Consideraţii omiletice la Duminica a XVIII-a de peste an (C): Adevăratele comori

(Vatican News – 31 iulie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie începe cu o invocaţie din Cartea Psalmilor, motivată de credinţă: „Dumnezeule, vino în ajutorul meu; Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi! Tu eşti ajutorul şi eliberatorul meu; Doamne, nu întârzia!” (Ps 69/70,2.6: Ant. la intrare). La fel ca în predica de pe munte, Isus îşi ridică ochii spre toţi cei prezenţi şi spune: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (Mt 5,3: Aclamaţie la Evanghelie). Nu a fost uşor pentru discipolii de atunci să înţeleagă „fericirea sărăciei evanghelice” propusă de Isus. Nu este uşor nici pentru noi cei contagiaţi de mentalitatea difuză care pune la baza fericirii averea şi banii. Tema bogăţiei este mereu actuală, fie când este considerată ca dorinţă de a poseda mai mult, fie ca noroc ce-am vrea să ne surâdă prin surprindere, fie ca preocupare de a nu pierde ceea ce avem, fie ca vis greu de realizat pentru cine nu are nici măcar un loc de muncă. Pentru societatea zilelor noastre banul este într-adevăr calea de acces la orice şi nu doar la bunurile materiale. Într-o lume hrăpăreaţă se „cumpără şi se vând” persoane (oribil!) ca în orânduirea sclavagistă şi nu doar locuinţele, sănătatea, succesul. S-a depăşit de mult timp considerarea proprietăţii ca mijloc material de subzistenţă şi garanţie pentru viaţă, şi s-a făcut din ea un idol de urmărit cu orice preţ. Idolatrie este lăcomia celui care se închină înaintea averilor şi se lasă robit de bani. În societatea bazată pe consumism, averea este semn de promovare interioară şi realizare personală. Astăzi, cuvântul lui Dumnezeu răsună puternic în viaţa noastră, chemând la o examinare sinceră, solicitându-ne să devenim conştienţi în privinţa raportului nostru cu bogăţiile materiale  În prima lectură, înţeleptul biblic (cf. Qoh 1,2; 2,21-23) şi apoi Isus în Evanghelie prin parabola bogatului necugetat (cf. Lc 12,13-21) arată deşertăciunea vieţii celui obsedat să strângă averi peste averi, sperând că prin asta îşi asigură un viitor tihnit. Însă averile creează o falsă siguranţă, „deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 6,15).

1. Deşertăciunea deşertăciunilor

Osteneala şi grijile pentru a spori şi păzi averile nu sunt decât deşertăciune. „Havèl havalìm” (ebraică), “ματαιότης ματαιοτήτων” (greacă), „vanitas vanitatum” (latină), „deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune” este refrenul cu care se deschide, continuă şi se încheie cartea înţeleptului biblic numit Qohelet (Eclesiasticul)  din care sunt luate câteva versete în prima lectură liturgică (cf. Qoh 1,2; 2,21-23). Este unul din textele biblice care nu încetează să scandalizeze şi să trezească discuţii. Termenul ebraic „hebel” sau „havel” tradus cu „deşertăciune” poate însemna multe lucruri dar toate au legătură cu „suflare”, „aburi”, „ceaţă”, „fum”, ceva inconsistent. Privit de departe vrăjeşte şi captivează dar când îl ai în mână şi îl strângi, nu rămâi cu nimic. Rămâi gol şi dezamăgit. Astfel sunt realităţile materiale, chiar dacă în sine sunt pozitive şi bune, precum a munci „cu înţelepciune, cu ştiinţă şi cu succes”. „Şi aceasta este deşertăciune şi rău mare. Căci ce are omul în toată truda lui şi în toată goana inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Căci toate zilele sale sunt osteneală şi inima lui nu se poate odihni din cauza indignării îndeletnicirii lui nici noaptea. Şi aceasta este deşertăciune”. Ce rost are atâta trudă? Este ca şi cum te-ai învârti în jur făcând şi desfăcând ceva necontenit. Nu-i decât trudă irosită fără a ajunge vreodată la capăt. „Deşertăciunea deşertăciunilor” pare o negaţie absolută a vieţii, a unei lumi de o valoare inestimabilă, întrucât voită şi creată de un Dumnezeu înţelept, drept şi bun. Pare o blasfemie, ceva scandalos, dar nu este aşa. Autorul cărţii este un om care caută şi se întreabă. El îi reprezintă pe toţi oamenii în efortul de a înţelege rostul unei lumi contradictorii şi inexplicabile. „Deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşertăciune!” Cum să facem faţă acestei constatări amare? Cum să trăim prezentul pentru a nu ne istovi în zadar şi a nu cădea copleşiţi de grijile ce nu dau pace inimii nici ziua nici noaptea? La aceste întrebări pare să răspundă Isus povestind parabola despre omul bogat (cf. Lc 12,13-21).

2. Ceartă la împărţirea moştenirii

Isus pleacă de la cererea unuia din mulţime, care i-a zis: „Învăţătorule, spune-i fratelui meu să împartă moştenirea cu mine!” Dar el i-a răspuns: „Omule, cine m-a stabilit judecător sau împărţitor peste voi?” (Lc 12,13-14). Nu este singurul caz în care Isus nu răspunde la întrebarea ce i se pune, dar o rectifică şi o relansează la un alt nivel. Doi fraţi se ceartă pentru împărţirea unei moşteniri: care din doi are dreptate? Care din ei greşeşte? De fapt amândoi sunt victime ale aceleiaşi iluzii. Amândoi sunt avizi după avere. De aceea Isus le zice: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie, deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu constă în ceea ce are!” (Lc 12,15). Aceasta este marea greşeală a celor doi fraţi, care îi face să se certe. Isus nu vorbeşte despre simpla avere, dar despre dorinţa de acumulare, despre lăcomia după avere. Nu e greşit să cauţi ceea ce este necesar pentru viaţă, dar e greşită dorinţa nesăbuită de a avea din ce în ce mai mult şi iluzia de a găsi în avere propria siguranţă. Este o dorinţă tiranică, idolatrică, nebunească. Tiranică şi idolatrică deoarece comportă supunerea la lucruri ce subjugă viaţa. Acumularea de averi necesită adesea sacrificii inutile şi zadarnice. Este nebunească, deoarece prin ea se atribuie bunurilor vremelnice importanţa pe care nu o au, sfârşind prin a pierde din vedere lucruri absolut esenţiale. Aşa se întâmplă cu cei doi fraţi care pierd buna înţelegere pentru un petec de pământ.

3.  Aduna comori doar pentru sine

Aici trebuie să facem deosebire între necugetare şi adevărata înţelepciune. Nechibzuitul îşi întemeiază viaţa pe bunuri trecătoare, absolut vremelnice şi incapabile să dea siguranţa pe care el o pretinde. Parabola bogatului necugetat sugerează tocmai acest gând: orice bun material acumulat doar pentru sine dezamăgeşte şi curând se dovedeşte iluzoriu. Nu este un gând nou. Parabola preia şi ilustrează o maximă sapienţială din cartea lui Ben Sirah: „Este cineva care se îmbogăţeşte din grijă şi economie, dar aceasta este partea răsplăţii lui. Când el zice: «Am aflat linişte; acum voi mânca din bunurile mele», nu ştie ce timp va veni, le va lăsa altora şi va muri” (Sir 11,18-19). Isus a transformat această intuiţie a înţeleptului din vechime în următoarea parabolă.  „Un om bogat avea un ogor care a dat o recoltă îmbelşugată şi se gândea în sine: «Ce mă fac, pentru că nu am unde să-mi adun recolta?» Apoi şi-a zis: «Voi face astfel: voi dărâma hambarele şi îmi voi construi altele mai mari; voi aduna acolo tot grâul şi toate bunurile mele şi voi spune sufletului meu: suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!» Marea greşeală a omului bogat consistă în a crede că, având multe bunuri, poate dispune chiar de propriul suflet şi de propria viaţă. În realitate, acumularea de averi nu garantează nimic cu adevărat important; o viaţă trăită strângând averi înseamnă irosire: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; iar cele pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” (Lc 12,20). Cuvântul lui Dumnezeu pune în lumină nebunia celui care îşi construieşte viaţa pe ceva inconsistent ce încetează repede. Nu se întâmplă, desigur, ca toţi să moară în ziua în care îşi propun să se bucure de bunurile acumulate: „suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă!” (Lc 12,19). Toţi însă ajung să înţeleagă că prea multele lucruri pentru care se sacrifică nu merită atâta trudă, atâta zbucium şi atâtea griji. Pusă în această perspectivă, parabola lui Isus devine universală şi nu este greu ca fiecare dintre ascultători să se regăsească în rolul protagonistului.

4. Dorinţa necumpătată de câştig, de avere

Pentru a strânge averi adesea riscăm să ne slăbim inima, să ne irosim chiar viaţa fără a ne da seama. Viaţă este otrăvită de obsesia de a avea cât mai mult. Parabola Evangheliei trasează narativ portretul unei mulţimi de persoane. Oamenii nu sunt niciodată mulţumiţi: cu cât au mai mult, cu atât vor să aibă şi mai mult, fără a ţine cont de nimeni, nici chiar de propria conştiinţă. Avertizează Isus: „Căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!" (Lc 12, 15b). Cu toate acestea pentru mulţi „a fi” înseamnă „a avea”: dacă nu ai, nu exişti; cu cât ai mai mult, cu atât crezi că eşti mai mult decât alţii, te simţi mai important şi îndreptăţit să priveşti de sus la ceilalţi. Şi apoi zici: „cum folosesc bunurile materiale este treaba mea şi nimeni nu trebuie să mă critice. Sunt bunurile mele. Este averea mea.

5. Idolatria şi deşertăciunea vieţii

Abaterea de la credinţă nu este atât ateismul ca negare teoretică a lui Dumnezeu, cât mai degrabă ateismul practic care nu-i decât închinare la idoli. Este situaţia în care Dumnezeu sfârşeşte prin a fi o referinţă palidă, îndepărtată,, aproape inexistentă, încât omul ajunge să creadă că averile îi garantează viitorul. Şi Isus încheie scurta parabolă apostrofându-l pe nevroticul strângător de averi: „Nebunule! Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?” (Lc 12,20) În drumul spre locul de veci nu vine în urmă camionul sau tirul cu lucrurile adunate prin trudă şi sudoare. „Omul asudă sânge ca să acumuleze aur, dar când se duce să-l ridice, moartea i-l smulge din mână” (cf. Attar, poet persan sec. XII-XIII). Iar apostolul Paul îl povăţuia pe tânărul său discipol, Timotei: „Căci n-am adus nimic în lume şi nimic nu putem lua din ea. Dacă avem de mâncare şi de îmbrăcat, să ne mulţumim cu acestea! Dar cei care doresc bogăţii cad în ispită, în laţ, în multe pofte necugetate şi dăunătoare, care-i cufundă pe oameni în ruină şi pierzare. De fapt, rădăcina tuturor relelor este iubirea de bani, iar cei care s-au dedat la ea au rătăcit de la credinţă şi şi-au provocat multe chinuri. Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea!” (1Tim 6,7-11). În viaţa de dincolo nu se poartă cu sine averi, bunuri materiale, ci fapte bune, istorii de împărţire cu alţii, de solidaritate, de iubire faţă de aproapele şi de viaţă dăruită pentru binele celor neajutoraţi şi nevoiaşi. Unde stau atunci siguranţa şi bogăţiile noastre? În conturile din bancă, în speculaţiile la bursa de valori sau în gesturi de fraternitate şi atenţie faţă de semeni? Repetă înţeleptul biblic: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune…Cu ce se alege omul din toată averea şi din tot zbuciumul inimii lui, pentru care s-a trudit sub soare? (Qoh 1,2.22). Şi din nou parabola lui Isus: „Chiar în această noapte ţi se va cere viaţa înapoi! Şi cele adunate ale cui vor fi?”. Concluzia este la finalul parabolei: „Aşa se întâmplă cu acela care îşi adună avere, dar nu se îmbogăţeşte în faţa lui Dumnezeu" (Lc 12,21).

6. Bogaţi înaintea lui Dumnezeu

Cum să devenim bogaţi în faţa lui Dumnezeu? Răspunsul îl dă Isus, tot în Evanghelia după Luca, ceva mai departe: „Vindeţi ceea ce aveţi şi daţi de pomană; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Lc 12,33-34). Există ceva ce putem purta cu noi, ce vine în urma noastră oriunde, chiar dincolo de moarte. Nu sunt bunurile, ci faptele; nu ceea ce am avut, dar ceea ce am făcut. Lucrul cel mai important în viaţă nu este deci a avea bunuri, dar a face bine, deoarece acesta rămâne pentru totdeauna. În cartea Apocalipsului citim că un glas din cer i-a zis lui Ioan: „Scrie! Fericiţi cei morţi, cei care de acum mor în Domnul. Da, fericiţi, spune Duhul, căci se vor odihni de oboselile lor, căci faptele lor îi urmează" (Ap 14,13).

7. Să nu ne amăgim!

Isus avertizează anticipat că trudeşte în zadar, macină fără să strângă făina, acela care nu se îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu. Pentru cine crede cu adevărat în Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, acest lucru este evident. Pentru cine nu crede sau crede doar până la jumătate, lucrul rămâne neînţeles. S-a spus că „a da un nume greşit lucrurilor contribuie la nefericirea lumii”. Dă faliment acela care uită de Dumnezeu, limitându-şi orizontul vieţii la persoana proprie şi la ceea ce are. Să privim cadrul complet al existenţei noastre. Domnul nu cere înstrăinare de realitate, fugă de răspundere, dezinteres faţă de viaţa concretă, ci aruncă o lumină adevărată peste lucruri pentru o justă apreciere a lor. Cine se lasă absorbit total de lucrurile materiale începe să se confunde cu ele şi cu ele dispare în deşertăciune.

8. Idolul cu şapte organe inutile

Vorbind despre lăcomia după averi, Isus spune că „acestea le caută păgânii lumii” şi îndeamnă la încrederea în Tatăl. Consider sugestive câteva versete dintr-un psalm biblic care conţine o adevărată cateheză despre Dumnezeul cel viu şi adevărat, atotputernic şi deschis către om prin legământ. Dumnezeu este în contrast cu idolii popoarelor păgâne: „Idolii lor sunt argint şi aur, lucrarea mâinilor omului. Ei au gură, dar nu vorbesc; au ochi, dar nu pot să vadă; au urechi, dar nu aud; au nas, dar nu pot să miroase; au mâini, dar nu pipăie; au picioare, dar nu pot să meargă; din gâtul lor nu iese nici un sunet” (Ps 115/113 B,4-7). Idolul averii şi al banului este un lucru neînsufleţit făcut de mâinile omului, dar are puterea tragică de a-i face asemenea lui pe cei care i se închină: „Ca ei vor fi cei care i-au făcut şi toţi cei care se încred în ei” (v. 8). Statuia idolului cu şapte organe inutile (gură, ochi, urechi, nas, mâini, picioare, gâtlej) este doar semn de neputinţă şi moarte.

9. Căutaţi cele de sus!

Şi apoi?... Există un apoi, această apostilă (de la „post illa” în latină). Există un dincolo de capătul vieţii pământeşti care se pregăteşte pe drum, acum în timpul călătoriei. Există o realitate tainică pe care omul o poartă cu sine, o face să crească, să se dezvolte ca o sămânţă ce devine plantă şi pom roditor. Este realitatea harului primită în taina Botezului, căci am fost îngropaţi întru moarte cu Cristos şi înviaţi împreună cu el la o viaţă nouă. Să primim îndemnul apostolului Paul: „Fraţilor, dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu! Cugetaţi la cele de sus, şi nu la cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Cristos în Dumnezeu! Când se va arăta Cristos, care este viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu el în glorie. Aşadar, daţi morţii membrele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este idolatrie” (cf. Col 3,1-5.9-11: lectura a doua).

10. Rugăciunea Bisericii

Învaţă-ne, Doamne, să folosim cu chibzuinţă bunurile pământului orientaţi mereu spre cele veşnice. „Fii alături, Doamne, de slujitorii tăi şi arată-le celor care te imploră bunătatea ta nemărginită; ei sunt mândri să te recunoască drept Creator şi Cârmuitor; reînnoieşte şi păstrează în ei harul tău, ca să-ţi fie plăcuţi pururi”.

Cititorilor acestor pagini: Să aveţi o Duminică binecuvântată!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 29 iulie 2022)