Consideraţii omiletice la Duminica a II-a a Paştelui (A): Duminica Divinei Milostiviri

(Vatican News – 16 aprilie 2023) E Ziua Domnului. „Lăudaţi-l pe Domnul, pentru că este bun: veşnică este îndurarea lui!” (cf. Ps 117/118,1). În aceste consideraţii omiletice ne oprim mai întâi asupra importanţei Timpului liturgic pascal iar apoi aprofundăm Liturghia duminicii a doua a Paştelui numită şi Duminica Îndurării Divine sau a Divinei Milostiviri.

1. Ziua Învierii: noua creaţie

Isus a înviat din morţi „în prima zi a săptămânii” (Mt 28,1; Mc 16,2; Lc 24,1; In 20,1). Fiind „prima zi”, ziua Învierii lui Cristos aminteşte prima creaşie. Fiind „a opta zi”, urmând după sabat, semnifică noua creaţie inaugurată o dată cu Învierea lui Cristos. Ea a devenit pentru creştini prima dintre toate zilele, prima dintre toate sărbătorile, ziua Domnului (Hé kyriaké heméra, dies dominica), „duminica” (CBC 2174).

2. Introducere la Timpul liturgic al Paştelui

Timpul liturgic dintre sărbătoarea Paştelui şi cea a Rusaliilor este dominat de Evanghelia învierii. În centrul atenţiei se află Cristos cel Înviat. Sub aspect liturgic timpul pascal este ca o prelungire a zilei „pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea” (cf. Ps 117/118,24). Creştinii îşi primenesc viaţa în comunitatea de credinţă, speranţă şi dragoste care este Biserica lui Dumnezeu. Adunarea duminicală a credincioşilor îşi are începuturile în prima comunitate creştină de la Ierusalim evocată sugestiv în fragmentul din Faptele Apostolilor. Cei care au primit cuvântul anunţat de apostolul Petru în ziua Rusaliilor şi au fost botezaţi „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2, 42).

3. Timp pentru răspunsuri la întrebări fundamentale

Textele propuse de liturghia celor şapte duminici ale Timpului pascal vor să răspundă la unele interogative importante pentru viaţa creştinilor, de genul: care este semnificaţia mântuitoare a învierii? Care sunt atitudinile concrete ce derivă din credinţa în Cristos înviat?  Prima lectură este o pagină din cartea Faptele Apostolilor. Aceasta este singura scriere din întreg Noul Testament care povesteşte în mod explicit viaţa primilor creştini. Firul conducător este noutatea vieţii, şi de aceea întrebarea relevantă ce trebuie să o punem textelor este aceasta: care sunt trăsăturile ce caracterizează viaţa nouă pe care Cristos cel mort şi înviat o dăruieşte oamenilor? În alte cuvinte, ce înseamnă a muri şi a învia cu Cristos? Ce vrea să spună a se despuia de omul cel vechi şi a se îmbrăca cu omul cel nou? Care sunt darurile Domnului înviat pe care comunitatea creştină se străduieşte să le primească şi să le traducă în viaţă, pentru a deveni semn al unei lumi noi şi de speranţă? Iată, deci, întrebările fundamentale ce trebuie să călăuzească lecturile liturgice.

4. Biserica anunţă marele eveniment al Paştelui

Biserica nu are o sarcină mai importantă decât aceea de a vesti oamenilor marele eveniment al morţii şi învierii lui Cristos care constituie piatra de temelie a istoriei omenirii. Însă observatorul străin de credinţa creştină, care priveşte în mod cinstit Biserica, pare să înţeleagă, în schimb, că ea este preocupată mai curând de degradarea morală a omenirii şi îşi propune doar să salveze oamenii de catastrofă. Biserica este în mod cert purtătoare de valori universale ce îi vin de departe, dintr-o revelaţie a lui Dumnezeu conţinută în Scripturile sale: angajarea pe plan social pentru apărarea drepturilor celor mici, mai săraci şi defavorizaţi, apărarea vieţii, a familiei şi a mediului înconjurător, angajarea în domeniul educaţiei şi promovarea constantă a păcii. Toata recunoscute şi lăudabile. Însă valoarea ei de bază, pentru care a fost instituită, pentru care există şi care îi alimentează speranţa este doar credinţa ei în Isus Cristos care a răscumpărat-o cu jertfa sa de iubire şi a chemat-o să devină părtaşă de învierea sa glorioasă. Biserica nu are o gloria proprie de arătat lumii, un prestigiu propriu de apărat, o religie „a sa” de apărat. Biserica este trupul mistic al lui Cristos, casa Tatălui, templul Duhului Sfânt. Este locul în care, în acel imens fluviu de viaţă care este comuniunea imemorială a sfinţilor, rămâne Vestea cea Bună, vestirea întrupării şi învierii lui Cristos. Este potirul euharistic din care se revarsă focul şi bucuria acestei învieri „pentru viaţa lumii”.

5. Duminica Divinei Milostiviri

Duminica a doua a Paştelui a căpătat în istoria Bisericii noi semnificaţii spirituale. În tradiţia creştină romano-catolică ea a fost denumită timp de secole Duminica în Albis (se înţelege „deponendis vestibus”), de la gestul noilor creştini care la slujba din noaptea Paştelui primind sacramentele iniţierii - Botezul, Mirul şi Euharistia - îmbrăcau simbolic haine albe pe care le purtau opt zile iar duminica următoare le restituiau. Era numită şi „Dominica Thomae - Duminica lui Toma”, de la episodul în care Isus se arată apostolilor fiind de faţă şi Toma. Se evidenţiază totodată începutul săptămânii prin celebrarea Duminicii creştine. Ultima semnificaţie a fost introdusă recent, la 30 aprilie 2000, când papa Ioan Paul al II-lea a proclamat-o Sfântă pe călugăriţa poloneză Faustina Kowalska, „apostola” Milostivirii divine. „Este important să primim întregul mesaj ce vine din cuvântul lui Dumnezeu în această a doua duminică a Paştelui, care de acum înainte în toată Biserica va lua numele de „Duminica Milostivirii divine”. Câteva zile mai târziu, la 8 mai 2000, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a precizat denumirea oficială - Dominica II Paschae seu de Divina Misericordia - „Duminica a II-a a Paştelui sau a Divinei Milostiviri”. Astăzi, în consideraţiile omiletice încercăm să aprofundăm semnificaţia milostivirii lui Dumnezeu.

6. Milostivire şi îndurare

Pentru exprimarea coerentă în limba română folosim cuvântul „milostivire”. Deşi termenul „îndurare” are acelaşi înţeles, verbul „a se îndura” se comportă diferit în frază. Avem texte de bază în care spunem despre Dumnezeu că „milostivirea lui rămâne din neam în neam” (Lc 1,50) şi ne amintim că Isus le-a zis ucenicilor: „Mi-e milă de mulţime, pentru că stau cu mine deja de trei zile şi nu au ce să mănânce” (Mt 15,32). Tot în momente importante, precum cel al predicii de pe munte, Mântuitorul spune: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor [afla] milostivire” (Mt 5,7) şi îndeamnă pe toţi: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Totuşi, în Psalmul 50/51 nuanţăm expresiile spunând: “Ai milă de mine, Dumnezeule, după marea ta bunătate, şi, după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea!”. Dumnezeu este îndurător şi milostiv cu noi căci îndură păcatele noastre şi după ce ne-a îndurat vreme îndelungată, se milostiveşte şi se îndură de noi păcătoşii, copleşindu-ne cu iubirea sa îndurătoare şi milostivă.

7. Vestea milostivirii lui Dumnezeu

Venind în cenacol, unde ucenicii stăteau cu uşile încuiate de teama iudeilor după zilele dramatice ale Patimilor, Isus înviat le arată mâinile şi coasta care îi fuseseră străpunse în timpul răstignirii. Semnele pătimirii răscolesc în ei gândurile inimii. Văd că cel care sfârşise osândit la moarte şi răstignit pe cruce, este viu şi identic cu acela care stă acum în mijlocul lor. Isus nu-i umileşte, nu le reproşează că au fugit şi l-au lăsat singur în timpul pătimirii. Îi linişteşte purtându-le vestea milostivirii lui Dumnezeu. Mai mult, le dă forţa spirituală pentru a purta lumii milostivirea sa prin iertarea păcatelor: „Pace vouă! Precum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi…Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20,21-23). Pe această afirmaţie, Biserica a instituit sacramentul Reconcilierii (al Spovezii), pentru a ne ajuta în drumul nostru de credinţă. Dar este mai mult, pentru că Isus nu vorbeşte numai apostolilor, ci tuturor ucenicilor. El dă tuturor credincioşilor Duhul Său, care să le dea puterea de a se sprijini unii pe alţii iertând păcatele. Pot face asta primindu-l pe fratele care m-a rănit, dar mai ales ajutându-l să nu mai facă asta. Vom fi judecaţi după fapte, iar cea mai bună faptă este să ne ajutăm unii pe alţii. A nu căuta o modalitate de a-l ierta înseamnă a-l abandona în starea de rău.

8. Sânge şi apă

De menţionat că mai înainte Isus le arătase mâinile şi coasta. Prin gestul său Isus vrea să precizeze că puterea spirituală de a vindeca sufletele este legată de rănile pătimirii. În mod special, rana inimii străpunse este izvorul din care ţâşneşte valul de milostivire ce se revarsă asupra omenirii. Gândul se duce spontan la mărturia apostolului Ioan care, când pe Calvar un soldat a străpuns cu suliţa coasta lui Isus răstignit, a văzut ieşind din ea „sânge şi apă” (cf. Ia 19,34). Acestea sunt semne ale milostivirii divine. Dacă sângele evocă jertfa crucii şi darul euharistic, apa, în simbologia sfântului Ioan, aminteşte botezul şi darul Duhului Sfânt (cf. In 3,5; 4,14; 7,37-39). Găsim aici baza tainelor mântuirii: Botezul şi Euharistia. Prin inima lui Cristos răstignit milostivirea lui Dumnezeu ajunge la oameni. Isus Cristos este însăşi Iubirea şi Milostivirea divină pe care o revarsă asupra umanităţii prin trimiterea Duhului care în sfânta Treime este Persoana-Iubire. Milostivirea este ca „un al doilea nume” al iubirii divine (cf. Enciclica Dives in misericordia, 7), înţeleasă în aspectul ei cel mai profund şi duios, în atitudinea de compasiune faţă de nevoile oamenilor, mai ales în capacitatea imensă de iertare.

9. Iubire mai tare decât moartea şi decât păcatul (DiM 8)

Cristos, Răstignitul, este Cuvântul care nu trece (cf. Mt 24, 35), este cel care stă la uşă şi bate la inima fiecărui om (cf. Ap 3,20), fără a-i constrânge libertatea, dar căutând să facă să izvorască tocmai din ea iubirea, care nu este numai act de solidaritate cu Fiul omului care suferă, ci şi, într-un fel, «milostivire» arătată de fiecare dintre noi Fiului Tatălui veşnic. În tot acest program mesianic al lui Cristos, în toată revelarea milostivirii prin cruce, ar putea fi oare demnitatea omului mai mult respectată şi înălţată, având în vedere că omul, aflând îndurare, în acelaşi timp şi într-un anume sens «arată şi el îndurare»?

10. A crede în milostivire

A crede într-o astfel de iubire înseamnă a crede în milostivire. „Omenirea nu va afla pace până când nu se va îndrepta cu încredere spre divina milostivire”: i-a dezvăluit Isus călugăriţei poloneze Faustina Kowalska (Diario, p.132) încredinţându-i acest mesaj de milostivire. Nu este un mesaj nou, dar poate fi considerat ca un dar de iluminare specială care ne ajută să retrăim mai intens Evanghelia Paştelui, pentru a-l oferi ca o rază de lumină oamenilor timpului actual. Care va fi viitorul omului pe pământ? Ce vor aduce anii care vin? Nu vor lipsi, din păcate, evenimente dureroase. Credem însă că lumina divinei milostiviri va călăuzi mai departe umanitatea pe drumul istoriei.

11. Răscumpărătorul, garantul nostru

Încă din timpul Exodului, Dumnezeu s-a dezvăluit pe sine lui Israel ca tutorul său. în ebraică: „goèl”. Este un termen din limbajul juridic şi cuprinde ideea de rudenie şi de eliberare. În tradiţia lui Israel „goel” era ruda cea mai apropiată care răspundea de cineva din familie, căruia îi lua locul în cazul când devenea sclav, plătea preţul şi acea persoană devenea liberă. Termenul nu aminteşte doar de eliberarea din sclavia Egiptului, ci înainte de toate se referă la legătura de rudenie dintre Dumnezeu şi poporul ales. Dumnezeu şi-a eliberat poporul în acelaşi mod în care o rudă intervine în favoarea unuia din familie care se află în dificultate. Israelul merita pedepse, iar garantul libertăţii lui era nu ruda cea mai apropiată, ci însuşi Dumnezeu. În Noul Testament, Dumnezeu realizează răscumpărarea şi împăcarea cu preţul sângelui oferit de noul „goel” care este Cristos. Isus ne răscumpără din sclavia păcatului şi a morţii.

12. Pacea lui Cristos înviat

Precum apostolii odinioară în cenaclu, este nevoie ca oamenii de azi să-l primească în spaţiul istoriei pe Cristos înviat care le arată rănile răstignirii sale şi le repetă: „Pace vouă!” Omenirea din zilele noastre are nevoie de suflarea lui Cristos înviat, deoarece Duhul său vindecă rănile inimii, abate barierele ce îndepărtează de Dumnezeu şi ne separă între noi, redă totodată bucuria iubirii Tatălui şi unităţii fraterne.

13. Credinţa în Cristos şi speranţa învierii

În pericopa evanghelică citim că Isus înviat s-a arătat din nou ucenicilor în cenaclu unde era şi apostolul Toma. Este proverbială condiţia pusă de Toma pentru a crede că Isus a înviat. Domnul îi spune: „Adu-ţi degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ţi mâna şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios!” Toma a răspuns şi i-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” (In 20,27-29). Este situaţia credinţei în Isus Cristos a creştinilor de mai târziu pe care apostolul Petru îi elogiază spunând: Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiţi; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriţi de o bucurie negrăită şi glorificată, încredinţaţi că veţi ajunge la ţelul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1Pt 1,8-9). Este situaţia noastră.

14. Binecuvântare

Întăriţi de Duhul iubirii milostive, să aducem laudă lui Dumnezeu împreună cu apostolul Petru: „Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care, în marea sa îndurare, ne-a renăscut la o speranţă vie prin învierea lui Isus Cristos din morţi, pentru o moştenire nepieritoare, neîntinată, neofilită, păstrată pentru voi în ceruri!” (1Pt 1,3-4).

Tuturor, în continuare „Bucurie şi pace de la Biruitorul păcatului şi al morţii!”

Cristos a înviat!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 14 aprilie 2023)