Duminica 31-a, anul C: Considerații omiletice

BISERICĂ

Consideraţii omiletice la Duminica a 31-a de peste an (C): Convertirea unui bogat

Un caz dificil, dar experienţă reuşită: Zaheu, şeful vameşilor din Ierihon îl primeşte cu bucurie pe Isus care dorea fierbinte această întâlnire: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta!” „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Se salvează acela care împarte averile cu alţii.

(Vatican News – 30 octombrie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui, a biruinţei lui Cristos asupra păcatului şi a morţii.

1. Duminica este întotdeauna ziua Învierii

La începutul acestor consideraţii, propun câteva lămuriri cu privire la „Misterul pascal şi Duminica”. Pentru ce locuţiunea: „E ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui”? La 11 octombrie s-au împlinit 60 de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican (11 oct. 1962 - 8 dec. 1965), care a dedicat primul său document important „Liturghiei”. Este constituţia numită în latină „Sacrosanctum Concilium”, primul din cele patru documentele majore publicate de părinţii sinodali. Dedicarea primei constituţii „liturghiei” a pus în evidenţă „primatul lui Dumnezeu”, deşi unii au avansat critici susţinând că „la acest conciliu s-a vorbit despre multe lucruri, dar nu despre Dumnezeu”. Evident, critici neîntemeiate. Adevărul este că a fost chiar primul act, cel substanţial, de a vorbi despre Dumnezeu şi de a deschide toată lumea, tot poporul sfânt, către adorarea lui Dumnezeu în celebrarea comunitară a liturghiei Trupului şi Sângelui lui Cristos. În acest sens, dincolo de factorii practici care sfătuiau să nu se înceapă imediat cu subiecte controversate, a fost, să zicem, într-adevăr un act al Providenţei că la începutul Conciliului se află liturghia, este Dumnezeu, este adoraţia. Printre ideile esenţiale s-a numărat în primul rând „Misterul Pascal ca centru al existenţei creştine, şi deci al vieţii creştinilor, al anului, al timpului creştin, exprimat în timpul pascal, iar duminica este întotdeauna ziua Învierii. Mereu din nou ne începem timpul cu Învierea, cu întâlnirea cu Cel Înviat, iar din întâlnirea cu Domnul Înviat ieşim în lume. În acest sens, este păcat că astăzi duminica s-a transformat într-un sfârşit de săptămână (weekend), în timp ce este prima zi, este începutul. Toţi, lăuntric, în gând şi în inimă, trebuie să avem în vedere acest lucru: că este începutul, începutul Creaţiei, este începutul re-creării în Biserică, o întâlnire cu Creatorul şi cu Cristos Înviat. Important este şi acest dublu conţinut al Duminicii: este prima zi, adică sărbătoarea Creaţiei, stăm pe temelia Creaţiei, credem în Dumnezeu Creatorul. De fapt întâlnirea cu Cel Înviat reînnoieşte Creaţia; adevăratul său scop este de a crea o lume care să fie un răspuns la iubirea lui Dumnezeu.

2. Inima milostivă a lui Dumnezeu

La începutul Liturghiei duminicale îndreptăm privirea inimii către Părintele îndurărilor şi invocăm încrezători ajutorul său: „Să nu mă părăseşti, Doamne; Dumnezeul meu, să nu te îndepărtezi de mine! Grăbeşte-te să mă ajuţi, Doamne, puterea mântuirii mele!” (Ps 37/38,22-23: Ant. la intrare). Liturghia acestei duminici prezintă Evanghelia convertirii lui Zaheu, şeful vameşilor din Ieruhon. Episodul este pregătit liturgic de prima lectură în care înţeleptul biblic descrie inima lui Dumnezeu: „Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut” (Înţ 11,24). Înţeleptul biblic afirmă că înaintea lui Dumnezeu întregul univers este ca un fir de praf pe balanţă şi ca o picătură de rouă ce cade dimineaţa pe pământ (cf. Înţ 11,22). Dacă ne oprim la aceste afirmaţii, se dă dreptate poate unui Dumnezeu al filozofilor, dar nu lui Dumnezeu care s-a revelat în istoria sacră. Dar înţeleptul adaugă în reflecţia sa: „Tu, Doamne, te înduri de toate, pentru că toate le poţi, treci cu vederea peste păcatele oamenilor, spre convertire. Tu iubeşti toate cele care sunt şi nu dispreţuieşti nimic din ceea ce ai făcut…Tu cruţi toate, căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule al vieţii! Căci Duhul tău incoruptibil este în toţi. De aceea, îi mustri câte puţin pe cei care cad şi îi dojeneşti amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca, abandonând răutatea, să creadă în tine, Doamne” (cf. Înţ 11,23–12,2: prima lectură). Compasiunea lui Dumnezeu decurge din atotputernicia sa. Deoarece „toate le poate”, Domnul se apleacă către făpturi şi chiar către păcătoşi. Adevărata iubire nu cunoaşte dispreţul, depăşeşte barierele. Cine iubeşte vede clar răutatea; distinge rău de bine, drept de nedrept, adevăr de minciună dar nu aplică o judecată irevocabilă şi peremptorie. Iubirea se dăruieşte, aşteaptă, speră, vindecă: „Tu îi mustri câte puţin pe cei care cad şi îi dojeneşti amintindu-le prin ce au păcătuit, pentru ca, abandonând răutatea, să creadă în tine, Doamne” (Înţ 12,2). Iubirea este răbdătoare, e binevoitoare: nici un păcat, nici un delict nu este atât de grav încât să nu poată fi preluat împreună cu făptuitorul în vederea răscumpărării totale şi definitive. Povestirea despre Zaheu este o mărturie exemplară. Căci „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică” (In 3,16: Aclamaţie la Evanghelie). „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut” (cf. Lc 19,1-10: Evanghelia zilei). Când Domnul caută, ştie să găsească. În drum spre Ierusalim Isus îl găseşte pe Zaheu, şeful vameşilor din Ierihon. Încadrăm episodul în contextul celei de-a treia Evanghelii.

3. Se salvează cine împarte cu alţii averile sale

Evanghelistul Luca descrie viaţa publică a lui Isus ca o lungă călătorie spre Ierusalim unde va fi răstignit şi va învia. Pe parcurs, Isus predică venirea împărăţiei lui Dumnezeu, arătând prin diferite exemple cum ne putem salva: se salvează, acela care ştie să spună „mulţumesc” ca samariteanul, unul din cei zece leproşi vindecaţi de Isus; se salvează cine se roagă insistent ca văduva stânjenitoare care cerea judecătorului necinstit să-i facă dreptate; se salvează cine se recunoaşte păcătos ca vameşul la templu; se salvează cine primeşte împărăţia ca un copil; se salvează cine se detaşează de averi; se salvează cine îl urmează pe Isus până la moarte; se salvează cine are credinţă ca orbul din Ierihon. În Evanghelia de azi Isus spune că se salvează acela care este în stare să împartă cu alţii bunurile sale precum Zaheu, şeful vămii din Ierihon. Ierihonul este ultima etapă a lui Isus înainte de a urca la Ierusalim. În acel timp, Isus a intrat şi a traversat Ierihonul. Şi, iată, un bărbat numit Zaheu, care era şeful vameşilor şi era bogat, căuta să vadă cine este Isus, dar nu putea din cauza mulţimii, întrucât era mic de statură! Atunci a alergat înainte şi s-a suit într-un sicomor, ca să-l vadă, căci Isus avea să treacă pe acolo. Când a ajuns în acel loc, Isus, ridicându-şi ochii, i-a spus: "Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!" El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie. Toţi cei care au văzut murmurau spunând: "A intrat să fie găzduit la un om păcătos". Dar Zaheu, stând în picioare, i-a spus Domnului: "Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!" Atunci Isus i-a spus: "Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut" (cf. Lc 19,1-10: Evanghelia zilei).

4. „Atunci, cine se poate mântui?”

Zaheu este un caz dificil. Şeful vameşilor din Ierihon era poate cetăţeanul cel mai bogat şi în mod cert cel mai odios din tot oraşul datorită funcţiei sale de perceptor în slujba stăpânirii romane. Era bogat şi necinstit, dar, cum vom vedea, istoria lui este o poveste de convertire nu doar spirituală, ci şi de solidaritate concretă în favoarea celor săraci. Acest şef al vameşilor era evitat de oameni, nu invita pe nimeni acasă la el şi nu era invitat de alţii. Oamenii îl evitau pentru a nu se pângări. Cazul se prezintă dificil şi pentru faptul că era bogat. Cu câteva zile mai înainte, tot într-o întâlnire cu om bogat Isus spusese „că este mai uşor ca o cămilă să treacă prin urechea acului, decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 18,25). Cei care l-au ascultat i-au spus: „Atunci, cine se poate mântui?” El le-a spus: „Ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu”. Totuşi există o deosebire între Zaheu şi acel om foarte bogat care voia să devină discipol al lui Isus. Zaheu este considerat de toţi ca un păcătos şi el însuşi este dispus să admită asta. Nu afirmă ca bogatul de mai înainte că a păzit toate poruncile încă din tinereţe (cf. Lc 18,21).

5. Căuta să-l vadă pe Isus fără să fie văzut

Zaheu nu voia neapărat să se întâlnească cu Isus, ci căuta doar să-l vadă şi să ştie cine este. Însă căutarea acestui om era mai mult decât o simplă curiozitate. Era poate insatisfacţie, nelinişte, suferinţă lăuntrică. De aceea, auzind că trece Isus, face un gest ciudat, de-a dreptul ridicol pentru poziţia lui socială. Fiind mic de statură, aleargă înainte şi se suie într-un copac de la marginea drumului pe unde avea să treacă Isus înconjurat de mulţime. Nu-l cunoştea pe Isus şi nu ştia că venise să-i caute pe păcătoşi şi nu pe cei care credeau în sine că sunt drepţi. Prin urmare, nu Zaheu îl caută pe Isus, ci Isus îl caută pe Zaheu. Isus este în căutarea oii pierdute. Şi când Domnul caută, ştie să găsească. Abia ajuns sub acel copac, Isus a ridicat ochii şi a zis: „Zaheu, coboară în grabă, pentru că astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Lc 19,5). Notăm delicateţea lui Isus care nu zice: „Coboară repede pentru că vreau să te convertesc!”, ci „vreau să fiu oaspetele tău”. În momentul când cei doi se întâlnesc, scena se schimbă. Evanghelistul nu mai insistă pe verbele mişcării: a trece, a alerga, a urca, dar pe cele ale stării: a rămâne, a găzdui.

6. Astăzi trebuie să rămân în casa ta!

Până acum, Isus fusese invitat de mai multe ori în casa altora: în casa lui Levi (cf. Lc 5,27-32) şi mai cu seamă în casa unor farisei, unde de obicei era suspectat şi urmărit cum se comportă pentru a fi acuzat (cf. Lc 7,36-50; 11,37-54; 14,1-6). De această dată Isus însuşi se invită şi o face folosind o expresie foarte semnificativă: „trebuie”. Pentru a şaptea oară Isus pronunţă această expresie. Prima dată a spus „trebuie”, când avea doisprezece ani (cf. Lc 2,49), apoi când era în plină misiune, ca şi cum era o necesitate pentru el să predice vestea cea bună (cf. Lc 4,43; 13,16.33). În fine, spune „trebuie” în două prevestiri ale patimii (cf. Lc 9,22; 17,25). Va spune „trebuie” şi după învierea din morţi pentru a arăta că patima sa era necesară, adică după voia lui Dumnezeu (cf. Lc 24,26.44). Acum spune „trebuie” pentru a arăta că el continuă să-şi trăiască misiunea în ascultare faţă de Tatăl. În acea zi Isus „trebuia” să-l salveze pe Zaheu. Pentru aceasta intrase în cetatea Ierihonului în drumul său spre Ierusalim.

7. L-a primit pe Isus cu bucurie

Isus îl acceptă pe Zaheu înainte ca el să se convertească. Nu convertirea lui determină simpatia lui Isus, ci simpatia lui Isus trezeşte convertirea lui Zaheu. Iniţiativa lui Isus este gratuită, totuşi se înscrie în disponibilitatea omului. Întâlnirea lui Dumnezeu este mereu şi deopotrivă un dar şi împlinirea unei căutări, a unei dorinţe. Zaheu doreşte să-l vadă pe Isus şi abia interpelat, este dispus să-l primească: „El a coborât în grabă şi l-a primit cu bucurie” (Lc 19,6). Ce s-a petrecut în el, nu ştim. Evanghelistul Luca subliniază mai întâi reacţia celor care îl urmau pe Isus din curiozitate. Toţi cei care au văzut murmurau spunând: „A intrat să fie găzduit la un om păcătos”. În alte cuvinte: „Isus ne trădează. În loc să stea de partea celor exploataţi, trece şi el de partea exploatatorilor”. Dar se petrece exact contrariul. Nu Isus trece de partea lui Zaheu, ci Zaheu trece de partea lui Isus. Cei care au văzut, nu erau de acord cu faptul că Isus tratează pe toţi în acelaşi fel şi nu face deosebire între casa celor cinstiţi şi cea a unui păcătos. Mai mult, se duce să rămână tocmai în casa unui păcătos. Dar Isus nu căuta un simplu adăpost, el voia să facă din acea casă locuinţa sa. Şi asta este posibil doar dacă Zaheu se schimbă, se converteşte.

8. Întâlnirea cu Isus schimbă viaţa

Apoi Isus nu-i mai zice nimic lui Zaheu. Va trage doar concluzia finală. Cu toată probabilitatea Zaheu l-a invitat pe Isus la masă în casa sa. În acea atmosferă Domnul a putut intra în inima şi în viaţa lui Zaheu. Nu ştim modul cum s-a petrecut schimbarea, dar rezultatul este evident. Zaheu înţelege momentul, căci s-a proptit în picioare în faţa Domnului ca pentru a lua o decizie importantă. Era momentul detaşării de bogăţii şi al convertirii. Dorinţa de a le împarte cu săracii pune în evidenţă, cât de mult întâlnirea apropiată cu Isus i-a schimbat viaţa. Zaheu, stând în picioare, i-a spus lui Isus: „Iată, Doamne, jumătate din ceea ce am o dau săracilor”. Ia astfel acea decizie la care Isus îl invitase pe un alt bogat căruia i-a zis: „vinde tot ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri, apoi vino şi urmează-mă! Dar acela, auzind acestea, a devenit foarte trist, deoarece era foarte bogat” (Lc 18,22-23). Zaheu, în schimb, şi-a făcut o comoară în ceruri. Ia şi a doua hotărâre, aceea de a repara nedreptăţile comise în trecut: „dacă am nedreptăţit pe cineva, îi dau înapoi împătrit!”. Şi aceasta este semn de convertire. Zaheu a redevenit întocmai ceea ce înseamnă etimologic numele său: „curat”. Isus l-a făcut curat.

9. Mântuirea a intrat în casa lui Zaheu

Numele „Isus” înseamnă „Dumnezeu salvează”. Intrând în acea zi în casa lui Zaheu, Dumnezeu a săvârşit prin Isus o lucrare salvatoare. A făcut ca Zaheu să devină un adevărat fiu al lui Abraham după credinţă, căci după trup era deja: „Astăzi s-a făcut mântuire pentru această casă, întrucât şi el este fiul lui Abraham”. Atunci Isus îşi manifestă toată bucuria inimii şi precizează scopul întregii sale misiuni spunând: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut”. Ceea ce Isus spusese într-o zi fariseilor, acum s-a realizat din nou în chip minunat. „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii; nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la convertire” (Lc 5,31-32).

10. Zaheu, idealul comun al creştinilor

Zaheu, şeful vămii din Ierihon, este figura discipolului care nu lasă toate, ca alţii dintre cei chemaţi, căci rămâne în propria casă. Continuă munca în propria îndeletnicire dar ca martor al unui mod nou de a trăi. Episodul întâlnirii cu Cristos i-a schimbat viaţa. Nu mai urmăreşte câştigul înainte de toate, ci dreptatea. Face mai mult decât cere legea, căci dă înapoi împătrit iar jumătate din ceea ce are o dă săracilor. Convertirea implică o verificare concretă a propriei vieţi, manifestând noutatea schimbării într-o solidaritate efectivă cu cei săraci. Fie aceasta o invitaţie pentru noi la a traduce în viaţă întâlnirea cu Domnul. Decizia lui Zaheu corespunde idealului comunitar despre care vorbeşte sfântul Luca la începuturile Bisericii: „Apostolii dădeau mărturie cu multă putere despre învierea Domnului Isus şi ei toţi se bucurau de mult har. De fapt, nu era nici unul dintre ei care să ducă lipsă, căci toţi care posedau terenuri sau case, le vindeau, aduceau preţul celor vândute şi îl puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie” (Fap 4,33-35). Există discipoli care lasă toate pentru a deveni vestitori itineranţi ai împărăţiei lui Dumnezeu. Există însă discipoli, şi sunt cei mai mulţi, care trăiesc cerinţele Evangheliei, rămânând în lumea la care aparţin. Pericolul real al bogăţiilor materiale nu consistă doar în faptul că atentează la întâietatea împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi în crearea de diviziuni în poporul lui Dumnezeu (cf. Fap 6,1). Bogăţia care nu este pusă în serviciul săracilor devine „mamona”, factor de injustiţie şi de păcat. Când este împărţită, ea devine solidaritate şi creează comuniune.

11. Cântarea psalmistului

„Doamne, voi preamări numele tău în veci!” Psalmul 144/145 este un imn către Domnul şi o invitaţie la a preamări bunătatea sa: „O, Dumnezeule, regele meu, vreau să te preamăresc şi să binecuvântez numele tău în veac şi pentru totdeauna! Te voi binecuvânta în toate zilele şi voi lăuda numele tău în veac şi pentru totdeauna. Domnul este îndurător şi plin de dragoste, el este îndelung răbdător şi plin de îndurare; Domnul este bun faţă de toţi, el îşi arată dragostea faţă de orice făptură. Să te laude pe tine, Doamne, toate lucrările tale şi credincioşii tăi să te binecuvânteze; să facă cunoscută gloria domniei tale şi să-ţi vorbească despre puterea ta. Domnul este fidel în toate cuvintele sale şi sfânt în toate lucrările sale. Domnul îi sprijină pe toţi cei care dau să cadă şi îi ridică pe toţi cei căzuţi” (Ps 144/145,1-2.8-11.13-14: psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule atotputernic şi milostiv, numai prin darul tău, credincioşii te pot sluji cum se cuvine; înlătură orice piedică din calea noastră, ca să alergăm cu bucurie în întâmpinarea făgăduinţelor tale.

Să aveţi o „Duminică frumoasă!”
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 octombrie 2020)