Miercurea Cenușii. Papa Francisc: Să nu înăbușim cu cenușa păcatelor noastre focul iubirii divine

Cetatea Vaticanului – A. Dancă
26 februarie 2020 – Vatican News. ”Cenușa pe care o primim pe cap scutură gândurile pe care le avem în cap. Ne amintește că noi, fii ai lui Dumnezeu, nu putem trăi pentru a căuta țărâna care dispare. Nu pentru asta suntem pe lume”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii din Miercurea Cenușii, celebrată în 26 februarie a.c. în bazilica papală Sfânta Sabina, de pe colina Aventinului din Cetatea Eternă.

Prin riturile liturgice din Miercurea Cenușii, zi de post și abstinență, Biserica de rit roman sau latin începe perioada Postului Mare.

Potrivit unei tradiții străvechi, celebrările liturgice papale din Miercurea Cenușii nu se desfășoară în bazilica San Pietro, ci la bazilica Sfânta Sabina, de pe Colina Aventinului. Slujba a început la ora 16.30 la biserica Sfântul Anselm, unde s-a desfășurat așa numita ”statio” și procesiunea penitențială, pentru ca succesiv, în bazilica paleocreștină Sfânta Sabina, să aibă loc Sf. Liturghie: După omilie, liturgia prevede ritul binecuvântării și punerii cenușii pe cap în semn de pocăință.

Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia Sfântului Părinte:

«Începem Postul Mare primind cenușa: ”Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână te vei întoarce!” (cf. Gen 3,19). Țărâna de pe cap ne readuce la pământ, ne amintește că venim din pământ și că în pământ ne vom întoarce. Altfel spus, suntem slabi, fragili, muritori. În decursul veacurilor și al mileniilor suntem în trecere, în fața imensității galaxiilor și a spațiului suntem mărunți. Suntem țărână în univers. Dar suntem țărână iubită de Dumnezeu. Domnul a iubit să ia țărâna noastră în mâini și să sufle în ea suflul său de viață (cf. Gen 2,7). Suntem, astfel, țărână prețioasă, destinată să trăiască pentru totdeauna. Suntem pământul asupra căruia Dumnezeu a revărsat cerurile sale, țărâna care conține visele sale. Suntem speranța lui Dumnezeu, tezaurul său, gloria sa.

Cenușa ne amintește, astfel, parcursul existenței noastre: de la țărână la viață. Suntem țărână, pământ, lut, dar dacă ne lăsăm plăsmuiți de mâinile lui Dumnezeu, devenim o minune. Și cu toate acestea, deseori, mai ales în dificultăți și în solitudine, vedem numai țărâna noastră! Dar Domnul ne încurajează: puținul care suntem are o valoare infinită în ochii săi. Curaj, ne-am născut ca să fim iubiți, ne-am născut ca să fim fii ai lui Dumnezeu!

Dragi frați și surori, la începutul Postului Mare să ne dăm seama de acest lucru. Pentru că Postul Mare nu este timpul de a revărsa asupra oamenilor moralisme inutile, ci de a recunoaște că cenușa noastră sărmană este iubită de Dumnezeu. Este timp de har, pentru a primi privirea iubitoare a lui Dumnezeu asupra noastră și, fiind astfel priviți, să ne schimbăm viața. Suntem pe lume ca să mergem de la cenușă la viață. Atunci, să nu pulverizăm speranța, să nu incinerăm visul pe care Dumnezeu îl are în privința noastră. Să nu cedăm în fața resemnării. Iar tu spui: ”Cum pot să am încredere? Lumea merge prost, teama se răspândește, este atât de multă răutate și societatea se descreștinează...”. Dar nu crezi că Dumnezeu poate să schimbe în glorie țărâna noastră?

Cenușa pe care o primim pe cap scutură gândurile pe care le avem în cap. Ne amintește că noi, fii ai lui Dumnezeu, nu putem trăi pentru a căuta țărâna care dispare. O întrebare poate să ne coboare din cap la inimă: ”Eu pentru ce trăiesc?”. Dacă trăiesc pentru lucrurile lumii care trec, mă întorc în țărână, tăgăduiesc ceea ce Dumnezeu a făcut în mine. Dacă trăiesc numai ca să aduc acasă un pumn de bani și ca să mă distrez, ca să caut un pic de prestigiu, să fac un pic de carieră, atunci trăiesc din țărână. Dacă judec rău viața numai pentru că nu mă bucur de suficientă considerare sau nu primesc de la alții ceea ce cred că merit, atunci rămân cu ochii la țărână.

Nu pentru asta suntem pe lume. Valorăm mult mai mult, trăim pentru mult mai mult: ca să realizăm visul lui Dumnezeu, ca să iubim. Cenușa se așază pe capul nostru pentru ca să se aprindă focul iubirii în inimi. Pentru că suntem cetățeni ai cerului, iar iubirea față de Dumnezeu și de aproapele este pașaportul pentru cer, este pașaportul nostru. Bunurile pământești pe care le avem nu ne vor fi de folos, sunt țărână care dispare, dar iubirea pe care o dăruim – în familie, la locul de muncă, în Biserică, în lume – ne va salva, va rămâne pentru totdeauna.

Cenușa pe care o primim ne amintește un al doilea parcurs, cel contrar, care merge de la viață la țărână. Ne uităm în jur și vedem țărână de moarte. Vieți reduse în cenușă. Ruine, distrugere, război. Vieți de copii mici inocenți neprimiți, vieți de săraci respinși, vieți de bătrâni dați deoparte. Continuăm să ne distrugem, să ne facem să ne întoarcem în țărână. Și câtă țărână există în relațiile noastre! Să ne uităm în casa noastră, în familii: câte certuri, câtă incapacitate de a dezamorsa conflictele, ce greu este a cere iertare, a ierta, a începe din nou, de vreme ce cu atâta ușurință reclamăm spațiile și drepturile noastre! Este multă țărână care murdărește iubirea și urâțește viața. Chiar și în Biserică, casa lui Dumnezeu, am lăsat să de depoziteze atâta țărână, țărâna mundanității.

Și să ne uităm înăuntru, în inimă: de câte ori înăbușim focul lui Dumnezeu prin cenușa ipocriziei! Ipocrizia: este murdăria pe care, în Evanghelia de astăzi, Isus cere să o îndepărtăm. Într-adevăr, Domnul nu spune doar să facem opere de caritate, să ne rugăm și să postim, dar să facem toate acestea fără prefăcătorie, fără duplicitate, fără ipocrizie (cf. Mt 6,2.5.16). De câte ori, în schimb, facem ceva numai ca să fim lăudați, pentru beneficiul nostru de imagine, pentru eu-l nostru! De câte ori ne proclamăm creștini și în inimă cedăm fără probleme la patimile care ne înrobesc! De câte ori predicăm un lucru și facem un altul! De câte ori ne arătăm buni în afară și cultivăm ranchiună înăuntru! Câtă duplicitate avem în inimă... Este țărână care murdărește, cenușă care înăbușă focul iubirii.

Avem nevoie să ne curățăm de țărâna care se depozitează pe inimă. Cum să facem? Ne ajută rechemarea stăruitoare a sfântului Paul din a doua Lectură: ”Împăcați-vă cu Dumnezeu!”. Paul nu cere, ci imploră acest lucru: ”Vă rugăm pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor 5,20). Noi am fi spus: ”Împăcați-vă cu Dumnezeu!”. Dar el, nu, el folosește pasivul: lăsați-vă împăcați. Pentru că sfințenia nu este lucrarea noastră, este har! Pentru că singuri nu suntem în stare să îndepărtăm țărâna care ne murdărește inima. Pentru că numai Cristos, care cunoaște și iubește inima noastră, poate să o vindece. Postul Mare este timp de vindecare.

Ce este de făcut, așadar? Pe drumul către Paști, putem să facem două treceri: prima, de la țărână la viață, de la umanitatea noastră fragilă la umanitatea lui Isus, care ne vindecă. Putem să ne punem în fața Crucifixului, să stăm acolo, să privim și să repetăm: ”Isuse, tu mă iubești, schimbă-mă... Isuse, tu mă iubești, schimbă-mă...”. Și după ce am primit iubirea sa, după ce am plâns înaintea acestei iubiri, [să facem] a doua trecere, ca să nu cădem din nou de la viață la țărână. Să mergem ca să primim iertarea lui Dumnezeu, la Spovadă, pentru că acolo focul iubirii lui Dumnezeu consumă cenușa păcatului nostru. Îmbrățișarea Tatălui la Spovadă ne reînnoiește lăuntric, ne curăță inima. Să ne lăsăm împăcați ca să trăim ca fii iubiți, ca păcătoși iertați, ca bolnavi vindecați, ca pelerini însoțiți. Să ne lăsăm iubiți ca să iubim. Să ne lăsăm ridicați, ca să mergem către țel, Paștele. Vom avea atunci bucuria de a descoperi că Dumnezeu ne învie din cenușa noastră.»