Consideraţii omiletice la Epifania Domnului: Cu magii de la Răsărit (și cu Benedict al XVI-lea)
(Vatican News – 6 ianuarie 2023) E sărbătoarea „Epifania Domnului”. „Ne-a strălucit o zi sfântă. Veniţi neamuri şi adoraţi-l pe Domnul. Astăzi a coborât pe pământ o lumină mare”. „Toate neamurile pământului te vor adora pe tine, Doamne” (cf. Ps 71/72,11). „Epifanie” înseamnă manifestare iar simbolul ei este lumina. „Epifania Domnului” este sărbătoarea chemării tuturor popoarelor la lumina credinţei în Cristos Mântuitorul. În amintirea Papei emerit chemat în Casa Tatălui, propunem anul acesta omilia rostită de papa Benedict al XVI-lea în solemnitatea Epifaniei Domnului 2011.
Iubiţi fraţi şi surori,
Biserica, în solemnitatea Epifaniei, continuă să contemple şi să celebreze misterul naşterii lui Isus Mântuitorul. În mod deosebit, sărbătoarea de astăzi subliniază destinaţia şi semnificaţia universale a acestei naşteri. Făcându-se om în sânul Mariei, Fiul lui Dumnezeu a venit nu numai pentru poporul lui Israel, reprezentat de păstorii din Betleem, ci şi pentru întreaga omenire, reprezentată de magi. Tocmai asupra magilor şi asupra drumului lor în căutarea lui Mesia (cf. Mt 2,1-12) Biserica ne invită astăzi să medităm şi să ne rugăm. În Evanghelie am ascultat că ei, ajunşi la Ierusalim din Orient, întreabă: "Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui răsărit şi am venit să ne închinăm lui" (v. 2). Ce fel de persoane erau şi ce fel de stea era aceea? Ei erau probabil nişte înţelepţi care scrutau cerul, dar nu pentru a încerca să "citească" în aştri viitorul, eventual pentru a scoate din asta un câştig; erau mai degrabă oameni "în căutarea" a ceva mai mult, în căutarea luminii adevărate, care să fie în măsură să indice drumul care trebuie parcurs în viaţă. Erau persoane sigure că în creaţie există ceea ce am putea defini "semnătura" lui Dumnezeu, o semnătură pe care omul poate şi trebuie să încerce s-o descopere şi s-o descifreze. Probabil că modul pentru a-i cunoaşte mai bine pe aceşti magi şi a înţelege dorinţa lor de a se lăsa conduşi de semnele lui Dumnezeu este de a ne opri să vedem ceea ce ei găsesc, în drumul lor, în marea cetate a Ierusalimului.
Înainte de toate l-au întâlnit pe regele Irod. Cu siguranţă el era interesat de pruncul despre care vorbeau magii; însă nu cu scopul de a-l adora, aşa cum vrea să facă să se înţeleagă minţind, ci pentru a-l elimina. Irod era un om de putere, care în celălalt reuşeşte să vadă numai un rival care trebuie combătut. În fond, dacă reflectăm bine, şi Dumnezeu i se pare un rival, ba mai mult, un rival deosebit de periculos, care ar vrea să-i priveze pe oameni de spaţiul lor vital, de autonomia lor, de puterea lor; un rival care indică drumul care trebuie parcurs în viaţă şi împiedică, astfel, să se facă tot ceea ce se vrea. Irod ascultă de la experţii lui în Sfintele Scripturi cuvintele profetului Mihea (5,1), însă unicul lui gând este tronul. Atunci Dumnezeu însuşi trebuie să fie estompat şi persoanele trebuie să se reducă să fie simple piese care trebuie mişcate în marea tablă de şah a puterii. Irod este un personaj care nu ne este simpatic şi pe care în mod instinctiv îl judecăm în mod negativ datorită brutalităţii sale. Dar ar trebui să ne întrebăm: oare există ceva din Irod şi în noi? Oare şi noi, uneori, îl vedem pe Dumnezeu ca pe un fel de rival? Oare şi noi suntem orbi în faţa semnelor sale, surzi la cuvintele sale, deoarece credem că pune limite vieţii noastre şi nu ne permite să dispunem de existenţă aşa cum ne place nouă? Iubiţi fraţi şi surori, când îl vedem pe Dumnezeu în acest mod ajungem să ne simţim nesatisfăcuţi şi nemulţumiţi, pentru că nu ne lăsăm conduşi de Cel care stă la baza tuturor lucrurilor. Trebuie să scoatem din mintea noastră şi din inima noastră ideea rivalităţii, ideea că a-i da spaţiu lui Dumnezeu este o limită pentru noi înşine; trebuie să ne deschidem la certitudinea că Dumnezeu este iubirea atotputernică ce nu ia nimic, nu ameninţă, dimpotrivă, este Unicul capabil să ne ofere posibilitatea de a trăi în plinătate, de a simţi adevărata bucurie.
Apoi magii îi întâlnesc pe studioşi, pe teologi, pe experţii care ştiu totul despre Sfintele Scripturi, care îi cunosc posibilele interpretări, care sunt capabili să citeze din memorie orice text şi care sunt deci un ajutor preţios pentru cel care vrea să parcurgă calea lui Dumnezeu. Însă, afirmă sfântul Augustin, lor le place să fie călăuze pentru alţii, indică drumul, dar nu merg, rămân imobili. Pentru ei Scripturile devin un fel de atlas care trebuie citit cu curiozitate, un ansamblu de cuvinte şi de concepte care trebuie examinate şi despre care trebuie discutat cu rafinament. Dar din nou putem să ne întrebăm: nu există şi în noi tentaţia de a considera Sfintele Scripturi, această comoară foarte bogată şi vitală pentru credinţa Bisericii, mai mult ca un obiect pentru studiul şi discuţia specialiştilor, decât Cartea care ne arată calea pentru a ajunge la viaţă? Cred că, aşa cum am indicat în Exortaţia Apostolică Verbum Domini, ar trebui să se nască mereu din nou în noi dispoziţia profundă de a vedea cuvântul Bibliei, citită în Tradiţia vie a Bisericii (nr. 18), ca adevărul care ne spune ce este omul şi cum poate să se realizeze pe deplin, adevărul care este calea ce trebuie parcursă zilnic, împreună cu alţii, dacă vrem să construim existenţa noastră pe stâncă şi nu pe nisip.
Şi astfel ajungem la stea. Ce tip de stea era aceea pe care magii au văzut-o şi au urmat-o? De-a lungul secolelor această întrebare a fost obiect de discuţie printre astronomi. Kepler, de exemplu, considera că era vorba de o "novă" sau o "supernovă", adică una din acele stele care în mod normal emană o lumină slabă, dar care pot să aibă dintr-o dată o violentă explozie internă care produce o lumină excepţională. Desigur, lucruri interesante, dar care nu ne conduc la ceea ce este esenţial pentru a înţelege steaua aceea. Trebuie să mergem din nou la faptul că oamenii aceia căutau urmele lui Dumnezeu; încercau să citească "semnătura" lui în creaţie; ştiau că "cerurile vestesc slava lui Dumnezeu" (Ps 19,2); adică erau siguri că Dumnezeu poate să fie întrevăzut în creaţie. Dar, ca oameni înţelepţi, ştiau că nu cu un telescop oarecare, ci cu ochii profunzi a raţiunii în căutarea sensului ultim al realităţii şi cu dorinţa de Dumnezeu mişcată de credinţă este posibilă întâlnirea lui, ba chiar devine posibil ca Dumnezeu să se apropie de noi. Universul nu este rezultatul întâmplării, aşa cum vor unii să ne facă să credem. Contemplându-l, suntem invitaţi să citim în el ceva profund: înţelepciunea Creatorului, fantezia inepuizabilă a lui Dumnezeu, iubirea lui infinită faţă de noi. N-ar trebui să ne lăsăm limitată mintea de teorii care ajung mereu numai până la un anumit punct şi care - dacă privim bine - nu sunt deloc în concurenţă cu credinţa, dar care nu reuşesc să explice sensul ultim al realităţii. În frumuseţea lumii, în misterul ei, în măreţia ei şi în raţionalitatea ei nu putem să nu citim raţionalitatea veşnică şi nu putem să nu ne lăsăm conduşi de ea până la unicul Dumnezeu, creator al cerului şi al pământului. Dacă vom avea această privire, vom vedea că Acela care a creat lumea şi Acela care s-a născut într-o peşteră la Betleem şi continuă să locuiască în mijlocul nostru în Euharistie, sunt acelaşi Dumnezeu cel viu, care ne interpelează, ne iubeşte, vrea să ne conducă la viaţa veşnică.
Irod, experţii în Scripturi, steaua. Dar să urmăm drumul magilor care ajung la Ierusalim. Deasupra marii cetăţi steaua dispare, nu se mai vede. Ce înseamnă? Şi în acest caz trebuie să citim semnul în profunzime. Pentru oamenii aceia era logic să-l caute pe noul rege în palatul regesc, unde se aflau consilierii înţelepţi de la curte. Însă, probabil cu uimirea lor, au trebuit să constate că acel nou-născut nu se găsea în locurile puterii şi ale culturii, chiar dacă în acele locuri le erau oferite informaţii preţioase despre el. În schimb şi-au dat seama că, uneori, puterea, chiar şi cea a cunoaşterii, barează drumul spre întâlnirea cu acel Prunc. Steaua i-a condus atunci la Betleem, o mică cetate; i-a condus printre cei săraci, printre cei umili, pentru a-l găsi pe Regele lumii. Criteriile lui Dumnezeu sunt diferite de cele ale oamenilor; Dumnezeu nu se manifestă în puterea din lumea aceasta, ci în umilinţa iubirii sale, acea iubire care cere libertăţii noastre să fie primită pentru a ne transforma şi a ne face capabili să ajungem la Acela care este Iubirea. Dar şi pentru noi lucrurile nu sunt chiar aşa de diferite de cum erau pentru magi. Dacă ni s-ar cere părerea noastră despre cum ar fi trebuit Dumnezeu să mântuiască lumea, probabil că am răspunde că ar fi trebuit să manifeste toată puterea lui pentru a da lumii un sistem economic mai drept, în care fiecare să aibă tot ceea ce vrea. În realitate, acesta ar fi un fel de violenţă asupra omului, pentru că l-ar priva de elemente fundamentale care îl caracterizează. De fapt, n-ar fi chemate în cauză nici libertatea noastră, nici iubirea noastră. Puterea lui Dumnezeu se manifestă în mod cu totul diferit: la Betleem, unde întâlnim aparenta neputinţă a iubirii sale. Şi acolo trebuie să mergem noi, acolo regăsim steaua lui Dumnezeu.
Astfel, ne apare foarte clar şi un ultim element important al evenimentului magilor: limbajul creaţiei ne permite să parcurgem o bună bucată de drum spre Dumnezeu, dar nu ne dăruieşte lumina definitivă. La sfârşit, pentru magi a fost indispensabil să asculte glasul Sfintelor Scripturi: numai ele puteau să le indice lor calea. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărata stea, care, în incertitudinea discursurilor umane, ne oferă strălucirea imensă a adevărului divin.
Iubiţi fraţi şi surori, să ne lăsăm conduşi de steaua care este Cuvântul lui Dumnezeu, s-o urmăm în viaţa noastră, mergând împreună cu Biserica, unde Cuvântul şi-a stabilit cortul său. Drumul nostru va fi mereu luminat de o lumină pe care nici un alt semn nu ni-l poate da. Şi vom putea deveni şi noi stele pentru alţii, reflexie a acelei lumini pe care Cristos a făcut să strălucească asupra noastră. Amin.
Benedict al XVI-lea, Solemnitatea Epifaniei Domnului, 6 ianuarie 2011
