Papa, în solemnitatea Epifania Domnului: Să redescoperim adoraţia ca pe o cerinţă a credinţei
Cetatea Vaticanului – A. Mărinaş
6 ianuarie 2020 – Vatican News. «În Evanghelie (Mt 2, 1-2) am ascultat spunându-se că Magii încep prin a-şi face cunoscute intenţiile: «Am văzut steaua lui apărând şi am venit să ne închinăm lui» (v.2) Închinarea este ţinta, scopul călătoriei lor. De fapt, odată ajunşi la Betleem, "au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui, apoi, căzând la pământ l-au adorat" (v.11). Dacă pierdem simţul adoraţiei, pierdem simţul de mers al vieţii creştine, care este o cale spre Domnul, nu spre noi. Este riscul asupra căruia ne atrage atenţia Evanghelia prezentând, alături de Magi, persoane care nu reuşesc să se închine.» Astfel a început papa Francisc omilia din cadrul Sfintei Liturghii celebrată în bazilica vaticană, luni, 6 ianuarie a.c., în solemnitatea Epifania Domnului.
În omilie, pontiful s-a oprit iniţial asupra comportamentului fals, înşelător avut de unele personaje prezentate în fragmentul din Evanghelia după Sfântul Matei, în care se istoriseşte despre nişte magi din Răsărit veniţi la Ierusalim în căutarea regelui nou-născut al iudeilor, a cărui stea o văzuseră, cu dorinţa de a i se închina. Dar cine erau personajele care vor să înşele cu privire la adorarea lui Isus?
Papa Francisc: «Mai întâi, regele Irod, care foloseşte verbul a adora, dar într-un mod înşelător. De fapt, le cere Magilor să-l informeze cu privire la locul în care se află Pruncul «ca să merg şi eu să-l ador», spune el (v.8). În realitate, Irod se adora doar pe sine şi de aceea voia să scape de Prunc, prin minciună. Ce ne învaţă aceasta? Că omul, când nu-l adoră pe Dumnezeu, ajunge să se adore pe sine. Fără adorarea lui Dumnezeu, şi viaţa creştină poate deveni un mod educat de a se aproba pe sine şi propria iscusinţă: creştini care nu ştiu să adore, care nu ştiu să se roage prin adoraţie. Este un risc grav acela de a ne servi de Dumnezeu în loc să-i slujim lui Dumnezeu. De câte ori nu am confundat interesele Evangheliei cu ale noastre, de câte ori nu am dat un sens religios a ceea ce era comod pentru noi, de câte ori nu am confundat puterea conform lui Dumnezeu, care înseamnă slujirea celorlalţi, cu puterea potrivit lumii, care înseamnă slujirea de sine.
În afară de Irod, Evanghelia ne prezintă şi alte persoane care nu reuşesc să se închine: sunt arhiereii şi cărturarii poporului. Ei îi indică cu o precizie extremă locul unde avea să se nască Mesia: în Betleemul Iudeii (cf v.5). Cunosc profeţiile şi le citează cu exactitate. Ştiu unde să meargă – mari teologi, mari – dar nu merg Şi din aceasta putem trage o învăţătură. În viaţa creştină nu este suficient să ştii: fără a ieşi din sine, fără a întâlni şi fără a adora nu ajungi să-l cunoşti pe Dumnezeu. Teologia şi eficienţa pastorală servesc puţin sau deloc dacă nu se pleacă genunchii, dacă nu se face asemenea Magilor care nu au fost doar organizatorii pricepuţi ai unei călătorii, ci au pornit la drum şi s-au închinat. Adorând, descoperim că viaţa de credinţă nu se reduce la o sumă de frumoase doctrine ci este relaţia cu o Persoană vie, pe care să o iubeşti. Doar stând faţă în faţă cu Isus ajungem să-i cunoaştem chipul. Prin adoraţie, descoperim că viaţa creştină este o poveste de iubire cu Dumnezeu, în care nu sunt suficiente ideile bune, ci trebuie să-l punem pe El pe primul loc, cum face un îndrăgostit cu persoana pe care o iubeşte. Aşa trebuie să fie Biserica, o adoratoare îndrăgostită de Isus, mirele ei.»
Îndemnul pe care ni-l adresează pontiful la început de an este de a descoperi adoraţia ca pe o exigenţă a credinţei, explicând pe îndelete ce înseamnă de fapt să ne închinăm lui Isus, să-l adorăm.
Papa Francisc: «La începutul anului să redescoperim adoraţia ca pe o cerinţă a credinţei. Dacă vom şti să îngenunchem în faţa lui Isus, vom învinge ispita de a merge fiecare pe propriul drum. De fapt, a adora înseamnă realizarea unui exod din cea mai mare sclavie, sclavia faţă de noi înşine. Înseamnă să restabileşti ordinea justă a lucrurilor, lăsându-i lui Dumnezeu primul loc. A adora înseamnă punerea planurilor lui Dumnezeu înainte de propriul timp, de propriile drepturi şi de propriile spaţii. Înseamnă să accepţi învăţătura Scripturii: "Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora" (Mt 4,10) Dumnezeul tău: a-l adora înseamnă să simţi apartenenţa reciprocă cu Dumnezeu, înseamnă să-i spui "tu" în intimitate şi să-i oferi viaţa permiţându-i să intre în vieţile noastre. Înseamnă să faci să coboare mângâierea lui asupra lumii. A adora înseamnă să descoperi că pentru a te ruga este suficient să spui: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (In 20,28) şi să te laşi pătruns de bunătatea lui.
A i te închina lui Isus înseamnă a-l întâlni fără o listă de cereri ci doar cu dorinţa de a sta cu El. Înseamnă să descoperi că bucuria şi pacea cresc odată cu rugăciunea de laudă şi de mulţumire. Când îl adorăm îi permitem lui Isus să ne vindece şi să ne transforme. Adorându-l îi dăm Domnului posibilitatea de a ne schimba prin iubirea sa, de a lumina întunericul nostru, de a ne întări în slăbiciunile noastre şi de a ne da curaj în încercări. A adora înseamnă să mergi la esenţial: este calea de dezintoxicare de numeroase aspecte inutile, de dependenţele care anesteziază inima şi tulbură mintea. De fapt, prin adoraţie se învaţă respingerea a ceea ce nu trebuie adorat: dumnezeul ban, dumnezeul consum, dumnezeul succes, propriul eu ridicat la rang de dumnezeu. A adora înseamnă să ne smerim în faţa celui Preaînalt pentru a descoperi în faţa Lui că măreţia vieţii nu constă în a avea ci în a iubi. A adora înseamnă să ne descoperim fraţi şi surori în faţa misterului iubirii care depăşeşte orice distanţă: înseamnă luarea binelui de la sursă şi găsirea în Dumnezeu care ne este aproape curajul aproprierii de ceilalţi. A adora înseamnă să ştii să taci în faţa Cuvântului divin pentru a învăţa să spui cuvinte care nu rănesc, ci care mângâie.»
«A adora» – a continuat Sfântul Părinte – «este un gest de iubire care schimbă viaţa. Înseamnă să faci asemenea Magilor: să-i duci Domnului aur, pentru a-i spune că nimeni nu este mai preţios decât El; să-i oferi tămâie, pentru a-i spune că doar cu El viaţa noastră se îndreaptă spre înalt; înseamnă să-i dăruim smirna, cu care erau unse trupurile rănite şi mutilate, pentru a-i promite lui Isus că ne vom îngriji de aproapele nostru marginalizat şi suferind, pentru că acolo se află El. De obicei noi ştim să ne rugăm – îi cerem Domnului, îi mulţumim – însă Biserica trebuie să meargă mai departe cu rugăciunea de adoraţie, trebuie să creştem în adoraţie. Este o înţelepciune pe care trebuie s-o învăţăm în fiecare zi. Să ne rugăm prin adoraţie: rugăciunea de adoraţie.»
La finalul omiliei, papa Francisc ne-a îndemnat să ne întrebăm dacă facem parte dintre creştinii care i se închină Domnului, dacă facem spaţiu adoraţiei în viaţa noastră de zi cu zi.
Papa Francisc: «Dragi fraţi şi surori, azi fiecare dintre noi se poate întreba: "Sunt un creştin care i se închină Domnului". Numeroşi creştini care se roagă nu ştiu să facă adoraţie. Să ne punem această întrebare. Găsim timp de-a lungul zilelor pentru a face adoraţie şi creăm spaţiu pentru adoraţie în comunităţile noastre? Ne revine nouă, în calitate de Biserică, să punem în practică cuvintele cu care ne-am rugat azi, la Psalm: "Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne". Prin adoraţie şi noi vom descoperi, asemenea Magilor, sensul parcursului nostru. Şi, asemenea Magilor, vom fi cuprinşi de "o bucurie foarte mare" (Mt 2,10).»
