Papa Francisc: Spovada nu e tribunalul omului, ci îmbrățișarea Domnului
Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă
18 martie 2023 – Vatican News. ”Dumnezeu poate să scurteze distanțele față de noi atunci când, cu onestitate, fără prefăcătorie, îi prezentăm fragilitatea noastră”: a spus papa Francisc la omilia Celebrării penitențiale din seara de vineri, 17 martie a.c., în parohia ”Sfânta Maria a Harurilor” din Roma cu ocazia inițiativei spirituale ”24 de Ore pentru Domnul”. Papa a prezidat celebrarea și apoi, ca ceilalți preoți, a stat la dispoziția penitenților care au dorit să se spovedească.
Cristos, mai presus de orice avuție
Vorbind despre prima lectură, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către filipeni (3,7-14), papa a scos în evidență cuvintele apostolului care spune că a considerat o pierdere, din dragoste pentru Cristos, tot ceea ce pentru sine era un câștig. Dar aici, a subliniat papa, apostolul nu se referă la realitățile materiale, ci la ”bogățiile religioase”, pe care le consideră o piedică și la care renunță ”ca să-l câștige pe Cristos”.
Papa Francisc: ”Cine este prea bogat de sine și de propria bravură religioasă are prezumția de a fi drept și mai bun decât alții. De câte ori, în parohie, se întâmplă aceasta: Eu sunt din Acțiunea catolică, eu îl ajut pe preot, eu fac colecta, eu, eu, eu... De câte ori se întâmplă să ne credem mai buni decât alții! Fiecare să se întrebe în inima lui dacă s-a întâmplat vreodată. Cel care face astfel se simte satisfăcut de faptul că a salvat aparențele și se simte liniștit, dar în acest fel nu poate să-i facă loc lui Dumnezeu pentru că nu simte că are nevoie de El. (...) Locul lui Dumnezeu a fost ocupat de propriul EU și atunci, chiar dacă recită rugăciunile și îndeplinește activități sacre, nu dialoghează cu adevărat cu Domnul. Cele pe care le face sunt monologuri, nu un dialog, nu o rugăciune. De aceea, Scriptura amintește că numai rugăciunea celui sărac străbate norii (Sir 35,21) pentru că numai cel care este sărac în duh, cel care se simte nevoiaș de mântuire și cerșetor de har se prezintă înaintea lui Dumnezeu fără a etala merite, fără pretenții, fără prezumție: el nu are nimic și, de aceea, găsește totul, pentru că îl găsește pe Domnul”.
Vameșul și fariseul înaintea lui Dumnezeu
Este învățătura pe care Isus o prezintă în parabola vameșului și a fariseului (Lc 18,9-14). Amândoi merg la templu ca să se roage, dar unul singur ajunge la inima lui Dumnezeu. Papa a remarcat la omilie ”atitudinea lor fizică”. Fariseul stătea în picioare și cu fruntea sus. Se roagă la Dumnezeu, se apropie de altar, rugăciunea lui ireproșabilă arată un om religios și devotat, dar în realitate el se celebrează pe sine. ”În loc să se deschidă înaintea lui Dumnezeu aducându-i adevărul inimii, camuflează în ipocrizie slăbiciunile lui”, mai mult, ”nu așteaptă mântuirea Domnului ca pe un dar, ci aproape că o pretinde ca un premiu pentru meritele lui”. E ca și cum ar spune: ”Am făcut temele, acum dă-mi premiul”. Vameșul, în schimb, nu îndrăznea să-și ridice ochii din pământ de rușine și stătea la distanță. ”Dar chiar acea distanță, care exprimă faptul că este păcătos comparativ cu sfințenia lui Dumnezeu, îi permite”, a remarcat papa, ”să facă experiența îmbrățișării binecuvântate și milostive a Tatălui. Dumnezeu poate să ajungă la el tocmai pentru că, rămânând la distanță, acel om i-a făcut loc. Nu vorbește despre sine, vorbește cerându-și iertare, vorbește privind la Dumnezeu”.
Papa Francisc: ”Frați și surori, să ne aducem aminte: Domnul vine la noi atunci când ne distanțăm de EU-l nostru prezumpțios. Să ne gândim: eu sunt prezumțios? Mă cred mai bun decât ceilalți? Mă uit la unii cu dispreț? [spunem:] Îți mulțumesc, Doamne, pentru că tu m-ai salvat și nu sunt aceia care nu înțeleg nimic, eu merg la biserică, eu merg la Liturghie, eu sunt căsătorit, căsătorit la biserică, aceia sunt divorțați păcătoși...Inima ta așa este? Vei merge în iad. Pentru a ne apropia de Dumnezeu trebuie să-i spunem Domnului: Eu sunt primul dintre păcătoși și dacă nu am căzut în murdăria mai mare se datorează milostivirii tale care m-a prins de mână. Datorită ție, Doamne, eu sunt viu, datorită ție, Doamne, eu nu m-am distrus prin păcat. Dumnezeu poate să scurteze distanțele față de noi atunci când, cu onestitate și fără prefăcătorie, îi prezentăm fragilitatea noastră. Ne întinde mâna ca să ne ridice atunci când știm să mergem până la capăt și ne lăsăm în voia lui cu sinceritatea inimii. Așa este Dumnezeu: ne așteaptă la capăt pentru că în Isus El a vrut să meargă până la capăt, pentru că nu-i este teamă să coboare în abisurile care sălășluiesc în noi, [nu-i este teamă] să atingă rănile trupului nostru, să primească sărăcia noastră, eșecurile vieții, erorile pe care le comitem din slăbiciune sau neglijență. Și toți le-am făcut. Dumnezeu acolo ne așteaptă, la capăt, ne așteaptă mai ales când, cu multă smerenie, mergem să-i cerem iertare în sacramentul spovezii, cum vom face astăzi. Acolo ne așteaptă”.
Un examen de conștiință
Papa a îndemnat credincioșii la un examen de conștiință, convinși fiind că, în realitate, ”fariseul și vameșul locuiesc amândoi înăuntrul nostru. Să nu ne ascundem în spatele ipocriziei aparențelor, dar să încredințăm milostivirii Domnului opacitățile și erorile noastre. Să ne gândim la erorile noastre, la mizeriile noastre, chiar la cele pe care, din rușine, nu suntem capabili să le împărtășim, și e normal, dar cu Dumnezeu trebuie să le scoatem la vedere. Când ne spovedim, ne punem la capăt, ca vameșul, pentru a recunoaște și noi distanța care ne separă între ceea Dumnezeu a visat pentru viața noastră și ceea ce în realitate suntem zi de zi: bieți sărmani. În acel moment, Domnul se apropie, scurtează distanțele și ne repune pe picioare; în acel moment, în timp ce ne recunoaștem goi, El ne înveșmântează cu haina de sărbătoare. Aceasta este și trebuie să fie sacramentul reconcilierii: o întâlnire de sărbătoare care vindecă inima și ne aduce pacea lăuntrică, nu un tribunal omenesc de care să ne fie frică, ci o îmbrățișare dumnezeiască de care să ne simțim consolați”.
Papa a făcut, în acest sens, un apel către preoții confesori, amintind că în parabola fiului risipitor, tatăl este atât de bucuros de întoarcerea fiului încât nici nu-l lasă să vorbească (Lc 15,20-22). ”Vă rog, fraților”, a îndemnat papa, ”să iertați totul, să iertați întotdeauna, fără a pune degetul prea mult în conștiințe. Lăsați ca lumea să spună ce are de spus, iar voi primiți aceasta asemenea lui Isus, cu mângâierea privirii voastre, cu tăcerea înțelegerii voastre. Vă rog, sacramentul spovezii nu este pentru a tortura, ci pentru a da pacea. Iertați totul, după cum Dumnezeu vă va ierta totul. Totul, totul, totul”.
Vameșul ne învață o rugăciune
În fine, papa i-a îndemnat pe toți ca, în acest timp al Postului Mare, cu părere de rău în inimă, să repete ca un murmur o rugăciune urmând exemplul vameșului (cf. Lc 18,3):
Papa Francisc: ”Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! Să spunem împreună: Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!
Dumnezeule, când uit de Tine sau Te neglijez, când mai presus de Cuvântul tău pun cuvintele mele și ale lumii, când îmi închipui că sunt drept și-i disprețuiesc pe ceilalți, când îi bârfesc pe alții, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!
Când nu am grijă de cel de lângă mine, când sunt indiferent față de cel sărac și suferind, slab sau marginalizat, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!
Pentru păcatele împotriva vieții, pentru mărturia negativă care murdărește fața frumoasă a Maicii Biserici, pentru păcatele împotriva Creației, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!
Pentru falsitățile mele, pentru cele necinstite, pentru lipsa mea de transparență și de legalitate, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!
Pentru păcatele mele ascunse, cele pe care nu le știe nimeni, pentru răul pe care chiar fără să-mi dau seama l-am provocat altora, pentru binele pe care puteam să-l fac și nu l-am făcut, Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”
