Consideraţii omiletice la Duminica a II-a din Postul Mare (A): Evanghelia schimbării la faţă
(Vatican News – 5 martie 2023) E Ziua Domnului. Trăim cu bucurie cel de-al doilea popas duminical al timpului de pregătire la sărbătoarea luminoasă a Paştelui. Liturghia începe cu o reflecţie personală a rugătorului din Cartea Psalmilor: „Ţie îţi spune inima mea: Am căutat faţa ta! Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (cf. Ps 26/27,8-9: Ant. la Intrare). Pentru psalmist, Dumnezeu este lumină şi izvor de viaţă, adăpost sigur şi stâncă de apărare. Părăsit de apropiaţii săi şi persecutat cu înverşunare de vrăjmaşi, omul credincios caută refugiu la Dumnezeu, singurul care îl poate apăra de duşmani şi scoate la lumină. Se reculege lăuntric în prezenţa lui Dumnezeu făcând să-i vorbească inima în rugăciune: „Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” A se ruga fără încetare înseamnă a menţine vie dorinţa de Dumnezeu.
1. Cu Isus pe munte
În prima duminică a Postului Mare l-am însoţit pe Isus în pustiu, unde ne-a făcut părtaşi la biruinţa sa împotriva ispitirilor diavolului. Duminica aceasta urcăm împreună cu El pe muntele Schimbării la Faţă, identificat de tradiţie cu Muntele Tabor din Galileea. Muntele este locul biblic al întâlnirii cu Dumnezeu de pe înălţimea căruia se admiră frumuseţea creaţiei în contrast cu atmosfera dezolantă a pustiului. Ştim din cărţile biblice că Moise şi mai târziu Ilie au stat pe Muntele Sinai (sau Horeb) în prezenţa Domnului. Astăzi ei apar pe Tabor alături de Isus transfigurat. Vorbesc cu El despre „plecarea” care îl aşteaptă la Ierusalim, adică despre Paştele său. De aceea evenimentul de pe Tabor este în strânsă legătură cu înălţarea şi moartea lui Isus pe Cruce pe un alt munte, pe Calvar. Duminica trecută, în episodul ispitirilor, Isus era solicitat să dea dovadă despre sine că este Fiul lui Dumnezeu: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…”. Astăzi, în misterul schimbării la faţă, Tatăl din cer dă mărturie pentru Fiul. Privite împreună, scena ispitirii lui Isus şi cea a schimbării la faţă sunt o anticipare a Paştelui. Lupta lui Isus cu diavolul ispititor este preludiul marii confruntări finale din timpul pătimirilor şi al morţii pe Cruce, iar strălucirea trupului său transfigurat pe munte anticipează slava Învierii. Pe de o parte, îl vedem pe Isus, omul din Nazaret, ispitit ca oricare muritor; pe de alta, îl contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu care transfigurează condiţia omului.
2. Ispitire şi transfigurare
Evanghelia ispitirilor lui Isus şi respectiv cea a Schimbării la faţă sunt propuse regulat în primele două duminici ale Postului din ciclul trienal de lecturi (A,B,C). Aceste două duminici sunt ca doi pilaştri pe care se sprijină tot edificiul Postului Mare până la sărbătoarea Paştelui. În ispitire şi transfigurare consistă însăşi trăirea vieţii creştine, care înseamnă trecere de la moarte la viaţa nouă împreună cu Cristos. Evanghelia schimbării la faţă urmăreşte să lămurească nedumerirea: „Cine este Isus? Răspunzând la această întrebare, evanghelistul Matei spune totodată cine este ucenicul lui Isus. Este acela care ascultă şi discerne cuvintele şi faptele lui Isus: doreşte să contemple chipul său: „Faţa ta, Doamne, o caut!” Postul Mare este totodată un drum teologic în care suntem invitaţi la „convertirea” modului de a gândi despre Dumnezeu, despre mântuirea sa, despre felul său de a lucra în istorie. Isus a refuzat în mod conştient să fie un Mesia al puterii şi a ales mesianismul slujirii şi solidarităţii. Reiese astfel atitudinea de ascultare şi slujire ce trebuie să-l caracterizeze pe ucenicul lui Isus.
3. Contextul pascal al Transfigurării
Să contextualizăm puţin Evanghelia zilei (cf. Mt 17,1-9). Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu, Învăţătorul "a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere,(...) să fie dat morţii şi a treia zi să învie" (Mt 16, 21). Petru refuză această înştiinţare, iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus, care în versiunea evanghelistului Matei începe astfel: ”După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor”(cf. Mt 17,1-9). Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Moise şi Ilie se arată vorbind cu El. Evanghelistul Luca precizează că vorbeau „despre plecarea sa pe care urma să o săvârşească la Ierusalim" (Lc 9,31). Apoi, un nor luminos îi învăluie şi un glas din cer spune: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care este mulţumirea mea; ascultaţi de el!” (Mt 17,5). Timp de o clipă, Isus îşi arată gloria divină, confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El arată şi că, pentru "a intra în gloria sa" (Lc 24, 26), trebuie să treacă prin suferinţă. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte; Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia. Patima lui Isus corespunde, într-adevăr, voinţei lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu.
4. O anticipare a luminii pascale
Evenimentul schimbării la faţă a lui Isus pe munte cuprinde elemente specifice apariţiilor pascale. În centrul scenei se află Cristos glorios înconjurat de apostoli. Evanghelistul Matei notează în finalul povestirii că discipolii, auzind glasul din nor, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au înspăimântat foarte mult. Dar, venind Isus, şi atingându-i, le-a zis: „Ridicaţi-vă şi nu vă temeţi!”. Ridicându-şi ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: „Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut până când Fiul Omului nu va fi înviat din morţi!” (Mt 17,6-9). Astfel drumul Postului Mare, dintre Miercurea Cenuşii şi focul strălucitor al Nopţii pascale, este luminat cu anticipaţie de strălucirea slavei lui Cristos cel mort şi înviat… El este calea, adevărul şi viaţa. Etapa duminicii Schimbării la Faţă devine pentru noi moment intens de întărire a speranţei.
5. Glasul din cer
Două sunt marile semne ale transfigurării lui Isus: glasul din cer şi lumina. Glasul ceresc „Acesta este Fiul meu cel iubit” răsună cu aceleaşi cuvinte în trei momente din viaţa pământească a lui Isus. La începutul misiunii publice, când Isus era botezat de Ioan în râul Iordan. În centrul misiunii sale pământeşti, la transfigurare când glasul reafirmă misterul ce se ascunde în omul Isus din Nazaret, predicator itinerant pe drumurile Palestinei. În finalul Evangheliei, când Cristos înălţat pe Cruce şi-a dat sufletul, un centurion roman recunoaşte în faţa mulţimii adevăratul secret al lui Isus anunţat mai înainte de glasul din cer: „Cu adevărat, acesta era Fiul lui Dumnezeu!” (Mt 27,54). Glasul conţine Crezul revelat de Dumnezeu şi învăţat de Biserică. În centrul credinţei, al celebrărilor liturgice şi spiritualităţii noastre personale stă chipul lui Cristos.
6. Lumina cerească
Al doilea semn ce domină scena transfigurării este lumina care învăluie chipul lui Isus, pe Moise şi Ilie şi pe cei trei martori aleşi dintre ucenici. Schimbarea la faţă indică o transformare intimă ce dezvăluie realitatea misterioasă a lui Cristos dar şi destinul nostru de „fii ai luminii”. Evanghelistul Luca notează că transfigurarea se petrece în timp ce Isus se ruga. Isus se scufundă în Dumnezeu, se uneşte intim cu El, aderă cu propria voinţă umană la iubirea Tatălui, astfel încât apare în mod vizibil realitatea adevărată a fiinţei sale. Chiar şi hainele lui Isus devin albe ca lumina. El este Dumnezeu, Lumină din Lumină. Părintele francez Olivier Clément notează: „Contemplarea transformă, căci omul devine ceea ce priveşte cu ochii inimii. Omul devine ceea ce iubeşte, omul devine ceea ce se roagă. Astfel rugăciunea creează istorie începând din casa sufletului, o istorie de lumină ce transpare pe faţa rugătorului. Lumina Taborului, scânteie neperceptibilă sau fluviu de foc, ne este iar şi iar dăruită în Cuvânt, în pâine şi în vin, în iubire”. La sfânta şi dumnezeiasca Liturghie.
7. „Ascultaţi de el!”
Glasul şi lumina din cer sunt pentru noi. Glasul ne conduce la Cristos, lumina ne transformă în El. Glasul lui Dumnezeu se exprimă în Sfânta Scriptură, lumina ne învăluie prin intermediul credinţei şi al sfintelor Sacramente. Glasul ne arată calea vieţii, lumina inaugurează ziua nouă a mântuirii. Faţa lui Isus strălucitoare ca soarele şi hainele sale devenite albe ca lumina sugerează taina iluminării simbolizată de haina albă care se îmbracă la primirea Botezului. Cine se renaşte în Botez este îmbrăcat cu lumină şi anticipează existenţa cerească pe care cartea Apocalipsului o reprezintă prin simbolul hainelor albe (cf. Ap 7,9.13). Suntem părtaşi la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Astfel, schimbarea la faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie, "care va transfigura trupul smereniei noastre făcându-l asemenea trupului măririi sale" (Fil 3, 21). Dar ea ne aminteşte şi că "trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fap 14, 22). Petru nu a înţeles aceasta căci în dorinţa de a rămâne mereu în contemplare lângă Cristos pe munte i-a spus: „Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie” (Mt 17,4). Sfântul Augustin comentează: „Ţi-a pregătit aceasta, Petre, pentru după moarte. Dar acum îţi spune: Coboară ca să trudeşti pe pământ, ca să slujeşti pe pământ, ca să fii dispreţuit, răstignit pe pământ. Viaţa (Isus) coboară ca să fie ucisă; Pâinea, ca să sufere de foame; Calea coboară ca să trudească pe cale; Izvorul coboară ca să înseteze; iar tu te împotriveşti suferinţei?”
8. Exerciţiu practic: Bătălia cu gândurile rele
Este vorba în primul rând de respingerea gândurilor rele (logismòi). Potrivit învăţăturii tradiţionale a părinţilor răsăriteni, abaterile de la calea lui Dumnezeu îşi au prima origine într-un gând rău, “logismòs”, care se manifestă ca o sugestie de a îndeplini un act contrar legii lui Dumnezeu. Seamănă cu şarpele care a intrat în Paradisul pământesc şi a vorbit cu Eva (cf. Gn 3). Părinţii sunt de acord că este imposibil să te eliberezi complet de această sugestie a răului. Sufletele convertite la Dumnezeu, susţine Origen (+254), „trebuie să îndure bătăliile gândurilor”. Tot ce pot face este să nu se ocupe de ele, să nu „converseze” cu ele, aşa cum a făcut Eva cu şarpele. Prudenţa cere ca încă de la început „capul şarpelui să fie zdrobit” şi să nu fie lăsat să intre în Paradisul interior al inimii. Metoda, prin excelenţă, de a implementa acest lucru este cea a „contra-zicerii” (antìrrhesis). Isus, ispitit de diavol, a răspuns prompt sugestiilor sale cu texte din Scripturi şi nu a intrat în discuţii cu cel rău (Mt 4, 3-11). Dorind să-i imite metoda, călugării au memorat versete alese din Biblie, opunându-le diferitelor ispite. Se citeşte despre unii asceţi că ştiau „toată Scriptura” pe de rost. Desigur, asta nu înseamnă că ei au memorat literal Biblia din scoarţă în scoarţă; mai degrabă, au ştiut să răspundă cu textele sacre la fiecare întrebare care li se propunea; mai presus de toate, întotdeauna le venea în minte un vers care să se opună oricărei sugestii diabolice. Dacă, de exemplu, cineva simţea dorinţa de a mânca mai mult decât este necesar, se făcea semnul crucii spunând: „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Mt 4,4). Pentru a nu se lăsa atras să judece aproapele, este suficient să-ţi spui: „Ce te priveşte! Tu urmează-mă” (In 21,22). Aceste texte, adaptate, erau alese din când în când de fiecare călugăr, după împrejurări. Dar Evagrie Ponticul (sec. 4) a făcut această lucrare pentru toată lumea, compunând cartea “Antirrhètikos”, împărţită în opt părţi, după cele opt spirite maligne capitale. Despre fiecare gând rău, sunt citate textele Scripturii care permit să fie alungat. Aceste texte, de la Geneză la Apocalips, sunt 487 în total: un efort mare, să le înveţe, pentru un călugăr fără cultură! Astfel a apărut problema găsirii unei formule unice, potrivită „să lupte cu toţi diavolii”. Puterea numelui lui Isus a fost cu siguranţă cea pe măsură. Astfel, Rugăciunea lui Isus a înlocuit formularul complicat. Ascetul ispitit de lăcomie, sau de necurăţie, sau de murmur, va răspunde în fiecare caz: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Este cunoscuta “Rugăciune a lui Isus” care anihilează toate sugestiile diabolice. Fac bine creştinii că recurg la această practică în timpul Postului Mare, deprinzându-se astfel pentru restul vieţii.
9. Până când va răsari în inimi luceafărul de dimineaţă
Apostolul Petru, unul din cei trei discipoli luaţi de Isus ca martori ai transfigurării, confirmă evenimentul şi sugerează comunităţii ce are de făcut: „Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt. Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o candelă ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2Pt 1,18-19). Să ne lăsăm luminaţi sufleteşte. Instruiţi de cuvântul profetic vom pregusta Ziua Domnului ce nu cunoaşte apus.
10. Prin Cruce la slava învierii
Căci „Isus Cristos după ce le-a prevestit ucenicilor moartea sa le-a dezvăluit pe muntele sfânt strălucirea sa dumnezeiască, arătându-le, şi din mărturia legii şi a profeţilor, că prin pătimire se ajunge la slava învierii” (Din prefaţa Liturghiei duminicale)
11. Rugăciunea zilei
„Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre pentru ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale”.
Să aveţi o „Duminică frumoasă!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 3 martie 2023)