Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Advent (A). De la derută la bucurie în Domnul

(Vatican News – 11 decembrie 2022) E Ziua Domnului. Liturghia duminicală ne invită să aşteptăm cu bucurie venirea Domnului: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul! Iarăşi vă spun: bucuraţi-vă! Domnul este aproape” (cf. Fil 4,4-5: Ant. la intrare). De la acest îndemn al apostolului Paul către creştinii din oraşul Filipi, cea de-a treia duminică din Advent este numită în latină duminica „Gaudete – Bucuraţi-vă”. Îndemnul la bucurie este şi pentru noi care ne pregătim încă o dată în viaţă la sărbătoarea Naşterii Domnului, dar care nu pierdem din vedere că „patria noastră este în ceruri de unde îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. El va schimba trupul umilinţei noastre, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale” (Fil 3,20-21). De altfel lecturile Liturghiei subliniază dubla trăsătură a Adventului care ne predispune atât la venirea istorică a Fiului lui Dumnezeu, cât şi la venirea lui la sfârşitul timpurilor. Lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu adumbrită de profetul Isaia în imaginile sărbătoreşti al reîntoarcerii lui Israel din sclavia babiloniană (cf. Is 35,3-6.10: prima lectură) se realizează în pagina Evangheliei ca prezenţă de iubire ce eliberează de rău şi vindecă rănile, însufleţeşte şi îmbucură inimile. Profeţia se împlineşte în Isus iar trimişii trebuie să-i ducă acest răspuns lui Ioan Botezătorul, asigurându-l că ceea ce făcuse pentru a pregăti calea lui Mesia este în direcţia justă. În aceste consideraţii omiletice, după un scurt comentariu la prima lectură, ne oprim pe larg la Evanghelia zilei. Încercăm apoi să lămurim câteva aspecte referitoare la bucurie arătând că bucuria adevărată şi durabilă se află numai în Dumnezeu.

1. Dumnezeu ne vrea fericiţi

În prima lectură, profetul Isaia anunţă o schimbare existenţială în viaţa poporului: trecerea de la condiţia de sclavi în exilul babilonian la cea de oameni liberi în patrie, dedicaţi slujirii Domnului cu bucurie şi entuziasm. Însă, o transformare atât de radicală nu vine de la sine şi nu poate fi o lucrare a omului, căci deportaţii nu mai aveau nici o speranţă că vor putea să se reîntoarcă în ţara lor. Profetul îi asigură că Dumnezeu însuşi va veni să-i salveze şi va instaura cu ei un nou raport de prietenie şi familiaritate. Dar Dumnezeu care vrea „să ne schimbe” viaţa, nu ne salvează fără disponibilitatea noastră. De aceea profetul îndeamnă la încredere în Dumnezeu: "Întăriţi mâinile slăbite şi îndreptaţi genunchii care se clatină! Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari şi nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru! Vine răzbunarea, răsplata lui Dumnezeu! El vine şi vă va mântui". Atunci se vor deschide ochii orbilor şi urechile surzilor se vor destupa. Atunci şchiopul va sări ca un cerb. Cei eliberaţi de Domnul se vor întoarce şi vor veni în Sion cu strigăte de bucurie. O veselie fără de sfârşit va coborî asupra lor, bucuria şi veselia îi vor urma, iar amărăciunea şi suspinul se vor îndepărta" (cf. Is 35,3-6.10: prima lectură). Rezultatele intervenţiei lui Dumnezeu în inima oamenilor sunt redate de transformarea atâtor motive de suferinţă şi plâns în tot atâtea motive de bucurie. Planul lui Dumnezeu rămâne mereu acela de a ne face fericiţi.

2.  Deruta lui Ioan Botezătorul

În Evanghelia duminicii (Mt 11,2-11) Isus răspunde la întrebarea adresată de Ioan Botezătorul prin mesagerii săi, afirmând că semnele minunate anunţate de profetul Isaia încep să se realizeze. Iată contextul. Ioan Botezătorul fusese arestat şi aruncat în temniţă. Separat de lume, Ioan nu are percepţia exactă a situaţiei reale. Anunţase un Mesia puternic, judecător dur şi necruţător care trebuia să doboare cu securea pomii neroditori şi să ardă pleava de grâu cu un foc nestins (cf. Mt 3,10-12). Aştepta un Mesia care să redreseze lumea prin ameninţări şi pedepse. Află însă că Isus nu acţionează energic şi cu atitudine de judecător implacabil, dar se poartă cu îngăduinţă şi milă, primeşte pe vameşi şi păcătoşi, este înţelegător cu toţi. Ştirile care îi parvin în închisoare prin ucenicii săi, creează în Ioan o stare de nelinişte şi descumpănire. Probabil că şi acei ucenici sesizaseră neliniştea maestrului lui şi i-au zis într-o zi: „Dar ce face acest Mesia?” Circulau în popor păreri contrastante cu privire la persoana lui Isus. Şi Isus le cunoaşte, căci spune: „A venit Ioan, care nu mănâncă şi nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului, care mănâncă şi bea, iar voi spuneţi: «Iată un mâncăcios şi un băutor de vin, prieten cu vameşii şi păcătoşii!»” (Mt 11,18-19).

3. "Tu eşti cel care trebuie să vină?"

În această situaţie incertă, auzind de comportamentul lui Isus, Ioan a trimis câţiva dintre discipolii săi ca să-i spună: „Tu eşti cel care trebuie să vină”, profetul vremurilor din urmă” sau să aşteptăm un altul?” Întrebarea poate fi pusă pe un ton de speranţă, dar şi de dezamăgire, de ocară. Poate că Ioan Botezătorul este dezamăgit sau crede că a greşit persoana arătându-l pe Isus ca Mesia. Înţelesese că Mesia trebuia să vină, că Dumnezeu trebuia să-l trimită, deoarece multe lucruri nu mergeau bine. Vedea în lume atâtea nedreptăţi şi atât de mulţi păcătoşi, şi credea că Mesia va veni pentru a restabili ordinea făcând dreptate celor buni şi pedepsind pe cei răi. Ne este greu să înţelegem răspunsul lui Isus, deoarece pentru noi, astăzi, orbii, şchiopii, leproşii, surzii nu sunt neapărat păcătoşi, în timp ce pe vremea lui Isus erau consideraţi ca atare. Dar să încercăm să-i înlocuim cu oameni din vremea noastră, corupţi, hoţi, escroci, nedemni, şi toate acestea ne frământă şi ne îngrozesc. Pe aceştia – spunem - şi Dumnezeu ar trebui să-i pedepsească şi să-i fulgere. Înţelegem astfel scandalul şi dezamăgirea lui Ioan Botezătorul. Isus îl înţelege şi nu-i reproşează. Domnul îi explică, cu exemple concrete, că nu a venit să pedepsească, ci să salveze, să-i salveze pe toţi, chiar şi pe cei pe care eu consider că nu trebuie salvaţi sau nesalvabili. Isus o face mergând să-i întâlnească şi iubindu-i pentru că ştie să vadă în ei copii ai lui Dumnezeu şi nu doar nişte nemernici. Acest Dumnezeu milostiv scandalizează, în timp ce unul care pedepseşte şi sperie nu scandalizează, pentru că este ca noi. După ce am înţeles acest lucru, şi eu trebuie să-mi pun această întrebare: „Tu eşti cel pe care vreau să vină sau prefer să aştept pe altul? De exemplu, un dictator care pune totul la punct? Eu la care Veste Bună decid să ader?"

4. „Săracilor li se aduce vestea cea bună”

Isus, răspunde discipolilor trimişi de Ioan că cele anunţate de profetul Isaia se împlinesc: „Mergeţi şi faceţi-i cunoscut lui Ioan ceea ce auziţi şi vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie”. Situaţia se lămureşte. Faptele concrete săvârşite de Isus şi restul evenimentelor indică o transformare a omului realizată prin predica şi minunile Mântuitorului. Răspunsul lui Isus conţine în final şi un semn care nu este menţionat în profeţia lui Isaia: „săracilor li se aduce vestea cea bună”. Evanghelia este veste bună adusă săracilor, adică celor care par să nu cunoască bucuria, căci situaţia lor este una de care nu se pot bucura. Apoi, Isus adaugă ceva important: „fericit este cel care nu se scandalizează de mine”. "Fericit este acela care nu va găsi în mine un prilej de poticnire”, adică cei care nu sunt derutaţi în faţa unui Mesia dezarmat care, da, proclamă vestea cea bună săracilor, dar nu recurge la forţă pentru a-i „elibera pe cei prinşi în război” (cf. Is 61,1). Fraza îi sugerează lui Ioan că nu trebuie să fie surprins şi derutat de faptul că Isus nu este acel Mesia puternic şi sever la care el se aştepta, dar un Mesia blând şi umil. La fel ca Ioan, toţi suntem chemaţi să fim vestitori de speranţă chiar în situaţiile de derută şi incertitudine în cele ale credinţei. Şi acestea nu lipsesc.

5. Încrederea celui drept, pusă la încercare

„În zadar mi-am păstrat inima curată”: această ispită este frecventă în viaţa creştinilor văzând cum alţii prosperă fără să-şi facă probleme. Şi omul cel mai credincios cunoaşte momente de criză în viaţa de credinţă, încât ajunge să zică: „Aşadar, în zadar mi-am păstrat inima curată şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie, căci sunt lovit ziua întreagă şi pedepsit [încă] de dimineaţă” (Ps 73/72,13-14). Propun, în continuare, experienţa extraordinară prin care psalmistul biblic depăşeşte situaţia de criză pe drumul credinţei. „Cât de bun este Dumnezeu cu Israél, cu cei curaţi cu inima! Dar mie, cât pe ce să mi se poticnească picioarele, puţin [a lipsit] să-mi alunece paşii, căci i-am invidiat pe cei orgolioşi când vedeam prosperitatea nelegiuiţilor. Ei nu au [parte] de suferinţă până la moarte şi trupul lor este bine hrănit [şi sănătos]. Ei nu au parte de truda oamenilor şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea, mândria este ca o salbă pentru ei şi violenţa este haina cu care se îmbracă. Din grăsimea lor iese nelegiuire şi din inimile lor se revarsă gânduri rele. Batjocoresc, vorbesc cu răutate, vorbesc de sus asuprind. Îşi înalţă gura lor până la ceruri şi limba lor cutreieră pământul.  De aceea, poporul se ia după ei şi puhoiul de ape nu-i satură. Ei zic: „Cum poate Dumnezeu să ştie aceasta? Există cumva cunoaştere în Cel Preaînalt?”. Iată, aceştia sunt nelegiuiţii: liniştiţi întotdeauna, acumulează bogăţii! Aşadar, în zadar mi-am păstrat inima curată şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie, căci sunt lovit ziua întreagă şi pedepsit [încă] de dimineaţă. De-aş fi zis: „Voi vorbi ca ei”, aş fi trădat neamul fiilor tăi (Ps 73/72, 1-15).

6. Binele meu este să mă apropii de Dumnezeu

Criza în trăirea credinţei este depăşită. „Şi am cugetat ca să înţeleg aceasta, dar anevoios lucru a fost în ochii mei până când am intrat în sanctuarul lui Dumnezeu şi am înţeles [care este] sfârşitul lor.  Într-adevăr, îi aşezi în loc lunecos şi-i faci să cadă în dezolare. Cum sunt ei abandonaţi ruinării, într-o clipă s-au dus, au pierit de spaimă! Ca un vis la deşteptare, Doamne, când te trezeşti, faci să se risipească chipul lor. Când mi se frământa inima şi mă simţeam străpuns în rărunchi, eram nepriceput şi nu înţelegeam nimic, eram ca un dobitoc înaintea ta. Dar eu sunt pururea cu tine, m-ai prins de mâna dreaptă. Cu sfatul tău mă vei călăuzi, apoi mă vei lua în glorie. Pe cine am eu în ceruri, [afară de tine]? Şi, fiind cu tine, nu mai am altă dorinţă pe pământ. Chiar dacă se mistuie trupul meu şi inima mea, stânca inimii mele şi partea mea e Dumnezeu în veci. Iată, cel ce se îndepărtează de tine va pieri, îi vei nimici pe toţi cei care se desfrânează. Iar pentru mine, binele meu este să mă apropii de Dumnezeu: am căutat refugiul în Domnul Dumnezeu, ca să vestesc toate lucrările tale [în faţa porţilor fiicei Siónului] (Ps 73/72,16-28).

7. Isus îl elogiază pe Ioan Botezătorul

În timp ce Ioan Botezătorul părăseşte scena, Isus trasează solemn identitatea lui. El a atras atâta lume. Mulţi s-au dus la el în pustiu. După ce ucenicii lui Ioan au plecat, Isus a început să le vorbească mulţimilor despre el: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu?” În felul acesta Isus vrea ca mulţimile să înţeleagă că şi Ioan Botezătorul a fost un semn important. Aţi mers să vedeţi „o trestie legănată de vânt?” Desigur, nu! El nu este un spectacol ce atrage. „Sau ce altceva aţi ieşit să vedeţi? Un om îmbrăcat în haine moi?” Cu totul altceva! „Acest Ioan avea o haină din păr de cămilă şi centură de piele în jurul coapselor sale, iar hrana lui erau lăcustele şi mierea sălbatică” (Mt 3,4). „Iată, cei care poartă haine moi sunt în casele regilor!” Lumea ştia acest lucru, dar nu era pe deplin conştientă: „Dar ce aţi ieşit să vedeţi?” „Un profet?” Şi Isus conclude: „Da, vă spun, chiar mai mult decât un profet. Acesta este cel despre care s-a scris: «Iată, eu îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale; el va pregăti calea înaintea ta»”. Ioan Botezătorul era un semn trimis de Dumnezeu ca să pregătească venirea lui Mesia, să-i pregătească pe oameni să adere la mesajul şi la persoana sa. De aceea adaugă: „Adevăr vă spun, nu s-a ridicat, dintre cei născuţi din femeie, unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Ioan este ultimul dintre profeţi, dar şi cel mai mare dintre ei, pentru că pregăteşte direct calea Fiului lui Dumnezeu întrupat, a Mântuitorului, Mesia cel adevărat.

8. Mai mare decât Ioan Botezătorul

Importantă este şi ultima precizare făcută de Isus cu privire la Ioan Botezătorul: „însă cel mai mic din împărăţia cerurilor este mai mare decât el”. Afirmaţia subliniază din nou importanţa venirii lui Mesia. Prin credinţa în Isus Cristos noi devenim mai mari chiar decât Ioan Botezătorul pentru că suntem mai avantajaţi decât el. Ioan Botezătorul l-a arătat pe Mesia venit între oameni, dar nu i-a devenit discipol; a vestit împărăţia mesianică, dar nu a intrat să facă parte din ea; a murit fără să fi avut timpul de a înţelege până la capăt infinita bogăţie purtată de Isus, pe care până şi un tâlhar a înţeles-o când, înainte de a muri răstignit împreună cu el, i-a zis: „Isus, aminteşte-ţi de mine când vei fi în împărăţia ta” (Lc 23, 42). Ioan s-a aflat în timpul pregătirii, noi ne găsim în timpul împlinirii: un timp diferit, un timp de mare bucurie.

9. Numai Dumnezeu este fericit şi face fericiţi

De aceea, psalmistul îndeamnă: „Caută-ţi bucuria în Domnul şi el îţi va da după cererile inimii tale!” (Ps 36/37,4). Cu El chiar bucuriile vieţii prezente îşi păstrează savoarea şi nu se transformă în angoasă. Nu numai bucuriile spirituale, dar orice bucurie umană cinstită: bucuria de a vedea proprii copii crescând, a muncii duse cu bine până la capăt, a prieteniei, a sănătăţii redobândite, a creativităţii, a artei, a destinderii în contact cu natura. Într-adevăr, bucuriile simple sunt cele mai frumoase iar la sfârşit se dovedesc a fi şi cele mai mari. Numai Dumnezeu a putut să smulgă de pe buzele unul sfânt strigătul: „Mi-ajunge, Doamne, bucuria; inima mea nu mai poate să o stăpânească!” În Dumnezeu se află tot ceea ce omul obişnuieşte să asocieze cu cuvântul fericire şi infinit mai mult, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut  şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit,  pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9). Ţinta finală pe care credinţa creştină o arată omului nu este simpla încetare a durerii, stingerea dorinţei, ca în alte religii. Este infinit mai mult: este potolirea tuturor dorinţelor. Biblia descrie viaţa veşnică cu imaginile sărbătorii, ale banchetului de nuntă, ale cântării şi dansului. A intra în ea înseamnă a intra definitiv în bucurie. În parabola talanţilor stăpânul îi zie servitorului: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!” (Mt 25,21). Cât trăim pe cale „Ziua Domnului”, tuturor ne este adresat îndemnul profetului către poporul evreu într-un moment istoric de mare suferinţă: „Nu jeliţi şi nu plângeţi!... Nu fiţi trişti, pentru că bucuria Domnului este forţa voastră!” (cf. Neh 8,9-11)

10. Rugăciunea Bisericii

„Priveşte, Dumnezeul nostru, la poporul tău, care aşteaptă cu credinţă sărbătoarea Naşterii lui Cristos. Dă-ne, te rugăm, harul, ca, ajungând la marea bucurie a mântuirii noastre, să o celebrăm solemn, cu reînnoită înflăcărare”.
Să aveţi o „Duminică plină de bucurie în Domnul!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 11 decembrie 2022)