VATICAN

Calea Sfintei Cruci din 2020. În Vinerea Sfântă, meditaţii din închisoare

Cinci deţinuţi, o familie victimă a unei omucideri, fiica unui condamnat pe viaţă, o educatoare, un judecător de supraveghere, mama unui deţinut, un catihet, un preot acuzat pe nedrept, un călugăr voluntar, un poliţist. Toţi cei citaţi sunt legaţi de Capelanatul închisorii "Due Palazzi", din Padova, şi sunt autorii maditaţiilor care vor fi citite în cursul rugăciunii "Via Crucis" care, în acest an marcat de pandemia de coronavirus, va fi prezidată de papa Francisc pe esplanada Bazilicii Sfântul Petru şi nu la Colosseum, cum se obişnuia în fiecare an.

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaş

7 aprilie 2020 – Vatican News. În Vinerea Sfântă din acest an (10 aprilie), cu începere de la ora locală 21, papa Francisc prezidează rugăciunea Calea Sfintei Cruci, pe esplanada Bazilicii San Pietro. Textele meditaţiilor se doresc a fi o formă de însoţire a lui Isus pe drumul Calvarului, însă sunt ecoul "vocii răguşite a persoanelor care reprezintă lumea închisorilor", "fiind o ocazie de a asista la prodigiosul duel între Viaţă şi Moarte, descoperind cum firele binelui se împletesc în mod inevitabil cu firele răului", după cum se spune în introducerea broşurii conţinând textele meditaţiilor, care au fost adunate de preotul Marco Pozza şi de voluntara Tatiana Mario, fiind publicate de Editura Librăriei Vaticane.

În închisoare, Isus m-a căutat

"În închisoare, Isus m-a căutat", "iubirea este mai puternică decât răul", "în lume există şi bunătate", "privirea de iubire dintre mamă şi fiu", ""visul de a fi un Simon din Cirene pentru alţii". Acestea sunt doar câteva dintre reflecţiile scoase la iveală de autorii meditaţiilor Căii Sfintei Cruci din acest an.

"Răstigneşte-l!"; "Răstigneşte-l!". Persoana care a comentat prima staţiune "Isus este condamnat la moarte" este un deţinut condamnat la închisoare pe viaţă. "Şi eu am auzit asupra mea strigătul "răstigneşte-l!"; "răstigneşte-l!" – scrie el. Răstignirea lui a început pe vremea când era copil, un copil marginalizat care, azi, se descrie pe sine ca semănând mai mult cu Baraba decât cu Cristos. Simte un profund dispreţ pentru trecutul lui întunecat. "După 20 de ani de când sunt în închisoare" – mărturiseşte - "încă n-am pierdut capacitatea de a plânge, de a mă ruşina de răul înfăptuit (…) însă am căutat întotdeauna ceva care să reprezinte viaţa." Azi, "simt în inimă că acel Om nevinovat, Isus, condamnat ca şi mine, a venit să mă caute în închisoare pentru a mă educa în spiritul vieţii".

Iubirea este mai puternică decât răul

Meditaţiile celei de-a doua staţiuni au fost scrise de o mamă şi de un tată a cărei fiică a fost ucisă. "Am avut o viaţă plină de sacrificii, fondată pe muncă şi familie. Deseori ne întrebăm: De ce ne-a lovit tocmai pe noi acest chin? Nu ne găsim pacea". Astfel scriu părinţii fetei ucise care trăiesc drama supravieţuirii morţii propriului copil. Însă, tot ei spun: "În momentul în care pare că disperarea ne subjugă, Domnul ne vine în ajutor în diferite moduri, dăruindu-ne harul iubirii conjugale, sprijinindu-ne unul pe celălalt în momentele de dificultate". Cei doi soţi continuă să se ajute unul pe celălalt şi găsesc în aceasta o formă de izbăvire, nevoind să capituleze în faţa răului. Ei trăiesc "experienţa iubirii lui Dumnezeu care este în măsură să regenereze viaţa".

În lume există şi bunătate

În meditaţia celei de-a treia staţiuni – "Isus cade pentru întâia oară" – o persoană aflată în închisoare povesteşte că prima să cădere a însemnat sfârşitul său. După o viaţă dificilă, în care nu şi-a dat seama că răul i se amplifica în interior, a luat viaţa unei alte persoane. "Într-o seară" – scrie - "ca într-o avalanşă, mi s-au trezit în minte toate nedreptăţile suferite în cursul vieţii. Furia a asasinat bunătatea din mine şi am comis un rău infinit mai mare decât răul care mi se făcuse". În închisoare, autorul acestor gânduri este pe punctul de a se sinucide, însă găseşte apoi lumina, prin întâlnirea cu o persoană care-i redă încrederea pierdută, arătându-i că în lume există şi bunătate.

Privire de iubire între o mamă şi un fiu

"Nu m-am lăsat nici măcar un moment pradă tentaţiei de a-mi abandona fiul în faţa realităţii condamnării", afirmă mama unui deţinut. Cuvintele ei comentează cea de-a patra staţiune – "Isus o întâlneşte pe mama sa". Din momentul arestării fiului, rănile se măresc cu trecerea zilelor, tăindu-i până şi respiraţia. "Simt apropierea Maicii Domnului… . Ei i l-am încredinţat pe fiul meu: doar Preacuratei pot să-i încredinţez temerile mele, pentru că şi ea le-a trăit urcând drumul Calvarului". Şi, continuă această mamă: "Îmi imaginez că Isus, înălţându-şi privirea, întâlneşte ochii plini de iubire ai mamei sale, care-l ajută să nu se simtă singur. Tot astfel vreau să fac şi eu".

Visul de a fi pentru alţii un Simon din Cirene

Tot un deţinut comentează şi cea de-a cincia staţiune – "Simon din Cirene îl ajută pe Isus să-şi ducă Crucea". Crucea este greu de dus – scrie autorul meditaţiei – însă, "în închisori, Simon din Cirene este cunoscut de toţi: este al doilea nume al voluntarilor, al acelora care urcă acest calvar pentru a ajuta la purtarea crucii". Un alt Simon din Cirene este colegul lui de celulă, capabil de o generozitate neaşteptată. Autorul încheie spunând: "Îmbătrânesc în închisoare; visez să ajung să trăiesc din nou ziua în care să am încredere în om. Să devin un Simon din Cirene al bucuriei pentru careva".

O privire care te ajută să o iei de la capăt

"În calitate de catihetă, şterg multe lacrimi, lăsându-le mai întâi să curgă: nu poţi stăvili revărsarea inimilor rănite". Acestea sunt cuvintele unei catihete care meditează asupra celei de-a VI-a staţiuni – "Veronica şterge faţa lui Isus". Cum să reuşeşti alinarea suferinţei oamenilor care "nu găsesc o cale de ieşire la ceea ce au devenit cedând răului"? Unica stradă este să rămâi acolo, lângă ei, fără teamă, "respectându-le tăcerea, ascultându-le suferinţa, încercând să-i priveşti dincolo de prejudecată". Aşa cum face Isus cu fragilitatea noastră. Şi, scrie în continuare catiheta: "Fiecăruia, chiar şi persoanelor din închisori, le este oferită în fiecare zi posibilitatea de a deveni persoane noi, datorită acelei priviri care nu judecă, ci insuflă viaţă şi speranţă."

Pentru mine, a spera este o obligaţie

"De 28 de ani ispăşesc pedeapsa de a fi crescut fără tată", scrie fiica unui condamnat pe viaţă care comentează cea de-a opta staţiune – "Isus le mângâie pe femeile din Ierusalim care plâng". Totul s-a rupt în familia acestei fiice care face turul Italiei pentru a-şi întâlni tatăl, din când în când, într-o altă închisoare în care este transferat. Făcând o evaluare a propriei existenţe, autoarea meditaţiei scrie: "Există părinţi care, din iubire, învaţă să aştepte ca fiii lor să se maturizeze. Mie, din iubire, îmi revine să aştept întoarcerea tatălui meu. Pentru cei ca noi, speranţa este obligatorie".

Forţa de a te ridica şi curajul de a te lăsa ajutat

Căderea şi ridicarea de fiecare dată reprezintă mărturia unui deţinut care se revede în ceea ce se contemplă în staţiunea a IX-a – "Isus care pentru a treia oară". "Asemenea lui Petru, am încercat să găsesc mii de scuze la greşelile mele: straniu este faptul că, de fiecare dată, un fragment de bine a rămas întotdeauna aprins înăuntrul meu", scrie autorul meditaţiei inspirată de cea de-a IX-a staţiune. Şi încheie astfel: "Este adevărat să m-am spart în mii de cioburi, insă este minunat faptul că aceste cioburi pot fi încă recompuse. Nu este uşor, însă este unicul lucru care are valoare aici, în închisoare."

A-i ajuta pe cei despuiaţi de orice

Inspirându-se din cea de-a X-a staţiune – "Isus este dezbrăcat de hainele sale" – o educatoare din închisoare se opreşte, în meditaţia pe care a scris-o, asupra despuierii de demnitate şi de respectul faţă de sine şi faţă de alţii. Sunt bărbaţi şi femei care cunosc "exasperarea în fragilitatea lor, fiind deseori lipsiţi de bagajul necesar pentru a înţelege răul comis. Însă, în privinţa anumitor aspecte, se aseamănă cu copiii abia născuţi care mai pot fi încă plăsmuiţi". Însă nu este uşor de împlinit această misiune. "În această slujire atât de delicată" – scrie autoarea meditaţiei – "avem nevoie să nu ne simţim abandonaţi, pentru a reuşi să sprijinim atâtea existenţe omeneşti care ne sunt încredinţate şi care riscă în fiecare zi să naufragieze".

Nevinovaţii loviţi de acuzaţii false

În cea de-a XI-a staţiune a Căii Sfintei Cruci – "Isus este răstignit pe cruce" – meditaţia aparţine unui preot mai întâi acuzat şi apoi achitat. Via Crucis a acestui preot a durat zece ani, un calvar "plin de dosare, de suspiciuni, de acuzaţii şi jigniri". Autorul istoriseşte că, în timp ce urca drumul calvarului personal, a întâlnit numeroase persoane care – asemenea lui Simon din Cirene – au suportat împreună cu el greutatea crucii. S-au rugat împreună pentru tânărul care l-a acuzat pe nedrept. "În ziua în care am fost achitat fără rezerve" – scrie - "am descoperit că eram mai fericit decât cu zece ani în urmă: am atins cu mâna acţiunea lui Dumnezeu în viaţa mea. Răstignirea pe cruce mi-a iluminat preoţia".

Persoana din spatele vinei

Textul care comentează cea de-a XII-a staţiune – "Isus moare pe cruce" – aparţine unui judecător de supraveghere. "O justiţie autentică" – afirmă - "este posibilă doar prin intermediul milostivirii care nu-l răstigneşte pe om pe cruce pentru totdeauna". Trebuie să-l ajutăm să se ridice, descoperind acel bine care, în ciuda a toate, nu se stinge niciodată de tot în inima sa". "Însă, aceasta se poate face doar învăţând să recunoaştem persoana ascunsă în spatele delictului de care s-a făcut vinovat", doar astfel este posibilă "întrevedea un orizont în măsură să insufle speranţă persoanelor condamnate". În cadrul acestei meditaţii, rugăciunea către Domnul este pentru magistraţi, judecători şi avocaţi, pentru ca ei să rămână drepţi în exercitarea slujirii lor", mai ales în favoarea celor săraci.

Imaginându-ne diferiţi faţă de cum ne vedem

În staţiunea a XIII-lea – "Isus este luat jos de pe cruce" – meditaţia aparţine unui călugăr care, de 60 de ani, face voluntariat în închisori. "Noi creştinii" – scrie - "cădem deseori în măgulirea de a ne simţi mai buni decât alţii (…) Trecând de la o celulă la alta văd moartea care locuieşte acolo." Misiunea călugărului este de a se opri în tăcere în faţa "atâtor chipuri devastate de rău şi de a asculta acele persoane cu milostivire". Acceptarea unei persoane necesită mutarea privirii de la greşeala pe care a comis-o. "Doar astfel va putea avea încredere şi va regăsi forţa de a capitula în faţa Binelui, imaginându-se diferit faţă de cum se vede acum". Aceasta este misiunea Bisericii.

Gesturi şi cuvinte care fac diferenţa

"Isus este depus în mormânt". Aceasta este ultima staţiune, a XIV- cea. Meditaţia a fost scrisă de un poliţist din penitenciar, diacon permanent. În munca sa, este zilnic în contact direct cu suferinţa şi ştie că în închisoare "un om bun ar putea deveni un sadic, iar un om rău ar putea deveni mai bun ". Este conştient că depinde şi de el, de aceea încearcă să-şi îndeplinească activitatea prin gesturi şi cuvinte care fac diferenţa, care exprimă o atenţie concretă, care sunt în măsură să redea speranţa unor persoane resemnate şi înspăimântate de ideea de a fi respinse de societate odată încheiată ispăşirea pedepsei. "În închisoare" – scrie în încheiere autorul ultimei meditaţii – "le amintesc că – cu Dumnezeu – păcatul nu va avea niciodată ultimul cuvânt".