Numai Dumnezeu îndestulează setea și foamea inimii: papa Francisc, Mitingului de la Rimini

Cetatea Vaticanului – Adrian Dancă

Vatican News – 20 august 2018. Referindu-se la tema mitingului din acest an, ”Forțele care mișcă istoria sunt aceleași care-l fac pe om fericit”, mesajul amintește că aceste cuvinte preiau o expresie a fondatorului mișcării ”Comuniune și Eliberare”, slujitorul lui Dumnezeu Luigi Giussani, și ”se referă la cotitura crucială care a avut loc în societate în jurul anului 1968”. Urmările acesteia, se subliniază în mesaj, ”nu s-au încheiat nici după cincizeci de ani, drept care papa Francisc afirmă că «astăzi nu trăim într-o epocă de schimbare cât mai ales într-o schimbare de epocă» (Discurs la cea de-a V-a Adunare națională a Bisericii italiene, Florența, 10 noiembrie 2015).

”Desprinderea de trecut”, se observă în mesaj, ”a devenit imperativul categoric al unei generații care își punea speranțele într-o revoluție a structurilor capabilă să asigure o mai mare autenticitate de viață. Mulți oameni de credință au crezut în fascinația acestei perspective și au făcut din credință un moralism care, considerând scontat harul, se încredințau eforturilor de realizare practică a unei lumi mai bune.

De aceea, este semnificativ faptul că, în acel context, unui tânăr cucerit de căutarea ”forțelor care domină istoria”, pr. Giussani îi spunea astfel: «Forțele care pun istoria în mișcare sunt aceleași care îl fac pe om fericit» (Vita di don Giussani, BUR 2014, p. 412). Prin aceste cuvinte, îl provoca să verifice care sunt forțele care schimbă istoria, ridicând ștafeta prin care să-și măsoare avântul revoluționar.

Ce s-a ales din acest avânt? Ce a rămas din acea dorință de a schimba totul? Nu este cazul să facem aici un bilanț istoric, dar putem observa unele simptome care ies la iveală din situația actuală a Occidentului. Din nou se înalță ziduri, în loc să se construiască punți. Există tendința de a fi închiși, în loc să fim deschiși la celălalt diferit de noi. Crește indiferența în locul dorinței de a lua inițiativa pentru schimbare. Predomină sensul de teamă asupra încrederii în viitor. Și ne întrebăm dacă în această jumătate de secol lumea a devenit mai mult un loc de locuit.

Această întrebare ne privește și pe noi, creștinii, care am trecut prin anotimpul anului ’68 și care acum suntem chemați să ne gândim, împreună cu numeroși alți protagoniști, și să ne întrebăm: ce am învățat, ce anume putem să păstrăm?

Dintotdeauna, ispita omului este să creadă că inteligența sa și capacitățile sale sunt principiile care guvernează lumea; o pretenție care se realizează în două feluri: «Unul este fascinația gnosticismului, (...) unde subiectul în cele din urmă rămâne închis în imanența propriei rațiuni sau a simțămintelor sale. Celălalt este neopelagianismul (...) celor care, la urma urmei, își pun încrederea numai în propriile forțe» (exortația apostolică ”Evangelii gaudium”, 94).

Dar atunci, creștinul care vrea să evite aceste două ispite trebuie să renunțe în mod necesar la dorința de schimbare? Nu, nu este vorba de retragerea din lume pentru a nu fi în pericolul de a greși și pentru a păstra credinței un fel de puritate necontaminată, pentru că «o credință autentică (...) implică întotdeauna o dorință profundă de schimbare a lumii» (ibid., 183), de punere în mișcare a istoriei, după cum subliniază tema Mitingului.

Mulți se întreabă: este posibil? Creștinul nu poate să renunțe să viseze că lumea se va schimba în bine. Este rezonabil să viseze acest lucru pentru că la rădăcina acestei certitudini există convingerea profundă că Cristos este începutul lumii noi, pe care papa Francisc o rezumă în aceste cuvinte: «Învierea sa nu este o realitate din trecut, conține o forță de viață care a străpuns lumea. Acolo unde pare că totul este mort, din orice parte apar din nou germenii învierii. Este o forță fără egal. (...) În mijlocul întunericului începe întotdeauna să încolțească ceva nou» (ibid., 276).

Am văzut desfășurându-se această ”forță de viață” în atâtea situații de-a lungul istoriei. Cum să nu amintim cealaltă schimbare de epocă ce a marcat lumea? Sfântul Părinte a vorbit despre aceasta cu episcopatul european anul trecut: «La apusul civilizației antice, în timp ce gloria Romei se schimba în ruinele pe care le putem admira și astăzi în oraș, în timp ce noi popoare făceau presiune la granițele anticului imperiu, un tânăr a făcut să răsune glasul psalmistului: ”Cine este omul care doreşte viaţa, care doreşte zile multe ca să vadă binele?” (Ps 33/34,2-3). Propunând această întrebare în prologul Regulii sale, Sfântul Benedict (...) nu ține cont de condiția socială, nici de bogăție, nici de puterea deținută. El face apel la natura comună a oricărei ființe umane care, oricum va fi fost starea sa, tânjește cu certitudine după viață și dorește să vadă zile fericite» (Discurs despre Europa, 28 octombrie 2017).

Cine salvează astăzi această dorință care dăinuie, chiar dacă de o manieră confuză, în inima omului? Numai ceva care este la înălțimea aspirației sale infinite. Dacă, într-adevăr, dorința nu-și găsește un obiect adecvat, rămâne blocată și nicio promisiune, nicio inițiativă nu va putea să o miște. Din acest punct de vedere «este ușor de închipuit că etatea modernă, începută cu o tresărire a activității umane atât de excepțională și promițătoare, se va încheia în pasivitatea cea mai mortală și sterilă pe care istoria a cunoscut-o vreodată» (H. Arendt, Vita activa. La condizione umana, Milano 1994, 239-240).

Niciun efort, nicio revoluție nu poate să îndestuleze inima omului. Numai Dumnezeu, care ne-a făcut cu o dorință infinită, o poate copleși cu prezența sa infinită. De aceea s-a făcut om: pentru ca oamenii să-l poată întâlni pe Cel care mântuiește și împlinește dorința după zile fericite, după cum amintește într-un pasaj Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), rod al celei de-a V-a Conferințe a episcopatului de pe continentul latinoamerican și din Caraibe. Sfântul Părinte, mulțumind pentru expunerea dedicată la marele sanctuar marian de la Aparecida, oferă acest pasaj drept contribuție la aprofundarea temei Mitingului: «Evenimentul lui Cristos este (...) începutul acestui subiect nou care se naște în istorie: ”La începutul vieții creștine nu se află o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o Persoană, care dă vieții un nou orizont și, prin aceasta, direcția decisivă” (Benedict XVI, Deus caritas est, 1). Natura însăși a creștinismului constă, de aceea, în a recunoaște prezența lui Isus și în a-l urma. Aceasta a fost frumoasa experiență a primilor discipoli care, întâlnindu-l pe Isus, au rămas fascinați și plini de uimire în fața figurii extraordinare a Celui care le vorbea, în fața modului în care îi trata, dând răspunsuri la foamea și setea de viață din inimile lor. Evanghelistul Ioan ne-a relatat, cu o forță incisivă, impactul pe care persoana lui Isus l-a avut asupra primilor discipoli, Ioan și Andrei, care l-au întâlnit. Totul începe cu întrebarea: ”Ce căutați?” (In 1,38). Aceasta a fost urmată de îndemnul de a trăi o experiență: ”Veniți și vedeți” (v. 39). Această narațiune va rămâne în istorie drept rezumatul unic al metodei creștine» (Documentul de la Aparecida, 243-244).

Sfântul Părinte își exprimă urarea ca Mitingul din acest an să fie pentru toți cei care participă o ocazie de a aprofunda sau de a primi îndemnul Domnului Isus: ”Veniți și vedeți”. Aceasta este forța care, în timp ce îl eliberează pe om de robia ”falselor infinituri”, care promit fericire fără să o poată asigura, îl face protagonist nou pe scena lumii, chemat să facă din istorie locul întâlnirii fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor și cu frații între ei.

În timp ce asigură rugăciunea sa”, se amintește la încheierea mesajului, ”pentru ca să fiți la înălțimea acestei provocări entuziasmante, papa Francisc vă cere să vă rugați pentru el și pentru Întâlnirea mondială a familiilor care va avea loc la Dublin pe 25-26 august anul curent”.