Consideraţii omiletice la Duminica a XVI-a de peste an (C). Ospitalitate şi ascultare

(Vatican News - 17 iulie 2022) E Ziua Domnului. Începem sfânta şi dumnezeiasca Liturghie cu o mărturisire plină de încredere luată din cartea Psalmilor: “Iată, Dumnezeu este ajutorul meu; Domnul este ocrotitorul vieţii mele. Cu bucurie îţi voi aduce jertfă, voi preamări numele tău, Doamne, pentru că este bun” (Ps 53/54,6.8: Ant. la intrare). „Turn fortificat este numele Domnului; la el aleargă cel drept şi este protejat” (Prov 18,10). În această duminică notăm o legătură evidentă între prima lectură şi Evanghelia zilei: în amândouă este vorba despre ospitalitate. În prima lectură, patriarhul Abraham se arată generos în a primi trei oameni care vin la cortul său. În Evanghelie, Isus primeşte ospitalitate la surorile Marta şi Maria în casa lor din  Betania.

1. Taina ospitalităţii

La toate popoarele vechi ospitalitatea era învăluită într-un fel de aură sacră. Primirea unui călător, mai ales a unui străin, era un gest aproape religios. Prezenţa lui îmbogăţeşte şi umple sufletul. „Altul” este purtător de mister iar persoana sa trimite către Cel cu totul altul care este Dumnezeu. S-a scris că „ospitalitatea este atitudinea în care sentimentul religios al omului oriental se exercită ca iubire nu doar faţă de un membru al propriului trib sau propriei familii… dar faţă de aproapele în general. De aceea, ospitalitatea este mărturia fricii de Dumnezeu în relaţiile cu omul”. Ospitalitatea capătă în Biblie o trăsătură particulară. Dumnezeu se apropie de oameni ca oaspete, călătoreşte cu ei şi intră în casele lor. Urmând pilda lui Isus şi punând în practică învăţătura sa creştinii au înţeles rolul şi importanţa ospitalităţii. Ne gândim la străinii care de-a lungul istoriei poposeau la mănăstiri şi hanuri în drum spre marile sanctuare. Biserica nu poate uita că Domnul este prezent în cei care au nevoie de primire. Şi cine în viaţa sa nu a avut nevoie să fie primit încât să spună cu Isus: „Am fost străin şi m-aţi primit; am fost flămând şi mi-aţi dat de mâncare…Ori de câte ori aţi făcut aceasta unui singur dintre aceşti fraţi ai mei mai mici, mi-e mi-aţi făcut” (Mt 25, 33.40). Trebuie să ne aducem aminte mereu de avertismentul autorului Scrisorii către Evrei: „Nu uitaţi ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au primit, fără să-şi dea seama, pe îngeri” (Ev 13,2). Când sărbătoresc Paştele, evreii obişnuiesc să ţină întredeschisă uşa încăperii unde se consumă cina pascală pentru a fi gată să-l primească pe Mesia sau pentru a permite unui sărac să se aşeze la aceeaşi masă, primind astfel binecuvântarea divină.

2. Ospitalitate sacră la umbra stejarilor

Două sunt subiectele reflecţiei noastre: ospitalitatea şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Primul constituie cadrul general subliniat de Liturghie prin alegerea lecturii biblice din cartea Genezei (cf. Gen 18,1-10: prima lectură). Povestirea despre trei călători pe care patriarhul Abraham i-a găzduit lângă cortul său la stejarii din Mambre, este una dintre cele mai misterioase şi captivante nu doar datorită întrebării privind identitatea celor trei, dar şi datorită aspectelor istorice şi religioase ale evenimentului. Şi în Odiseea lui Homer (sec. VIII îdC) se vorbeşte despre zeii fericiţi care „sub înfăţişare de călători străini” cutreieră lumea ca să observe nelegiuirile muritorilor şi faptele lor bune. Se menţionează chiar vizita a trei dintre ei la o pereche fără copii urmată de naşterea unui fiu. În pofida asemănărilor, teologia lui Israel se dovedeşte nouă în comparaţie cu cea a popoarelor vecine. Textul povestirii biblice aparţine tradiţiei „iahviste”. În ea omul păstrează o legătură familiară cu Dumnezeu care se prezintă în formă umană, vorbeşte, stă la masă, primeşte gesturile de ospitalitate. Povestirea despre Abraham se înscrie în acest context religios cu intenţia clară de a arăta trăsătura umană a patriarhului Abraham care, acordând ospitalitate la trei călători obosiţi, de fapt primeşte în cortul său vizita lui Dumnezeu. Notăm modul spontan şi firesc în care Abraham îi primeşte pe oaspeţi. În faptul zilei, când totul în jur părea încremenit, nemişcat, Abraham stă în aşteptare la intrarea în cort; aleargă în întâmpinare îndată ce-i zăreşte pe călători, îi primeşte, pregăteşte masa împreună cu Sara, soţia sa, serveşte la masă asemenea unui preot la templu căci ospitalitatea este ceva sfânt. La plecare îşi conduce oaspeţii şi primeşte ca binecuvântare promisiunea că peste un an Sara, soţia lui, va avea un fiu, pe Isaac, fiul promisiunii. Şi Dumnezeu ţine făgăduinţa în ciuda râsului neîncrezător al Sarei care era sterilă. Rodul primirii lui Dumnezeu este viaţa care continuă.

3. Isus, oaspetele Martei şi Mariei în Betania

De la stejarii din Mambre, la umbra cărora Abraham a primit oaspeţi în arşiţa amiezii, ne deplasăm în satul Betania, în casa liniştită a Martei şi Mariei, unde Isus găseşte momente de odihnă în călătoriile obositoare spre Cetatea Sfântă. Aşa cum Dumnezeu a fost oaspetele lui Abraham, la fel Isus a fost oaspete în locuinţele prietenilor. Faptul de a se opri în casa a două femei nu era ceva uzual, cel puţin potrivit uzanţelor vechi ale unui „Rabbì”. Şi mai neobişnuit este faptul că Isus stă şi le învaţă. Pe vremea lui Isus situaţia femeii era de netă inferioritate. De exemplu, femeile nu erau admise la studiul Scripturii. Un rabin din primul secol după Cristos scria cu ironie: „Decât să încredinţezi Scripturile unei femei, e mai bine să fie arse”. La fel ca sclavii şi copii, femeile nu erau obligate să recite rugăciunea de dimineaţă, nici rugăciunile înainte de masă. În sinagogi femeile nu puteau citi şi nici ocupa funcţii de conducere. În templu, sectorul femeilor era separat cu cinci trepte mai jos de curtea bărbaţilor. Nu erau obligate să participe la adunările liturgice de la templu sau de la sinagogă. Rabinii nu se opreau în public să vorbească cu o femeie. În familie se sărbătorea naşterea unui băieţel, dar nu a unei fetiţe. În acest context, Isus nu ezită să primească ca discipoli care îl urmează şi un grup de femei. Gestul lui Isus capătă înţelesul unui rupturi de tradiţia timpului. Oricum, evanghelistul Luca vrea să sublinieze faptul că principalii interlocutori ai lui Isus sunt cei excluşi de societatea civilă şi religioasă, inclusiv femeile. Marta şi Maria, cu atitudinea lor diferită faţă de oaspete, devin un caz exemplar pentru felul de a fi discipoli ai lui Isus. Deseori în istorie s-a văzut în aceste femei opoziţia dintre viaţa activă şi viaţa contemplativă, cu superioritatea netă a celei de-a doua în raport cu cea dintâi. În realitate, alta este intenţia textului. Amândouă sunt expresii ale vieţii de credinţă.

4. Ospitalitatea Martei şi ospitalitatea Mariei

Predicator itinerant, neavând o piatră pe care să-şi pună capul peste noapte, Isus simte gustul prieteniei în anturajul acestor persoane. Episodul despre vizita lui Isus în casa Martei şi Mariei din Betania este povestit de sfântul Luca în capitolul 10 al Evangheliei (cf. Lc 10,38-42) imediat după parabola bunului Samaritean. A primi în casă un personaj de seamă este o mare onoare, însă creează nu puţine probleme celor care trebuie să se ocupe de primirea lui pentru a-i oferi ospitalitatea ce i se cuvine. Trebuie prevăzute toate: curăţenie, ordine, fiecare lucru la locul său şi grija să nu lipsească nimic. Aşa gândea şi Marta. Totul pare să se desfăşoare după codul bunelor maniere inclus în porunca iubirii de aproapele. Politeţea este primul semn de iubire creştinească. Contrastul dintre activismul Martei şi poziţia atentă a Mariei la cuvintele lui Isus este accentuat în mod voit de evanghelist pentru a scoate în lumină aspectul esenţial al ospitalităţii. Marta se preocupă şi se agită în treburile casei, în timp ce Maria stă la picioarele Domnului, adică în poziţia discipolului care ascultă cu atenţie cuvintele Învăţătorului. Marta se zbate şi se frământă într-o sumedenie de treburi. Potrivit evanghelistului Luca, agitaţia ei este incompatibilă cu ascultarea Cuvântului. Numai dispoziţia lăuntrică creează spaţiul pentru primirea oaspetelui. Lecţia dată de Isus este aceasta: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” (Lc 10,41-42). Marta se străduieşte să ofere serviciile ei, în schimb Maria îşi dă silinţa să primească şi să asculte cuvântul lui Isus ca un adevărat discipol. Ascultătorului familiarizat cu Evanghelia nu-i este greu să recunoască întâietatea primirii cuvântului lui Dumnezeu în viaţa discipolului. Ne amintim şi episodul despre Isus în sinagoga din Nazaret la începutul activităţii publice. Isus, terminând lectura unui text din cartea profetului Isaia, a început să le vorbească celor din sinagogă: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Cuvântul lui Dumnezeu „se împlineşte în urechile celui care ascultă” cu inimă primitoare. Se accentuează în felul acesta urgenţa ascultării. Ne amintim, de asemenea, că atunci când o femeie din mulţime şi-a ridicat vocea şi a spus: „Fericit sânul care te-a purtat şi pieptul la care ai supt!”, Isus i-a zis: „Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (cf. Lc 11,27-28).

5. Discipolul ascultă şi păzeşte cuvântul lui Dumnezeu

Ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu se traduce în slujire, în diaconie, în caritate. Acestea sunt o componentă esenţială a comunităţii creştine. Mai ales în ultimii ani, s-a afirmat tot mai clar şi solemn că practicarea carităţii de către Biserică nu este pentru ea ceva facultativ, ci face parte esenţială din natura ei. Biserica şi-a exprimat opţiunea preferenţială pentru săraci ţinând cont şi de fenomenul global al mobilităţii umane. Angajată în servicii multiple pe tărâm social, comunitatea creştină nu uită că misiunea ei primară este să caute „mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”, „să se ocupe de cele ce sunt ale Tatălui”, „să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pună în practică”. „Partea cea bună” aleasă de Maria şi care nu-i va fi luată şi „singurul lucru necesar” este Cristos, oaspetele nostru. Sfântul Paul îl vesteşte pe Cristos cu preţul unor mari riscuri şi suferinţe pe care le acceptă cu bucurie ca parte a apostolatului său: „Fraţilor, acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica, căreia i-am devenit slujitor după misiunea pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu, misterul ascuns de veacuri şi de generaţii, dar acum descoperit sfinţilor săi, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia gloriei acestui mister între neamuri, adică Cristos în voi, speranţa gloriei. Pe el îl proclamăm îndemnând pe orice om şi învăţând pe orice om în toată înţelepciunea, ca să prezentăm pe orice om desăvârşit în Cristos” (Col 1,24-28: lectura a doua). Ascultarea cuvântului lui Dumnezeu nu înseamnă pierdere de timp ci din contra garantează viaţa în împărăţia lui Dumnezeu predicată de Isus. Altminteri, există riscul de a ne sufoca în activismul frenetic şi a pierde în cele din urmă ierarhia valorilor şi rostul vieţii.

6. Contemplaţie şi acţiune

Existenţa creştină constă într-o continuă urcare pe muntele întâlnirii cu Dumnezeu pentru a coborî apoi din nou, aducând iubirea şi forţa care derivă din ea, în aşa fel încât să-i slujim pe fraţii şi surorile noastre cu însăşi iubirea lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură vedem cum zelul apostolilor pentru vestirea Evangheliei care trezeşte credinţa este strâns legat de grija caritabilă cu privire la slujirea faţă de cei săraci (cf. Fap 6,1-4). Contemplaţia şi acţiunea, simbolizate într-un fel de figurile evanghelice ale surorilor Maria şi Marta, în Biserică trebuie să coexiste şi să se integreze (cf. Lc 10,38-42). Prioritatea revine mereu raportului cu Dumnezeu iar adevărata împărtăşire evanghelică trebuie să se înrădăcineze în credinţă. De fapt, uneori se tinde să se circumscrie termenul "caritate" la solidaritate sau la simplul ajutor umanitar. În schimb este important să ne amintim că cea mai mare faptă de caritate este tocmai evanghelizarea, adică "slujirea cuvântului". Nu există acţiune mai benefică, deci caritabilă, faţă de aproapele decât a frânge pentru el pâinea cuvântului lui Dumnezeu, a-l face părtaş de vestea cea bună a Evangheliei, a-l introduce în raportul cu Dumnezeu: evanghelizarea este cea mai înaltă şi integrală promovare a persoanei umane. Un singur lucru este necesar. Isus proclamă prioritatea absolută a lui Dumnezeu şi a împărăţiei sale. O Biserică adevărată ia în serios voinţa lui Dumnezeu. Nimic, absolut nimic altceva nu poate lua locul lui Dumnezeu: nici onoarea, nici carierea, nici liniştea socială, nici puterea… A da ospitalitate lui Dumnezeu înseamnă a se angaja cu el, fără a se lăsa distraţi. Asta comportă trudă fizică, dificultăţi şi zbucium sufletesc, dar şi certitudinea că Dumnezeu este cu noi purtător al unei promisiuni care nu va înceta niciodată. Înseamnă a fi milostivi cu semenii noştri aşa cum Tatăl este milostiv cu noi. În toate, modelul desăvârşit este Maica Domnului. După ce a primit vestea îngerului Gabriel, după ce a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, Fecioara Maria s-a dus în grabă la ruda sa Elisabeta şi a rămas trei luni cu ea ca să-i fie de ajutor. Fecioara Maria să ne ajute în ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu şi în slujirea aproapelui. Fiecare după măsura darului primit de sus.

7. Cultul şi coerenţa vieţii

Domnul i s-a arătat lui Abraham la terebinţii din Mambre, pe când el şedea la intrarea în cort, în timpul arşiţei zilei. Să spunem cu patriarhul Abraham: „Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău!” (Gen 18,3). Psalmul responsorial propus după prima lectură enumără o serie de condiţii pentru a intra în casa Domnului. Sunt trei angajamente „orizontale”, în relaţiile cu semenii; alte trei privesc relaţiile sociale; în fine, altele sunt împotriva cametei şi a corupţiei politice. Actele de cult fără o adevărată coerenţă în viaţa personală şi în societate sunt ipocrizie şi farsă magică. Cântă psalmistul: „Doamne, cine va locui în cortul tău? Cine se va odihni pe muntele tău cel sfânt? Cel care umblă fără prihană, face dreptatea şi spune adevărul din inimă; cel care nu calomniază cu limba şi nu face rău semenului său, nici nu aruncă ocară asupra aproapelui. În ochii săi, [cel nelegiuit] e [vrednic] de dispreţ, dar îi cinsteşte pe cei care se tem de Domnul. Chiar dacă ar face un jurământ [care i-ar fi] spre rău, nu încalcă [jurământul]. Nu-şi împrumută banii pentru dobândă şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel care face acestea nu se va clătina în veci!” (Ps 14/15,1-5). Şi Isus propune o proprie „liturghie de intrare” pe linia acestui psalm biblic: „dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi, venind, oferă-ţi darul!” (Mt 5,23-24).

8. Rugăciunea Bisericii

„Priveşte cu îndurare, doamne, la slujitorii tăi şi înmulţeşte cu bunătate asupra lor darurile harului tău, pentru ca, înflăcăraţi de speranţă, credinţă şi iubire, să stăruie cu grijă pururi trează în împlinirea poruncilor tale”. Să aveţi o Duminică plăcută!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic vineri 15 iulie 2022)