiuni etice relevante, implicate în ”proporționalitatea terapiilor”, care aveau în vedere ”obiecția de conștiință și însoțirea bolnavilor terminali”.

”În lumina acestor considerații și cu toate că învățătura Bisericii în acest domeniu este deja cuprinsă în cunoscute documente magisteriale, o nouă pronunțare sistematică a Sfântului Scaun cu privire la îngrijirea persoanelor în fazele critice și terminale ale vieții a apărut a fi oportună și necesară în raport cu situația actuală, caracterizată de un conținut legislativ civil internațional din ce în ce mai permisiv în legătură cu eutanasia, a sinuciderii asistate și a dispozițiilor despre sfârșitul vieții”.

Orizontul bolnavului este mai amplu

Îngrijirile datorate celor aflați în fazele critice și terminale ale vieții ”nu pot fi reduse la singura perspectivă medicală sau psihologică, dar prind substanță în a avea grijă de întreaga persoană în stare de nevoie”. După cum se spune în primul paragraf al documentului, ”cura vieții este prima responsabilitate pe care medicul o experimentează la întâlnirea cu cel bolnav”. Aceasta cuprinde mai mult decât capacitatea de a vindeca bolnavul, ”orizontul său antropologic și moral fiind mai amplu: chiar și când vindecarea este imposibilă sau improbabilă, acompanierea medicală – prin cura funcțiilor fiziologice esențiale ale trupului - împreună cu acompanierea psihologică și spirituală, este o datorie ce nu poate fi eludată. Opusul ar însemna, într-adevăr, un abandon inuman al celui bolnav. Samaritanus bonus insistă de la început până la sfârșit asupra acestei dimensiuni integrale a curelor. În acest sens, documentul evidențiază bine, revenind de mai multe ori, faptul că durerea este existențial suportabilă numai dacă există o speranță credibilă. O astfel de speranță poate fi comunicată numai acolo unde există o coralitate de prezențe care speră în jurul bolnavului suferind”.

”Nevindecabil” nu înseamnă ”incurabil”

”Scrisoarea Samaritanus bonus face apel la o experiență umană universală, în care întrebarea despre sensul vieții devine mult mai acută când suferința apasă și moartea se apropie. Faptul de a recunoaște fragilitatea și vulnerabilitatea persoanei bolnave – chiar dacă orice ființă umană este fragilă și vulnerabilă – deschide spațiul spre etica acordării curelor. A exercita responsabilitatea față de persoana bolnavă înseamnă a-i asigura curele până la sfârșit. «A vindeca dacă este posibil, a acorda cure întotdeauna», scria Ioan Paul al II-lea. E o privire contemplativă, o privire totală, îndreptată spre persoana umană ca un întreg, ceea ce permite o lărgire a noțiunii de cură. Această intenție de a îngriji întotdeauna bolnavul oferă criteriul prin care se evaluează diversele acțiuni de întreprins în situația de boală nevindecabilă. Într-adevăr, nevindecabil nu este niciodată sinonim cu incurabil. Biserica nu încetează să afirme sensul pozitiv al vieții umane ca o valoare deja perceptibilă de dreapta rațiune, pe care lumina credinței o confirmă și valorizează în demnitatea ei inalienabilă. A afirma sacralitatea și inviolabilitatea vieții umane nu înseamnă necunoașterea valorii radicale a libertății celui suferind, puternic condiționată de boală și de durere. Atare necunoaștere s-ar verifica, însă, chiar în momentul în care ar trebui să se consimtă la cerința de a-i nega, odată cu eutanasia, orice ulterioară posibilitate de relație umană benefică”.