Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (A): Isus şi samariteana

(Vatican News - 12 martie 2023) E Ziua Domnului, al treilea popas duminical al Postului Mare. Parcurgem cu bucurie itinerarul de credinţă ce conduce la sărbătoarea anuală a Paştelui. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu ruga unui om credincios aflat în strâmtorare, „singur şi nefericit”. Stăruinţa lui în rugăciune este pilduitoare pentru toţi: “Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16: Ant. la Intrare). Omul ştie din experienţă că păcatul generează suferinţă şi tristeţe, deoarece slăbeşte legătura cu izvorul vieţii. În cazul psalmistului, este vorba de „un păcat săvârşit în tinereţe” dar care continuă să roadă lăuntric până ce se impune gândul că Domnul „este bun şi arată păcătoşilor calea” de urmat. Ruga psalmistului este străbătută de un fior de căinţă alternat cu bucuria iertării.

1. Pentru descoperirea Botezului nostru

Evanghelia ultimelor trei duminici ale Postului Mare ( 3,4,5) din ciclul anului A cuprinde texte redactate de evanghelistul Ioan. Cu ajutorul acestor texte, Biserica din primele secole modela  drumul de pregătire al catehumenilor, cum erau numiţi cei care se pregăteau să primească în Noaptea de Paşti tainele iniţierii creştine, adică Botezul, Mirul şi Euharistia. Sunt texte deosebit de sugestive, bogate în expresii şi semne ce dezvăluie spiritualitatea profundă a Evangheliei după sfântul Ioan. Pe deoparte aceste texte ne conduc la înţelegerea simbolismului bogat al semnele botezului nostru: apa, în duminica a III-a cu Evanghelia femeii samaritene la fântâna lui Iacob; lumina, în duminica a IV-a cu Evanghelia vindecării orbului din naştere; viaţa, în duminica a V-a cu Evanghelia învierii lui Lazăr din Betania.

2. Apa, lumina, viaţa

Iată, trei realităţi simbolice: apa, lumina şi viaţa. Apa este semnul biruinţei pascale a lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Este „apa vie” în care am fost cufundaţi la primirea botezului. Lumina este ambientul lui Cristos cel înviat, simbolizat de Lumânarea pascală aşezată în apropiere de locul botezului (cristelniţă), de unde luminează toată existenţa celui botezat. Viaţa îşi trage originea din învierea lui Cristos care botez ne dezbracă de omul vechi care este păcatul şi ne înveşmântează cu El, omul nou. Pe de altă parte aceste texte ne prezintă un itinerar de credinţă care conduce treptat la deplina cunoaştere a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Mântuitor al oamenilor, cum mărturisim în Crezul nostru de la Botez. Este itinerarul femeii samaritene care vede în Isus mai întâi un iudeu, apoi unu mai mare decât patriarhul Iacob şi la sfârşit îl recunoaşte ca Mesia. La drept vorbind, aceste texte nu ar avea nevoie de explicaţii, căci sun in sine adevărate cateheze, iar povestirea vorbeşte şi transmite de la sine mesajul ei. Să ne apropiem de cuvântul lui Dumnezeu, oprindu-ne la cele trei lecturi ale Liturghiei duminicale

3. Astăzi, semnul apei: mai întâi apa din stâncă

Darul apei cu care Dumnezeu a potolit în chip minunat setea poporului biblic în timp ce străbătea pustiul Sinai, ne orientează gândul spre apa sacramentală a Botezului. Asemenea poporului evreu în călătoria prin deşert spre Ţara Promisă, creştinii susţinuţi de darul Botezului înaintează pe drumul vieţii spre Patria cerească. Prima lectură este un fragment din cartea Exodului 17,3-7.  Prin ieşirea din Egipt poporul evreu devine liber. Însă drumul spre ţara libertăţii făgăduite trece prin pustiu. Călătoria se dovedeşte anevoioasă. În faţa greutăţilor, poporul se răzgândeşte şi începe să cârtească împotriva lui Moise care conducea caravana. Reacţia împotriva lui este radicală. Exista riscul de a fi omorât cu pietre. Se simţea tot mai mult nevoia de organizare. Textul spune că poporul, însetat de apă, murmura împotriva lui Moise şi zicea: „De ce ne-ai făcut să urcăm din Egipt? Ca să ne faci să murim de sete, pe mine, pe fiii mei şi turmele mele?” (Ex 17,3). Deşi fusese martorul multor fapte prodigioase, poporul începe să pună la îndoială iniţiativa lui Dumnezeu; se îndoia că scoaterea din Egipt însemna un bine pentru soarta sa. Apar nemulţumiri şi certuri între fiii lui Israel mai cu seamă când ajung la locul numit ulterior „Masa şi Meriba”. Acolo mulţi ziceau: ,,Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”. La porunca lui Dumnezeu, Moise a trecut înaintea poporului, a luat cu el câţiva dintre bătrânii lui Israel, a lovit cu toiagul stânca pe care stătea Dumnezeu şi îndată a ieşit din ea apă şi tot poporul a băut. Erau la muntele Horeb sau Sinai, muntele legământului. În ciuda infidelităţii omului, Dumnezeu duce mai departe planul său de eliberare. Episodul din pustiu este pentru noi un exemplu şi un imbold de a stărui în credinţa că Dumnezeu îşi ţine promisiunile.

4. Apa semnul Duhului Sfânt: darul iubirii

Asemenea evreilor în pustiu, creştinii cunosc în viaţă momente de încercare şi ajung să se întrebe: Oare Dumnezeu este în mijlocul nostru? Putem fi siguri de iubirea lui Dumnezeu? Cum ştim că nu vom fi dezamăgiţi? Apostolul Paul răspunde la aceste întrebări din perspectiva credinţei în Cristos. În fragmentul luat din Scrisoarea către Romani apostolul învaţă că speranţa nu înşeală, căci noi „avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”( cf. Rom 5,1-2.5-8: lectura a doua). Două sunt garanţiile care ne menţin în această pace. Mai întâi, darul Duhului Sfânt, deoarece „iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Rom 5,5). În al doilea rând, faptul că Isus Cristos a murit pentru noi pe când eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,8).

5. Isus şi samariteana la fântâna lui Iacob

Cum am spus deja, Evanghelia Liturghiei duminicale este luată de la sfântul Ioan (cf. In 4,5-42). Bogăţia subiectelor de spiritualitate, care se împletesc şi se succed în această pagină evanghelică, este de-a dreptul uimitoare. Întâlnirea lui Isus cu femeia samariteană este unul dintre cele mai frumoase episoade din Evanghelie. „Apa vie” este Duhul Sfânt revărsat în inimi de Isus Cristos. Rămânând la subiect, ne întrebăm dacă femeii samaritene care l-a întâlnit pe Isus în amiaza mare la fântâna de la marginea oraşului Sihar, îi era oare sete de Dumnezeu? Fără îndoială că acea femeie avea alte lucruri la care să se gândească: la greutăţile vieţii zilnice, la vorbele lumii, la iubirea sa nefericită căci cunoscuse cinci bărbaţi şi nici al şaselea pe care îl avea acum nu era al ei. Din dialogul cu Isus, Dumnezeu nu pare să fie în centrul preocupărilor ei. Redăm pe scurt convorbirea. După ce i-a cerut apă să bea, Isus i-a spus femeii că oricui bea din apa acelei fântâni „îi va fi sete din nou”. Apoi Mântuitorul îi vorbeşte despre o altă apă, vie, din care dacă cineva va bea, „nu va înseta niciodată”, pentru că acea apă curgătoare devine „în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică” (cf. In 4, 13-14). Atunci femeia i-a zis: „Doamne, dă-mi această apă ca să nu-mi mai fie sete şi să nu mai vin aici să scot!” (In 4,15). Întâlnirea cu Isus face să se trezească în ea setea de Dumnezeu. Deci, chiar dacă nouă nu ne este sete de Dumnezeu, lui Dumnezeu îi este de noi. Această sete arzătoare o simţea Isus pe Cruce când a strigat „Mi-e sete!”, apoi şi-a dat viaţa din iubire ca jertfă de ispăşire pentru mântuirea lumii. Am notat deja că pericopa evanghelică despre femeia samariteană oferă prilejul multor reflecţii de ordin spiritual. Lăsând la o parte subiectele la care vom medita în decursul anului liturgic, ne oprim în continuare la patru din ele, mai puţin meditate: femeia samariteană, adorarea în duh şi adevăr, adoratorii căutaţi de Tatăl, lanurile albe pentru seceriş.

6. Samariteana

Aceasta este una dintre multele femei pe care Isus le-a întâlnit pe drumurile Palestinei şi în regiunile  din vecinătate şi pe care le-a tratat mereu cu cel mai mare respect. Chiar şi cine are doar o cunoştinţă sumară despre Evanghelii, ştie că Isus i-a numit de mai multe ori pe apostoli „oameni de puţină credinţă”. Uneori le-a reproşat asta cu asprime apostolilor, dar a fost de o mare delicateţe în privinţa femeilor. Cât priveşte femeia întâlnită la fântâna din oraşul Sihar, în Samaria, deşi ea avusese şase bărbaţi sau mai degrabă amanţi, Isus nu i se adresează cu atitudinea de moralist sau de anchetator. O face doar să înţeleagă că orice iubire umană trebuie să fie în armonie cu o iubire mai înaltă; că setea de iubire pe care oamenii o au, este doar o degustare a acelei iubiri infinite care izvorăşte din Dumnezeu, şi mai mult, este Dumnezeu. Nu întrevedem oare în atitudinea lui Isus modul în care papa Francisc înţelege să propună oamenilor de azi bucuria Evangheliei? Indemnul său apostolic se prezintă ca o "summa" a evanghelizării în lumea contemporană, un tratat pastoral axat pe "veşnica noutate" care este Cristos (cf. Evangelium gaudii 11), singura motivaţie de viaţă a Bisericii şi a păstorilor ei.

7. Închinarea în duh şi adevăr

Unde să ne închinăm lui Dumnezeu…? Cu această întrebare, femeia samariteană ia iniţiativa şi deplasează tot dialogul pe versantul religios. Isus acceptă şi, ca orice bun evreu, ştie că potrivit cărţii Deuteronomului pentru a favoriza unitatea poporului fuseseră suprimate toate sanctuarele locale în avantajul exclusiv al templului din Ierusalim. Samariteana înţelesese bine că se găsea în faţa unui maestru de o înaltă ţinută spirituală şi de aceea i-a zis „Doamne, văd că tu eşti profet” (In 4,19). Apoi, profită de întâlnire pentru a-i cere lui Isus o părere despre deosebirea religioasă dintre iudei şi samariteni, care de veacuri nu aveau relaţii unii cu alţii. Îl întreabă, deci, pe Isus dacă Dumnezeu trebuie adorat pe muntele Sion din Ierusalim sau pe muntele Garizim din Samaria. Întrebarea este de o actualitate stringentă. Azi se vorbeşte tot mai mult despre pluralism religios. Realitatea conflictuală este în văzul tuturor. Pe lângă cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creştinism şi islamism) şi în afară de străvechile tradiţii religioase orientale (India, China şi alte regiuni) vedem o puzderie de secte religioase, vechi şi noi. Şi apoi, în situaţia care ne priveşte îndeaproape, vedem multe confesiuni şi Biserici creştine. Răspunsul lui Isus dat femeii samaritene luminează perspectiva. Isus spune clar că adorarea lui Dumnezeu nu este o chestiune de rituri şi reguli religioase. Asta o cred oamenii. Ceea ce Dumnezeu vrea de la oameni este ca ei să fie adoratori în duh şi adevăr. Nu-i dă, cum mulţi cred, un răspuns de ordin filozofic, pe care femeia nici nu l-ar fi înţeles (şi nu doar ea), ci un răspuns religios bazat pe cuvintele „duh şi adevăr” care în Biblie sunt sinonime cu Dumnezeu. Isus prin răspunsul său nu dă de înţeles că Dumnezeu trebuie adorat aşa cum îi trece fiecăruia prin cap, dar că trebuie adorat în Duhul său, şi nu după cel al omului. Pentru creştini este subînţeles că Duhul lui Dumnezeu, cum citim în Evanghelii, este prezent în Isus Cristos care îl dă tuturor celor care i se încredinţează lui cu inimă curată. Cu Isus începe un cult nou care nu mai este legat de un singur popor, nici de un loc privilegiat. Este un cult care implică omul în totalitatea sa, „duh şi adevăr”.

8. Priviţi lanurile albe pentru seceriş!

Dialogul lui Isus cu samariteana este întrerupt de sosirea apostolilor din oraş. Aceştia s-au mirat că Isus stătea de vorbă cu o femeie, şi mai ales cu una de neam străin, o samariteană. Atunci Isus le-a zis: „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui”. Referindu-se la faptul că apostolii văzând câmpurile observaseră „că mai sunt patru luni şi vine secerişul”, Mântuitorul a adăugat: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi lanurile că sunt albe pentru seceriş!” Deja secerătorul îşi primeşte plata şi adună roadele spre viaţa veşnică, pentru ca semănătorul să se bucure la fel cu secerătorul”… Eu v-am trimis să seceraţi ceva pentru care nu aţi trudit. Alţii au trudit, iar voi aţi intrat peste truda lor” (cf. In 4,34-36). Cu Isus împărăţia lui Dumnezeu este aproape. A venit Mesia, Cristos care aduce pentru toţi oamenii Evanghelia mântuirii. Cristos este cu adevărat Mântuitorul lumii. În concret, Evanghelia zilei povesteşte că femeia samariteană s-a întors în oraşul Sihar şi le-a spus oamenilor:„Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare nu este acesta Cristos?” (In 4,29). Mai departe se spune că samaritenii au venit şi i-au cerut lui Isus „să rămână la ei, iar el a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui. Îi spuneau femeii: „Nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii” (In 4,40-42). După cel de-al II-lea Conciliu din Vatican Biserica Catolică a devenit mai conştientă că trebuie să scruteze cu atenţie semnele timpului pentru a înţelege voinţa lui Dumnezeu şi felul în care conduce istoria. Simte nevoia de a se deschide spre acea lume pe care Dumnezeu atât de mult a iubit-o încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. Desigur, mulţi ar vrea semne tangibile imediate despre prezenţa lui Dumnezeu, ar vrea răspunsuri după propriile aşteptări. Fideli tradiţiei bisericeşti privim spre viitor cu credinţă şi speranţă. Între timp, ne străduim să trăim iubirea creştină şi adorarea lui Dumnezeu aşa cum ne-a învăţat Isus la fântâna lui Iacob: „în duh şi adevăr”.

9. Rugăciunea zilei

Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta.

Să aveţi o „Duminică frumoasă!”

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 10 martie 2023)