”Extra omnes” – ”Să iasă toți afară”. Un editorial de Paolo Ruffini
Paolo Ruffini
Se întâmplă ca, în acest timp suspendat, toți în lume să se întrebe cine va fi al 267-lea episcop al Romei. Cu toții părtași, chiar dacă, fizic, sunt excluși de la locul în care succesorii apostolilor deveniți cardinali, reculeși și învăluiți în secretul unei capele, îl vor alege pe slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu chemat să conducă Biserica. Slujitor: slujitor al unui unic popor din care Petru făcea parte și va continua să facă parte după ce a fost chemat să-l conducă. Slujitor, și acesta este misterul: cum poate un slujitor să fie capul unui popor, al unei Biserici?
O întrebare la care Isus a răspuns în cuvinte care nici astăzi nu este ușor să le înțelegem: ”Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor! Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 42-45).
A sluji, așadar. La aceasta sunt chemați succesorii lui Petru ca să conducă Biserica. Acest paradox derutează. Pune în confuzie atât presa cât și numeroasele centre de putere, mici și mari, ale lumii în timp ce își storc mințile cu privire la identitatea și numele pe care îl va lua cel care poate fi ales, și încearcă, poate, chiar să influențeze decizia, trasând scenarii și chei de lectură care par să fie scrise pe nisip.
”Extra omnes”. Această regulă dă peste cap acest timp suspendat dintre acum și încă nu acum în care până și cardinalii (poporul lui Dumnezeu care își așteaptă păstorul știe, crede și îl cere) sunt chemați să intre în mister și să lase în afara Sixtinei nu doar pe toți, ci totul - pe sine însuși, gândurile și raționamentele lor – să se golească lăuntric și total pentru a lăsa spațiu numai Duhului Sfânt, unei dinamici mai mari decât ei și misterului lui Petru. Căci aceasta este Petru: un mister care ne încredințează o certitudine. Petru este pescarul căruia Isus i-a făgăduit că răul nu va avea să învingă: ”Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Este apostolul pentru care, încredințându-i Biserica sa, Fiul lui Dumnezeu s-a rugat adresându-i Tatălui o recomandare specială ca să-l susțină în a duce pe umeri o povară de altfel prea grea.
Petru este un om susținut de această rugăciune care s-a extins în timp și în istorie la succesorii săi ca să ajungă până la noi, astăzi. O rugăciune concretă, specială, întocmai, pentru ca credința lui să nu cedeze niciodată în fața încercărilor pe care avea să le înfrunte, atât de diferite și atât de asemănătoare cu cele din timpul nostru, unul secularizat, dezbinat, polarizat, confuz și înrăit, plin de pofta de comandă și sărac în iubire, incapabil de a înțelege valoarea unei slujiri și a binelui comun, umflat de certitudini fragile și de false adevăruri, impregnat mai mult de invidie decât de milostivire, unul care dorește de atât de mult ori mai mult răzbunarea decât iertarea. ”Simon, Simon, iată, Satana a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi!” (Lc 22,31-32).
Petru e un mister de milostivire și iubire, de comuniune și ascultare a celuilalt. Un pescar care greșește calculele și stă tulburat toată noaptea pe mare fără să prindă nici măcar un pește, dar care apoi aruncă năvoadele în partea cealaltă numai la cuvântul unui necunoscut. Dar la sfârșit înțelege că cel care vorbește este Învățătorul său. Petru este un păcătos iertat, este cel ales dinainte care mai întâi a plâns amar după ce a trădat. Ca Iuda. Dar el plânge, a plâns. În lacrimile sale este cuprins întreg misterul său. Este cuprins misterul Bisericii. Acele lacrimi sunt, poate, cheile Împărăției. Sunt cheile lui Petru și ale misterului său: o slăbiciune puternică pentru că nu strălucește cu lumina proprie, o stâncă chiar dacă el o stâncă nu era și care, tocmai de aceea, ne întărește pe toți în credință.
