Consideraţii omiletice la Duminica a 32-a de peste an (C): Speranţa învierii
(Vatican News - 6 noiembrie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Conform unei tradiţii care durează de la apostoli, duminica este ziua învierii lui Cristos. În această zi creştinii se adună pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să-şi amintească de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să mulţumească lui Dumnezeu, care “i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3). Suntem într-una din duminicile de la finele anului bisericesc, zi de bucurie, de încetare a lucrului, zi de odihnă şi de închinare (cf. SC 106). Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu invocaţia psalmistului biblic: „Rugăciunea mea, să ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” (Ps 87/88,3: Ant. la intrare). În aceste consideraţii omiletice vorbim despre speranţa creştinilor în misterul învierii. Am vrea ca năzuinţa de comuniune cu Dumnezeu să nu cunoască obstacule şi să nu înceteze niciodată.
1. Ultimul strigăt
Începem de la invocaţia psalmistului. Un om credincios apăsat de necazurile vieţii strigă după ajutor zi şi noapte. De fapt, psalmul 87/88 este lamentaţia unui om copleşit de drama cumplită a suferinţei şi dezolării. Strigătul rugătorului este mai degrabă un răcnet spasmodic, ultimul său ţipăt îndreptat spre Domnul. Chinuit psihologic de coşmaruri, orori şi slăbiciuni, psalmistul se zbate ca într-o temniţă în care nu răzbeşte lumina soarelui şi se izbeşte de zidul morţii. Deşi l-a invocat pe Dumnezeu până la extenuare, omul ajuns la marginea mormântului întrevede că doar trecând prin abisul părăsirii totale ar putea intui semnificaţia superioară a suferinţei.
2. Vechiul Testament şi credinţa în viaţa de dincolo
Suntem într-o fază în care revelaţia biblică nu ajunsese încă la credinţa într-o altă viaţă prin învierea din morţi. În lamentaţia sa profundă pare să licărească totuşi un fir de lumină şi aşteptare că Dumnezeu, Stăpânul morţii şi al vieţii, poate opri paşii credinciosului său în drumul spre prăpastia morţii care înghite toate (Prov 30,15-16). Psalmistul trăieşte în viziunea tradiţională a Vechiului Testament potrivit căreia cei morţi sunt în afara razei de mântuire a lui Dumnezeu. Crede că după moarte aceştia sunt doar nişte umbre aşternute în locul numit „Sheól” din regiunile subterane (cf. genericul „hàdes”, pentru greci, de unde „iad” şi „inferi/inferorum” pentru latini, de unde „infern”). Dumnezeu însuşi se dezinteresează de cei morţi care, întrucât nu au voce, nu pot să strige şi să fie ascultaţi. În această privinţă este revelator strigătul de bucurie şi rugăciunea regelui Ezechia vindecat de o boală mortală: „Cei din infern nu te laudă, moartea nu te preamăreşte; cei care coboară în adâncuri nu mai speră în cuvântul tău. Cel viu, da, cel viu te va lăuda, ca mine astăzi” (Is 38,18-19).
3. Cel viu îl laudă pe Domnul, „ca mine astăzi”
În lumina Evangheliei vieţii, Biserica dă mărire lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, Isus Cristos, în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul. O facem şi noi în sărbătoarea săptămânală a Paştelui ştiind că Isus Cristos înviat din morţi rămâne mereu viu şi mijloceşte pentru noi: „se roagă pentru noi, se roagă în noi, este rugat de noi; se roagă pentru noi ca preot al nostru, se roagă în noi drept cap al nostru, este rugat de noi ca Dumnezeu al nostru: să recunoaştem de aceea în el glasul nostru şi în noi pe al său” (Sf. Augustin, Enarrationes în Psalmos, 85,1). „Rugăciunea mea, să ajungă la tine, Doamne; pleacă-ţi urechea la glasul cererii mele!” Două invocaţii, două mişcări, una urcătoare şi alta coborâtoare, amândouă căutătoare. Potrivit Evangheliei, înălţarea inimilor credincioşilor spre Dumnezeu pe aripile rugăciunii intersectează aplecarea iubitoare a Tatălui într-un gest de îmbrăţişare a fiilor săi. Am vrea ca năzuinţa de comuniune cu Dumnezeu să nu cunoască obstacule şi să nu înceteze niciodată.
4. Credinţa în înviere
Liturghia acestei duminici ne invită la meditarea misterului învierii. Întrebarea profundă a omului despre existenţa vieţii de dincolo şi dacă este rezonabil şi just să sperăm în ea îşi află răspunsul doar în Evanghelie. Dumnezeu pe care noi îl cunoaştem în Cristos cel mort şi înviat este Dumnezeul vieţii. Acest adevăr fundamental a fost întrezărit în ultima parte a Vechiului Legământ, aşa cum dă mărturie cartea a doua a Macabeilor, din care Liturghia propune un fragment pentru prima lectură. În jurul anului 167, înainte de Cristos, regele sirian Antioh Epifan a cucerit Palestina, a devastat templul din Ierusalimul şi a declanşat o persecuţie cruntă împotriva evreilor. Aceştia erau siliţi să abandoneze religia strămoşilor şi să se închine la zeităţi păgâne din lumea greacă. Mulţi drepţi au fost torturaţi şi ucişi. În acest context Biblia povesteşte mărturia curajoasă a celor şapte fraţi Macabei ucişi împreună cu mama lor. Fragmentul de azi povesteşte martiriul primilor patru. Răspunsurile lor înaintea judecătorului sunt printre cele mai înalte mărturii despre credinţa în înviere. "Tu, nelegiuitule, tu ne scoţi din această viaţă, dar regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!”: A spus regelui al doilea dintre fraţi înainte de a muri. Iar al patrulea în timp ce-şi dădea sufletul a rostit următoarele cuvinte: "Pentru că eu aştept învierea promisă de Dumnezeu, pentru mine e mai bine să mor ucis de mâna oamenilor; dar pentru tine învierea nu va fi spre viaţa veşnică" (cf. 2 Mac 7,1-2.9-14: prima lectură).
5. Întrebare străveche
Se povesteşte că împăratul Alexandru cel Mare (323 a.Ch.), privind armata sa care traversa strâmtoarea Bosforului pentru campania militară în Asia, ar fi zis: „Îmi tremură inima la gândul că după câţiva ani nu vor rămâne în viaţă decât puţini dintre aceşti oameni care acum traversează marea cântând”. Nu a rămas în viaţă nici el, căci a murit de malarie la vârsta de doar 32 de ani, după ce devenise artizanul unui imperiu care se întindea din Albania de azi până în Pakistan. De o tulburare similară se simte cuprins omul care meditează despre cât de scurtă este viaţa şi despre sensul efemer al istoriei. Vrând-nevrând, aceeaşi senzaţie o trăieşte cine, intrat liniştit într-un cimitir, vede şirurile de morminte bine ordonate şi se întreabă dacă nu cumva este şi pentru el ceasul ambarcării – cum se spune – pentru marea călătorie fără întoarcere. Fiecare om, oricum ar decurge viaţa, trebuie să pună în calculul vieţii aceste şiruri de morminte şi reflecţii de genul: „Încotro mi se îndreaptă viaţa, unde merg? Căci va avea un capăt. Voi fi cu mulţimea imensă a celor înviaţi care cântă cu bucurie înaintea lui Dumnezeu, cum citim în cartea Apocalipsului, sau sunt destinat tăcerii eterne?”.
6. În împărăţia morţilor
În Evanghelia zilei avem două răspunsuri la aceste întrebări. Ele corespund mai mult sau mai puţin la tot ceea ce omul a gândit în decursul secolelor despre viaţa de dincolo: „Mă voi trezi pentru a lua parte la viaţa veşnică”, sau: „Voi intra în somnul veşnic”. Lipseşte doar răspunsul acelor culturi orientale care susţin că omul se reîntoarce să trăiască pe pământ, reciclat de o misterioasă roată cosmică ce nu se opreşte niciodată. Lăsăm la o parte roata cosmică şi reciclajul uman deoarece nu sunt menţionate în nici un loc din Biblie. Ne oprim asupra răspunsului dat de Isus saduceilor care credeau că după moarte oamenii coboară în Sheól, pentru a trăi acolo doar ca „umbre” lăsate de o istorie sfârşită pentru totdeauna. Nu! Le spune Isus. Vă înşelaţi. Greşiţi total. Ca oameni religioşi care îşi bazează credinţa pe scrierile lui Moise, ignoraţi ceea ce a spus Moise în această privinţă. Greşiţi şi voi, le spune Isus multor creştini din vremea noastră, deoarece spuneţi că credeţi în Dumnezeu şi vă bazaţi credinţa pe Evanghelia mea, dar nu ştiţi ceea ce este scris în ea despre viaţa pământească, despre moarte şi despre viaţa veşnică.
7. Dumnezeul celor vii
Deci, ce spune Isus în Evanghelie cu privire la acest subiect? Spune că Dumnezeu este tată, şi că, întrucât e tată, nu poate să abandoneze pe Fiul său Isus nici pe ceilalţi fii ai săi în împărăţia morţilor. Toată Evanghelia este străbătută de acest luminos şi mângâietor adevăr. Un Dumnezeu care l-ar crea pe om pentru ca apoi să-l abandoneze, ar fi un Dumnezeu al deziluziilor şi ar fi mai bine a nu-l avea. Dar Dumnezeu nu este aşa. Pericopa evanghelică de azi luată de la sântul Luca oferă răspunsul dat de Isus saduceilor care negau învierea morţilor. Aceştia îi prezintă istoria fictivă a şapte fraţi care au avut succesiv ca soţie aceeaşi femeie apoi îl întreabă pe Isus, care din ei va fi soţul femeii în ziua învierii. Răspunsul lui Isus este încă o dată plin de înţelepciune şi adevăr. Atunci când Dumnezeu l-a chemat pe Moise pentru a-i da sarcina să scoată poporul lui Israel din robia egipteană, acesta l-a întrebat: „Cine eşti tu care îmi dai acest ordin?”. Dumnezeu i-a răspuns din tufişul arzând: „Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (cf. Ex 3,2-6). Isus conclude: „Într-o vreme în care patriarhii lui Israel erau morţi, Dumnezeu se declară Dumnezeul lor. Prin urmare, „Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii”. Şi a adăugat: „Căci pentru el toţi sunt vii!" (cf. Lc 20,27-38: Evanghelia zilei). În argumentarea sa Isus procedează după stilul rabinilor, pornind de la mai puţin la mai mult, de la ceea ce este scris la ceea ce este subînţeles. Acest mod de argumentare poate nu-i suficient de clar pentru toţi, dar este foarte clară concluzia că toţi oamenii sunt vii datorită lui Dumnezeu.
8. „Căci toţi trăiesc pentru el”
Aşa a fost tradus în limbile moderne dativul gramatical din greacă şi latină: πάντεζ γάρ αυτώ ζώσιν – ommes enim ei vivunt. În toate sensurile: cauzal (cauzativ), orientativ, justificativ pentru existenţa umană. Toţi trăiesc orientaţi spre Dumnezeu ca spre ţinta ultimă a vieţii lor: continuă să existe înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul filozofilor, abstract, situat deasupra norilor dar este un Dumnezeu personal, „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”, Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Tatăl, în iubirea sa nemăsurată, nu abandonează creaturile sale în umbra morţii. Nu este Dumnezeul celor morţi ci al celor vii!
9. O speranţă clară şi luminoasă
În mijlocul atâtor evenimente, adesea dureroase, ale timpului nostru, Liturghia ne invită mereu la aducere de mulţumire. Dar mulţumirea noastră merge astăzi dincolo de viaţa prezentă. Este un strigăt de bucurie pentru că „Dumnezeu Tatăl nostru ne-a iubit şi ne-a dat prin har mângâiere veşnică şi o bună speranţă”: o speranţă certă, clară şi luminoasă (cf. 2 Tes 2,16-3,5: lectura a doua). Pe urmele celor şapte tineri mărturisitori ai Vechiului Legământ putem proclama cu acelaşi curaj: „Din cer am primit aceste mădulare” şi de la Domnul sper că le voi dobândi din nou” (2 Mac 7,11). Într-adevăr; Evanghelia este anunţ de înviere: „Dumnezeu nu este al celor morţi, ci al celor vii” (Lc 20,38). Bineînţeles, avem respect, înţelegere şi compasiune pentru cine astăzi nu are speranţă dincolo de viaţa aceasta, dar credem mai mult ca oricând că pentru toţi Isus Cristos a pregătit un loc pentru veşnicie! Împărtăşim cu alte experienţe religioase necesitatea unei purificări, dar reafirmăm cu tărie că pentru noi creştinii Dumnezeu este autorul mântuirii, că iubirea sa ne purifică dându-ne o inimă nouă. Iar aceasta este darul său care ne deschide la convertire pentru a fi fii ai învierii, fii ai lui Dumnezeu, „vrednici de viaţa viitoare şi de înviere” în care ne vom sătura contemplând chipul său. Domnul să îndrepte inimile noastre spre iubirea lui Dumnezeu şi spre perseverenţa lui Cristos!
10. Cântarea psalmistului
Să ne însuşim strigătul de bucurie al apostolului Paul: „Dumnezeu Tatăl nostru ne-a iubit şi ne-a dat prin har o mângâiere veşnică şi o bună speranţă (cf. 2Tes 2,16-3,5: lectura a doua). „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă, îmi înviorează sufletul…Chiar dacă ar fi să umblu prin valea morţii, nu mă tem de nici un rău,căci tu eşti cu mine” (Ps 22/23,1-2.4). „Ascultă, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la strigarea mea; pleacă-ţi urechea la rugăciunea mea, de pe buze care nu au înşelăciune! Tu îmi păstrezi paşii pe căile tale, ca să nu se clatine picioarele mele. Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi, pleacă-ţi urechea spre mine şi ascultă cuvintele mele! Adăposteşte-mă la umbra aripilor tale. Dar eu, în dreptate, voi vedea faţa ta, când mă voi trezi mă voi sătura de chipul tău” (Ps 16/17,1.5-6.8b.15: psalmul responsorial).
11. Rugăciunea Bisericii
Să spunem stăruitori cu Biserica: “Dumnezeule atotputernic si îndurător, înlătură cu bunătate tot ce ne stă împotrivă ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, să te putem sluji cu toată libertatea.”
Să aveţi o „Duminică frumoasă cu bucurie şi speranţă!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 4 noiembrie 2022)
