Lombardi: Benedict al XVI-lea, o viață dedicată întâlnirii cu chipul lui Isus

Cetatea Vaticanului – A. Mărtinaș

Vatican News – 31 decembrie 2022. Scrie părintele Federico Lombardi SI: «“În curând mă voi confrunta cu judecătorul suprem al vieții mele. Chiar dacă, privind în urmă la lunga mea viață, pot avea multe motive de teamă și spaimă, sunt totuși cu sufletul plin de bucurie, pentru că am încredere fermă că Domnul nu este doar judecătorul drept, ci, în același timp, prietenul și fratele care a suferit el însuși neajunsurile mele și de aceea, ca judecător, este în același timp avocatul meu. În perspectiva ceasului judecății, harul de a fi creștin devine clar pentru mine. Faptul de a fi creștin îmi dă cunoașterea, ba mai mult, prietenia cu judecătorul vieții mele și îmi permite să trec cu încredere prin ușa întunecată a morții. În această privință, îmi amintesc în mod constant de ceea ce povestește apostolul Ioan la începutul Cărții Apocalipsei: îl vede pe Fiul Omului în toată măreția sa și cade ca mort. Dar El, punându-Și mâna dreaptă asupra sa, îi spune: ‘Nu te teme! Eu sunt...’ (cf. Apoc 1,12-17)”. Astfel scria Benedict al XVI-lea în ultima sa scrisoare, datată 6 februarie 2022, la sfârșitul unor zile dureroase ‘de examen de conștiință și de reflecție’ cu privire la criticile care i-au fost aduse în legătură cu o problemă de abuzuri, pe vremea când era arhiepiscop de München, cu mai bine de 40 de ani în urmă.

Acum a venit momentul întâlnirii cu Domnul. Cu siguranță nu se poate spune că a fost ceva neașteptat și că marele nostru vârstnic l-a întâmpinat nepregătit. Dacă predecesorul său ne-a oferit o mărturie prețioasă și de neuitat despre cum se poate trăi în credință o boală progresivă dureroasă până la moarte, Benedict al XVI-lea ne-a oferit o frumoasă mărturie despre cum se poate trăi în credință fragilitatea crescândă a bătrâneții timp de mulți ani, până la sfârșit. Faptul că a renunțat la papalitate la momentul potrivit i-a permis –  și nouă împreună cu el –  să parcurgem acest drum cu mare seninătate.

A avut darul de a-și finaliza drumul păstrând mintea limpede, apropiindu-se cu deplină conștiință de acele ‘realități ultime’ despre care avusese, ca puțini alții, curajul de a gândi și de a vorbi, datorită credinței pe care o primise și o trăise.

Atât ca teolog, cât și ca papă, ne-a vorbit într-un mod profund, credibil și convingător. Paginile și cuvintele sale despre escatologie, enciclica sa despre speranță rămân un dar pentru Biserică, pe care rugăciunea lui tăcută a pus pecetea în timpul lungilor ani de retragere ‘pe munte’.

Dintre multele aspecte care pot fi amintite din pontificatul său, cel care, sincer, mi s-a părut și continuă să mi se pară cel mai extraordinar a fost faptul că, chiar în acei ani, a reușit să scrie și să finalizeze trilogia sa despre Isus. Cum a putut un papă, cu responsabilitățile și preocupările Bisericii universale, pe care le purta efectiv pe umerii săi, să reușească să scrie o astfel de lucrare? Cu siguranță, a fost rezultatul unei vieți întregi de reflecție și cercetare. Dar, fără îndoială, pasiunea interioară, motivația trebuie să fi fost formidabilă. Paginile sale au ieșit din penița unui erudit, dar în același timp și a unui credincios care și-a dedicat viața unei căutări, reprezentată de întâlnirea feței lui Isus și care a văzut în aceasta, în același timp, împlinirea vocației sale și slujirea celorlalți.

În acest sens, oricât de mult înțeleg de ce a precizat că acea lucrare nu trebuie considerată ‘magisteriu pontifical’, cred totuși că este o parte esențială a mărturiei sale de slujire în calitate de papă, adică de credincios care recunoaște în Isus pe Fiul lui Dumnezeu și pe a cărui credință ne putem baza și noi în continuare. În acest sens, nu pot considera întâmplător faptul că momentul deciziei de a renunța la papalitate, adică vara anului 2012, coincide cu cel al încheierii trilogiei despre Isus. Un timp de împlinire a unei misiuni centrată pe credința în Isus Cristos.

Nu există nicio îndoială că pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost caracterizat mai mult de magisteriul său decât de acțiunea sa de guvernare. “Știam bine că punctul meu forte –  dacă aveam unul –  era acela de a prezenta credința într-o manieră adaptată la cultura timpului nostru” (...). O credință mereu în dialog cu rațiunea, o credință rezonabilă; o rațiune deschisă credinței. Papa Ratzinger a fost respectat, pe bună dreptate, de cei care trăiesc atenți la mișcările gândirii și ale spiritului și care caută să citească evenimentele în semnificația lor profundă și pe termen lung, fără a se opri la suprafața evenimentelor și a schimbărilor. Nu degeaba au rămas memorabile unele dintre marile sale discursuri în fața unor auditori nu numai din cadrul Bisericii, ci și în fața unor reprezentanți ai întregii societăți, la Londra, la Berlin... Nu se temea de confruntarea cu idei și poziții diferite, privea cu loialitate și clarviziune marile întrebări, la obscurarea prezenței lui Dumnezeu în orizontul umanității contemporane, la întrebările privind viitorul Bisericii, în special în țara sa și în Europa.

Și a încercat să facă față cu loialitate problemelor, fără să le ocolească, chiar dacă erau dramatice; dar credința și inteligența credinței i-au permis să găsească mereu o perspectivă de speranță.

Valoarea intelectuală și culturală a lui Joseph Ratzinger este prea bine cunoscută pentru a mai fi nevoie să repetăm laudele care i se aduc. Cel care a fost capabil să-l înțeleagă și să-l prețuiască pentru Biserica universală a fost Ioan Paul al II-lea. Timp de 24 din cei 26 de ani de pontificat ai predecesorului său, Ratzinger a fost prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței. Două personalități diferite, dar –  permiteți-mi să o spun –  o „pereche formidabilă”. Lungul pontificat al Papei Wojtyla nu poate fi gândit în mod adecvat, din punct de vedere doctrinar, fără prezența cardinalului Ratzinger și fără încrederea acordată acestuia, în teologia sa eclezială, în amploarea și echilibrul gândirii sale, reușind să slujească unitatea credinței Bisericii în deceniile de după Conciliul Vatican al II-lea, înfruntând tensiuni și provocări epocale în dialogul cu iudaismul, în privința ecumenismului, în dialogul cu alte religii, în confruntarea cu marxismul, în contextul secularizării și al transformării viziunii despre om și sexualitate; reușind să propună o sinteză doctrinară la fel de amplă și armonioasă ca cea din Catehismul Bisericii Catolice, acceptată de marea majoritate a comunității ecleziale cu un consens neașteptat, astfel încât să determine această comunitate să treacă pragul celui de-al treilea mileniu simțindu-se purtătoare a unui mesaj de mântuire pentru umanitate. ..

De fapt, această colaborare foarte lungă și extraordinară a fost pregătirea pontificatului lui Benedict al XVI-lea, văzut de cardinali ca fiind cel mai potrivit continuator și succesor al operei Papei Wojtyla. Unei priviri de ansamblu asupra itinerarului lui Joseph Ratzinger nu-i scapă –  ba chiar impresionează – continuitatea firului său și, în același timp, lărgirea progresivă a orizontului slujirii sale.

Vocația lui Joseph Ratzinger este de la început o vocație preoțească, în același timp la studii teologice și la slujirea liturgică și pastorală. Progresează în diferitele sale etape, de la seminar la primele sale experiențe pastorale și la învățământul universitar; apoi orizontul său se lărgește pentru prima dată la experiența Bisericii universale, odată cu participarea sa la Conciliul Vatican al II-lea și cu relația sa cu marii teologi ai timpului; Apoi a revenit la activitatea academică de aprofundare a studiilor teologice, dar întotdeauna în mijlocul dezbaterilor și al experienței ecleziale; succesiv și-a lărgit din nou orizontul în slujirea pastorală a marii arhidieceze de München; a trecut definitiv în slujba Bisericii universale odată cu chemarea la Roma, la conducerea Congregației pentru Doctrina Credinței.

În cele din urmă, o nouă chemare îl conduce la conducerea întregii comunități bisericești. Orizontul a devenit total nu doar pentru gândire, ci și pentru slujirea preoțească și pastorală. Să slujească întreaga comunitate bisericească, să o conducă în mod inteligent pe căile timpului nostru, să păstreze unitatea și autenticitatea credinței sale. Motto-ul ales cu ocazia hirotonirii sale episcopale, ‘Colaboratori ai adevărului’ (3 Ioan 8), exprimă foarte bine întregul fir al vieții și vocației lui Joseph Ratzinger, dacă înțelegem că pentru el adevărul nu era nicidecum o serie de concepte abstracte, ci se întruchipa în cele din urmă în persoana lui Isus Cristos.

Pontificatul lui Benedict al XVI-lea este și va fi amintit în mod obișnuit ca un pontificat marcat de momente de criză și dificultăți. Acest lucru este adevărat și nu ar fi corect să trecem cu vederea acest aspect. Dar trebuie văzut și evaluat nu superficial. În ceea ce privește criticile și opozițiile interne sau externe, el însuși și-a amintit, cu un zâmbet, că alți papi au avut de înfruntat momente și situații mult mai dramatice. Fără a fi nevoie să ne întoarcem la persecuțiile din primele secole, este suficient să ne gândim la papa Pius al IX-lea sau la Benedict al XV-lea, când a condamnat ‘masacrul inutil’, sau la situațiile papilor din timpul războaielor mondiale. Așadar, el nu se considera un martir. Niciun papă nu-și poate imagina că nu se va confrunta cu critici, dificultăți și tensiuni. Acest lucru nu înlătură faptul că, la nevoie, știa să reacționeze la critici cu vivacitate și hotărâre, așa cum s-a întâmplat cu neuitata Scrisoare scrisă episcopilor în 2009, după chestiunea anulării excomunicării lefebvrienilor și a ‘cazului Williamson’; o scrisoare pasională despre care secretarul său mi-a comentat că îl exprimă pe ‘Ratzinger în starea sa pură’.

Dar cea mai grea cruce a pontificatului său, a cărei gravitate începuse deja să o înțeleagă în perioada petrecută la Congregația pentru Doctrina Credinței și care continuă să se manifeste ca un test și o provocare de proporții istorice pentru Biserică, este chestiunea abuzurilor sexuale. Aceasta a fost, de asemenea, cauza criticilor și a atacurilor personale la adresa sa până în ultimii ani, și, prin urmare, și a unei suferințe profunde. Fiind foarte implicat în aceste chestiuni și în timpul pontificatului său, sunt ferm convins că a văzut din ce în ce mai clar gravitatea problemelor și a avut marele merit de a le aborda cu viziune amplă și profundă în diferitele lor dimensiuni: ascultarea victimelor, rigoare în urmărirea justiției în fața crimelor, vindecarea rănilor, stabilirea de norme și proceduri adecvate, formarea și prevenirea răului.

A fost doar începutul unui parcurs lung, dar în direcțiile corecte și cu multă smerenie. Benedict nu și-a făcut niciodată griji cu privire la o ’imagine’ a sa sau a Bisericii care nu corespunde adevărului. Și chiar și în acest domeniu a acționat întotdeauna din perspectiva unui om al credinței. Dincolo de măsurile pastorale sau juridice, necesare pentru a înfrunta răul în manifestările sale, el a simțit puterea teribilă și misterioasă a răului și nevoia de a face apel la har pentru a nu fi striviți de el în disperare și pentru a găsi calea de vindecare, de convertire, de penitență, de purificare, de care oamenii, Biserica și societatea au nevoie.  

Când mi s-a cerut să rezum, printr-un episod, istoria pontificatului lui Benedict al XVI-lea, mi-am amintit de veghea de rugăciune din timpul Zilei Mondiale a Tinerilor, de la Madrid, în 2011, pe marea esplanadă a aeroportului ‘Cuatro vientos’, la care au participat aproximativ un milion de tineri. Era seară, întunericul devenea tot mai dens în timp ce Papa își începea discursul. La un moment dat, a suflat un adevărat uragan de ploaie și vânt. Sistemele de iluminat și de sunet au încetat să mai funcționeze, iar multe dintre corturile de la marginea esplanadei s-au prăbușit. Situația era cu adevărat dramatică. Papa a fost rugat de personalul său să plece și să se adăpostească, dar nu a vrut să facă acest lucru. A rămas răbdător și curajos la locul său pe scena deschisă, protejat de o simplă umbrelă care flutura în bătaia vântului. Întreaga adunare imensă i-a urmat exemplul, cu încredere și răbdare. După un timp, furtuna s-a potolit, ploaia s-a oprit și un calm mare și neașteptat s-a instalat. Instanțiile au început să funcționeze din nou. Papa și-a încheiat discursul, iar minunata monstranță de la Catedrala din Toledo a fost adusă în centrul scenei pentru adorația euharistică. Papa a îngenuncheat în tăcere în fața Preasfântului Sacrament, iar în spatele său, în întuneric, imensa adunare s-a unit în rugăciune într-un calm absolut.

Într-un anumit sens, aceasta poate rămâne imaginea nu doar a pontificatului, ci și a vieții lui Joseph Ratzinger și a scopului călătoriei sale. În timp ce el intră acum în tăcere definitivă în fața Domnului, și noi continuăm să ne simțim în spatele lui și cu el.»

(Părintele Federico Lombardi SI este președintele Fundației Vaticanului Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea)