Consideraţii omiletice la Duminica a XVII-a de peste an (C): La şcoala rugăciunii lui Isus

(Vatican News – 24 iulie 2022) E Ziua Domnului. sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Trimiţându-i în lume să predice Evanghelia la toată făptura, Cristos cel înviat le-a dat apostolilor această asigurare: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (cf. Mt 28,20). Adunaţi în sfintele biserici pentru celebrarea Liturghiei duminicale recunoaştem că „Domnul este aici în lăcaşul său sfânt; Dumnezeu îi adună pe toţi într-un gând în casa lui. El dă poporului său tărie şi putere” (cf. Ps 67/68,6-7.36: Ant. la intrare). Niciodată comunitatea celor botezaţi nu se prezintă mai sugestiv şi mai adevărat ca popor al lui Dumnezeu, ca atunci când celebrează sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Stăm înaintea Domnului cu adâncă smerenie şi susţinuţi de credinţa că „nu am primit un Duh de sclavie, ca să ne fie din nou teamă, ci am primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abba, Tată!” (cf. Rom 8,15: Aclamaţie la Evanghelie).

1. La şcoala rugăciunii lui Isus

Cererea pe care discipolii o adresează lui Isus în Evanghelia zilei: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”, sugerează firul călăuzitor ce străbate lecturile acestei Liturghii. Este vorba de tema rugăciunii care are un rol fundamental în viaţa creştinului. Episodul narat în prima lectură (Gen 18,20-32) despre patriarhul Abraham care mijloceşte la Dumnezeu pentru oraşele Sodoma şi Gomora care erau destinate nimicirii din cauza degradării lor morale, pregăteşte proclamarea Evangheliei. Rugăciunea permite să stabilim o relaţie din ce în ce mai puternică şi mai profundă cu Dumnezeu. Ne pune în contact cu Tatăl ceresc prin Isus Cristos în Duhul Sfânt. În aceste consideraţii cu caracter omiletic aprofundăm pe larg Evanghelia zilei (cf. Lc 11,1-13).

2. Isus, maestru de rugăciune

Evanghelistul Luca povesteşte că Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre discipoli i-a spus: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan i-a învăţat pe discipolii lui” (Lc 11,1). Din acest text se desprind trei lucruri evidente. Ştiam deja că ucenicii lui Ioan Botezătorul obişnuiau să se roage (cf. Lc 5,33), dar încă nu ştiam că Ioan îi învăţase. Asta înseamnă că în rugăciune formau un grup particular. Ştiam, de asemenea, că Isus se ruga regulat şi mai ales în momentele importante, că petrecea deseori noaptea în rugăciune, şi este a şaptea oară când evanghelistul îi prezintă pe Isus rugându-se (cf. Lc 3,21; 5,16; 6,12; 9,18.28-29; 10,21; 11,1). Din această insistenţă se deduce că evanghelistul vrea să-l prezinte pe Isus ca „maestru de rugăciune”, mai întâi cu exemplul vieţii şi apoi prin cuvântul său. Notăm, în fine, că discipolii au iniţiativa şi îi cer lui Isus să-i înveţe să se roage. Ei observaseră că Isus avea un mod propriu de a se adresa lui Dumnezeu. De fapt îl numea „Tată!”, spunând: „Tatăl meu!” (cf. Lc 10,21.22). Din moment ce îl numea pe Dumnezeu astfel, înseamnă că Isus trăia rugăciunea într-un mod personal propriu. Discipolii se întrebau, ce ar putea face ca să intre în aceeaşi comuniune cu Dumnezeu? În munca apostolică, nu trebuia oare ca şi ei să se simtă trimişi de Tatăl (cf. Lc 10,2), cu aceleaşi puteri ca Învăţătorul lor? Vorbindu-le despre Dumnezeu, Isus nu folosise oare expresia „Tatăl vostru”? (cf. Lc 6,36). Nu le ceruse să pună în practică cuvântul său ca să fie „fii ai Celui Preaînalt”? Dar „Fiul” şi, în consecinţă, „fiii”, cum se adresează Tatălui? Discipolii încă nu ştiau cum să i se adreseze lui Dumnezeu. De aceea îi cer lui Isus să-i înveţe „rugăciunea fiilor”, rugăciunea Fiului: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Şi Isus acceptă. Nu-i învaţă o tehnică, dar îi învaţă să intre în legătură filială cu Tatăl.

3. Când vă rugaţi, spuneţi: Tată!

La cererea discipolilor Isus a inventat pentru ei şi pentru noi o rugăciune în care rezumă atitudinea şi modul de a vorbi cu Tatăl. Este vorba de rugăciunea domnească „Tatăl nostru” devenită familiară creştinilor din toate timpurile şi locurile. Încă din primele timpuri creştinii au folosit forma transmisă de evanghelistul Matei. Evanghelia după Luca conţine o formă mai scurtă. „Când vă rugaţi, spuneţi: «Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce în ispită!»” (Lc 11,2-4). Observăm că versiunea rugăciunii „Tatăl nostru” după evanghelistul Luca diferă de cea pe care o recităm în mod obişnuit (Mt 6,9-13). Care este forma originală? Probabil versiunea mai veche este cea după evanghelistul Matei. Ea începe cu expresia: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Însă forma transmisă de evanghelistul Luca redă atitudinea concretă a lui Isus în relaţia cu Tatăl. Însăşi invocaţia „Tată!” de la începutul versiunii lui Luca are o valoare incalculabilă. Chiar numai ascultând-o, sesizăm că Isus vrea ca discipolii să fie adevăraţi imitatori ai săi şi în rugăciune. De aceea le zice să se adreseze lui Dumnezeu aşa cum face el. „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată!” Dintre toate cuvintele limbajului omenesc pe care le putea alege pentru a-l numi pe Dumnezeu (domn, stăpân, creator, atotputernic) Isus alege apelativul „tată”. Ce diferenţă există între un om oarecare şi un tată? „Tată” este acela care a dat viaţa unui fiu. Isus învaţă că viaţa ne-a fost dată de Dumnezeu. Viaţa mea este un dar al iubirii tatălui meu, a mamei mele şi a lui Dumnezeu. Tatăl nu-şi abandonează fiul, dar este aproape de el pentru a-l hrăni, a-l ajuta să crească bine. Când fiul a crescut, tatăl îi respectă voinţa, dar continuă să-l iubească şi este mereu gata să-i dea o mână de ajutor la nevoie. Din iubire faţă de noi ştie să scoată binele chiar dintr-un rău. Isus vorbeşte frecvent despre Tatăl. În descrierea atitudinii sale faţă de oameni ajunge la punctul cel mai intens, povestind parabola fiului care a părăsit casa părintească. Tatăl aşteaptă nerăbdător ca fiul plecat să se reîntoarcă iar când poate să-l îmbrăţişeze din nou, face o mare sărbătoare (cf. Lc 15,11-32).

4.  Spunem: „Abbà, Tată” dar şi „Tatăl nostru”

Când ne rugăm împreună spunem şi „Tatăl nostru”, cum se citeşte în Evanghelia după Matei, pentru a arăta că Tatăl este acela care ne uneşte în comuniune, dar rugându-ne singuri, cum făcea Isus, tresăltând de bucurie în Duhul Sfânt (cf. Lc 10,21), putem spune şi noi: „Abbà, Tată!”. Apostolul Paul ne asigură: „aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: „Abbà, Tată!” (cf. Rom 8,15). Privind cu atenţie la Isus în rugăciune, cum face evanghelistul Luca, şi văzând în el un Maestru de rugăciune, creştinii nu pot să nu se simtă atraşi cu Isus în aceeaşi comuniune care există între Tatăl şi Fiul. Înţelegem că Tatăl despre care vorbeşte Isus când spune „Tatăl meu” devine pe deplin „Tatăl vostru” cu referinţă la discipoli (Lc 6,36; In 20,17), adică „Tatăl nostru”. Rugăciunea învăţată de Isus îi caracterizează pe creştini ca discipoli ai săi şi fii ai lui Dumnezeu. Dacă israelitul credincios se roagă de trei ori pe zi cu aceste cuvinte: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (cf. Dt 6,4-5), în care ştie că este cuprins centrul existenţei sale, noi creştinii, cel puţin de trei ori pe zi, dimineaţa, la amiază şi seara şi apoi în timpul Liturghiei euharistice spunem: „Abbà, Tată!”

5. Tată, sfinţească-se numele tău!

Aflându-ne în comuniune filială cu Dumnezeu, convinşi că Tatăl ne cunoaşte şi ne iubeşte, aşa cum îl cunoaşte şi îl iubeşte pe Fiul său, se aprinde dorinţa ca împreună cu Fiul să-l vestim pe Tatăl şi să-l facem cunoscut tuturor ca Tată. Ne dăm bine seama că acest lucru nu stă în puterea noastră fără ajutorul Duhului. Atunci, la fel ca Fiul îi spunem: „sfinţească-se numele tău”. Numele este „persoana” care poartă acel nume. Nu spunem: „să fie sfinţit de către noi numele tău”, dar vrem să spunem: „să fie sfinţit de către tine”. Invocaţia trebuie pusă în legătură cu promisiunea făcută de Dumnezeu prin profetul Ezechiel: „Voi sfinţi numele meu cel mare…Duhul meu îl voi pune în voi” (cf. Ez 36, 20-28). Înainte de orice lucrare a noastră se află întotdeauna iniţiativa lui Dumnezeu care cu puterea sa se dovedeşte „Sfânt”, adică „se face cunoscut ca Sfânt”. A înfăptuit aceasta în Fecioara Maria care, constatând lucrarea lui Dumnezeu în viaţa ei, a strigat cu glas tare: „căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt” (Lc 1,49). Şi noi, după ce l-am numit „Tată”, îi spunem lui Dumnezeu să intre în acţiune şi să se facă cunoscut, ca Dumnezeu, dar mai ales ca „Tată” care îi iubeşte cu adevărat pe fii. Vrem să trăim noi cei dintâi această realitate şi să ne lăsăm modelaţi de Tatăl ca să ne facă din ce în ce mai asemenea Fiului său, după planul său de iubire (cf. Rom 8,29). Vrem să ne comportăm în lume ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Isus însuşi ne-a învăţat aceasta: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). În mod practic, prin intermediul nostru Dumnezeu vrea să fie cunoscut ca Tată şi primit ca Tată.

6. Vie împărăţia ta!

Fără a ne da seama am intrat deja în cea de-a doua invocaţie: „Vie împărăţia ta”. Isus va spune discipolilor să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate ale lumii li se vor adăuga (cf. Lc 12,31). Acolo unde Dumnezeu este ascultat ca Tată, se revelează stăpânirea sa asupra lumii. În termeni biblici spunem „împărăţia sa”, în sensul că lumea celor care o primesc se transformă într-o adevărată familie. După ce am cerut ca Dumnezeu să fie recunoscut ca Tată, acum îi cerem să-şi exercite autoritatea paternă pentru ca oamenii, devenind tot mai conştienţi că sunt chemaţi, să se comporte ca fii ai lui Dumnezeu; să se străduiască necontenit să exprime în viaţă iubirea lor filială şi chiar în suferinţă să-l simtă pe Dumnezeu ca Tată. Aşa a făcut Isus: „Abbà, Tată! Pentru tine totul este posibil. Îndepărtează de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36).

7. Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele!

Urmează trei cereri care completează rugăciunea „Tatăl nostru” în versiunea evanghelistului Luca. Ele exprimă trei necesităţi fundamentale: pâine, iertare şi ajutor în ispite. Există şi în rugăciune o trecere obligatorie de la Dumnezeu la fraţi. Mai înainte, n-am reuşit să vorbim despre iubirea de Dumnezeu fără a vorbi despre iubirea de fraţi, fără a simţi nevoia de a deveni „aproapele” altora. (cf. Lc 10,25-37). La fel, când ne rugăm. Nu putem să ne adresăm lui Dumnezeu, fără a ne gândi la alţii şi a-i vedea pe semenii din jur. După ce ne-am adresat individual lui Dumnezeu, în mod inevitabil se trece la pluralul „noi” şi în rugăciune. „Alţii” sunt parte din viaţa noastră. Prima invocaţie având ca destinatar pluralul „noi” este aceasta: „Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele”. Dă-ne esenţialul pentru viaţă. Este rugăciunea săracului care ştie şi vede cât de nesigură este ziua de mâine. De aceea se adresează celui pe care îl cheamă Tată. Îi cerem lui Dumnezeu să frângă în fiecare zi pâinea pentru fiii săi, pentru ca să nu existe foame în lume. Însă, spunând „noi”, îi cerem curajul să ne considerăm „comeseni” unii altora şi ca toţi oamenii să se considere comeseni în lumea întreagă. Îi cerem capacitatea să considerăm bunurile pământului ca dar al său cu care el vrea să binecuvânteze masa fiecărui om. Acum realizăm cât de grea este această rugăciune. Cine se roagă „Tatăl nostru” cu acest spirit, devine conştient că pâine este puţină, nu atât şi întotdeauna sub aspect cantitativ, ci în sens distributiv, pentru că nu ne iubim şi ne închidem inima înaintea altora. Înlăturarea barierelor pentru ca să fie pâine pentru toţi implică biruinţa asupra exploatării de orice fel, a acaparării şi egoismului fără frâu. Înlăturarea barierelor pentru ca toţi să aibă pâine îndeajuns implică reconcilierea între noi oamenii, trăită ca experienţă a iertării lui Dumnezeu. În acest caz, înţelesul adevărat al rugăciunii este acesta: „Fă ca pământul să producă necesarul pentru toţi, dar mai ales ajută-ne să împărţim între noi pâinea, să o mâncăm împreună cu fraţii în semn de reconciliere reciprocă”.

8. Iertarea lui Dumnezeu şi iertarea reciprocă

Astfel, din realitatea concretă a vieţii izvorăşte ca o nevoie firească restul rugăciunii: „şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte”. Acum ştim bine pentru ce trebuie să cerem iertare şi pentru ce trebuie să iertăm sau să ne iertăm. Rugătorul din Evanghelia după Luca înţelege că a deveni „comeseni” presupune reconcilierea şi că lipsa de comuniune cu propriii semeni este păcat. De aici se naşte invocaţia: „Iartă-ne păcatele noastre!”, adică: „Tată, abate barierele care există între noi şi între noi şi tine!”. Apoi, în mod solemn şi înaintea lui Dumnezeu luăm hotărârea să-l imităm: „că şi noi iertăm oricui ne greşeşte”. Dacă ne gândim bine, datoriile altora faţă de noi sunt lucru neînsemnat în comparaţie cu abisul păcatului care ne separă de Dumnezeu şi care provine de la cel rău.

9. Şi nu ne lăsa pe noi în ispită!

Acesta este ispititorul şi instigatorul la păcat. Diavolul ne ispiteşte aşa cum l-a ispitit pe Isus în pustiu la începutul vieţii publice. Atunci i-a propus lui Isus să pregătească pentru sine o masă îmbelşugată. Diavolul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune acestei pietre să devină pâine”(Lc 4,3). Isus a venit să „frângă pâinea” în folosul altora ( cf. Lc 9,16; 22,19), nu pentru sine. Şi noi suntem chemaţi să învingem orice ispită iar când ne dăm seama de slăbiciunea noastră să spunem: „Şi nu ne lăsa să cădem în ispită”. Invocaţia „Şi nu ne duce pe noi în ispită”, pe care o folosim în mod obişnuit, nu este exactă. Încă de la începutul secolului trecut specialiştii notează că e nevoie de o schimbare în sensul „Şi nu ne lăsa pe noi în ispită”, deoarece Dumnezeu încearcă credinţa omului, dar nu ispiteşte la rău. Prin această invocaţie îi cerem lui Dumnezeu să ne elibereze de rău. De răul moral şi de cel rău şi viclean. Numai când vom fi cu adevărat liberi de cel rău, sau ne vom strădui să fim astfel, vom privi cu ochi diferiţi la cei din jur şi ne vom considera fraţi între noi. Rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus este rugăciunea pe care fiii, fraţii, o adresează împreună Tatălui. Rugăciunea „Tatăl nostru” angajează întreaga viaţă.

10. Cum se roagă discipolul?

De aceea, învăţătura despre rugăciune continuă. După ce i-a învăţat pe discipoli ce să spună în rugăciune, Isus îi învaţă atitudinea cu care să se roage. Pentru aceasta, recurge la exemple şi la experienţa ascultătorilor, povestind parabola prietenului insistent şi subliniind puterea rugăciunii prin exemplul tatălui care dă lucruri bune copiilor. Textul subliniază că în rugăciune un rol important îl au insistenţa şi încrederea. Insistenţa în rugăciune: „Dacă unul dintre voi are un prieten şi merge la el la miezul nopţii şi-i spune: «Prietene, împrumută-mi trei pâini pentru că un prieten al meu a sosit la mine dintr-o călătorie şi nu am ce să-i pun înainte!», dacă celălalt dinăuntru, răspunzând, îi zice: «Nu mă deranja; uşa este deja închisă şi copiii sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ţi dau», vă spun, chiar dacă nu se va scula să-i dea pentru că îi este prieten, pentru insistenţa lui se va scula şi-i va da ceea ce are nevoie”. Concluzia lui Isus este aceasta: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide! Căci oricine cere primeşte; cine caută găseşte; iar celui care bate i se va deschide” Isus continuă cu un exemplu de încredere în rugăciune: „Care tată dintre voi, dacă fiul îi cere un peşte, îi va da în loc de peşte un şarpe, sau dacă îi cere un ou, îi va da un scorpion?”. Concluzia este clară: „Aşadar, dacă voi, cei care sunteţi aici, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri îl va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer?” (Lc 11,5-13). Finalul pericopei este propriu Evangheliei după sfântul Luca. Duhul Sfânt este darul suprem al comuniunii cu Tatăl şi cu Fiul. Rugăciunea ne introduce în comuniunea Sfintei Treimi. Deja de pe pământ putem participa la viaţa dumnezeiască. Cristos ne conduce la viaţa cu Tatăl în Duhul Sfânt. Dar în loc să vorbim despre rugăciune, este mult mai salutar să o practicăm. Experienţa psalmistului poate fi şi a noastră.

11. Cântarea psalmistului

„Ascultă-mă, Doamne, când strig către tine! Te laud, Doamne, din toată inima, pentru că ai ascultat cuvintele gurii mele. Îţi cânt înaintea îngerilor. Mă prostern spre templul tău cel sfânt. Laud numele tău pentru îndurarea şi adevărul tău, căci ţi s-a mărit faima prin împlinirea cuvintelor tale. În ziua în care te-am chemat, m-ai ascultat, m-ai îmbărbătat şi sufletul mi l-ai întărit. Oricât de sus ar fi Domnul, el îl vede pe cel umil şi îl recunoaşte din depărtare pe cel mândru. Chiar dacă trebuie să trec printr-o mare strâmtorare, tu mă faci să trăiesc, în ciuda mâniei duşmanilor mei. Tu îţi întinzi mâna şi dreapta ta mă mântuieşte. Domnul va duce la bun sfârşit ceea ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea ta este veşnică. Nu părăsi, Doamne, lucrarea mâinilor tale!” (cf. Ps 137/138,1-3.6-8: psalmul responsorial)

12. Rugăciunea zilei

„Dumnezeule, ocrotitorul celor ce nădăjduiesc în tine, fără tine nimic nu e deplin, nimic nu e sfânt; sporeşte-ţi îndurarea faţă de noi, pentru ca, prin puterea şi sub călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice”. Să aveţi o duminică binecuvântată!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 22 iulie 2022)