Consideraţii omiletice la Duminica a XIII-a de peste an (C): Urmarea lui Cristos

(Vatican News – 26  iunie 2022) E Ziua Domnului, sărbătoarea săptămânală a Paştelui. Răgazul duminical îngăduie să ne apropiem cu credinţă şi smerenie de masa Cuvântului şi de cea a Pâinii în care primim energii noi pentru primenirea vieţii. Înţelegem bine că este vorba de sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Masa euharistică este pregătită ascultând cuvântul lui Dumnezeu, care este „duh şi viaţă”. Liturghia acestei duminici prezintă trei cazuri de chemare la urmarea lui Isus. Aflăm astfel ce cere Isus de la cei care vor să-l urmeze: ce cere Isus de la un creştin? La chemarea primită de la Domnul pe căi şi în forme diferite, toţi trebuie să dăm un răspuns ce nu admite amânare. Răspunsul nu poate fi amânat, pentru că nimic nu trebuie pus înainte de Dumnezeu şi înainte de Domnul nostru Isus Cristos care ne cheamă să-l urmăm ca să avem viaţă pentru totdeauna împreună cu el şi prin el. În călătoria vieţii, să fim mereu gata şi liberi pentru împărăţia lui Dumnezeu.

1. Urmarea lui Cristos

Evanghelistul Luca încadrează toată predica lui Isus într-o lungă „călătorie” din Galileea la Ierusalim unde se va împlini misterul său de moarte şi de înviere pentru viaţa lumii (cf. Lc 9,51-19,27). Nu este vorba doar de o deplasare geografică, ci şi de un drum de adeziune totală la voinţa Tatălui. Toţi cei care vor să-l urmeze pe Isus sunt avertizaţi că au de îndeplinit anumite condiţii care comportă aceeaşi angajare necondiţionată. La fel ca Isus creştinii vor întâmpina împotriviri. Dar până unde merge renunţarea la sine? În Evanghelia acestei duminici (cf. Lc 9,51-62) sunt povestite trei scurte episoade care confirmă că pentru slujirea împărăţiei lui Dumnezeu ucenicii trebuie să renunţe la acumularea de avuţii şi să se elibereze chiar şi de unele legături umane legitime. Urmarea lui Cristos comportă riscuri şi renunţări. Însă renunţarea la sine nu înseamnă aservire. Prin Paştele său de moarte şi înviere Cristos ne-a chemat la libertate, scoţându-ne din sclavia păcatului care ne împiedică „să umblăm” şi să trăim liberi ” după Duhul Domnului (cf. Gal 5,1.13-18: lectura a doua).

2. Marea călătorie a lui Isus la Ierusalim

Cu Evanghelia acestei duminici începe marea călătorie a lui Isus la Ierusalim: „Când s-au împlinit zilele înălţării (din această lume), Isus s-a îndreptat cu hotărâre spre a merge la Ierusalim”. Avem o schimbare de peisaj. Isus porneşte la drum, lasă ţinutul Galielii cu destinaţia precisă: Ierusalim. Nu merge singur. Cu el se află ucenicii, iar astăzi suntem noi cei invitaţi să parcurgem ideal acelaşi drum. Evanghelistul Luca dedică acestei călătorii zece capitole (cf. Lc 9,51-19,27). Dar este imposibil a-l urma pe Isus cu harta geografică în mână. Călătoria descrisă de evanghelist răspunde mai degrabă la întrebarea: „Ce înseamnă pentru un discipol a merge cu Isus? De fapt, pe parcurs Isus învaţă şi îi formează pe ucenici, de aceea auzim de mai multe ori expresia: „Isus le-a spus ucenicilor săi”. Alteori destinatarii direcţi sunt fariseii, cărturarii sau mulţimea, dar ucenicii sunt mereu prezenţi. Pregătirea este pentru toţi. Isus apare ca învăţător al comunităţii. Ştim deja că Isus este Mesia lui Dumnezeu care trebuie să sufere. Ştim că Isus este Fiul lui Dumnezeu de care trebuie să ascultăm. Tatăl dezvăluise aceasta pe muntele schimbării la faţă: „Acesta este Fiul meu ales: ascultaţi de el” (Lc 9,35). Dar cum să ascultăm? Amintim doar două fraze ale lui Isus: „Aveţi grijă, aşadar, cum ascultaţi” (Lc 8,18). ”Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea” (Lc 9,44). Isus va vorbi îndelung. Vrea să umple sufletele noastre cu un cuvânt dătător de viaţă. Vorbeşte simplu şi concret, cu imagini luate din viaţa practică.

3. Isus, întorcându-se, i-a mustrat

Deocamdată ucenicii continuă să nu fie în deplin acord cu Isus nici după a doua anunţare a morţii şi învierii sale. În mod particular Ioan, care este menţionat explicit în două cazuri (cf. Lc 9,49-55). Motivul dezacordului este dat de relaţiile cu samaritenii care nu vor să-l primească pe Isus. Notăm bine, nu pe discipoli, dar pe Isus nu vor să-l primească. Samaritenii nu înţeleg că drumul lui Isus la Ierusalim este şi în folosul lor. Mesia este neînţeles şi refuzat în misionarii săi. Asta s-a întâmplat cu Cristos şi se va întâmpla cu Biserica sa de-a lungul secolelor. Iată, întâmplarea. Isus a trimis câţiva soli înaintea sa. Aceştia mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească cele trebuincioase: poate locul de cazare peste noapte, dar mai probabil întâlnirea lui Isus cu locuitorii satului şi primirea mesajului său. Însă, îndată ce samaritenii au aflat că Isus se îndrepta spre Ierusalim, au refuzat să-l primească. Văzând aceasta, discipolii, mai ales Iacob şi Ioan, i-au spus: „Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer să-i consume?” S-au simţit ofensaţi şi voiau să fie solidari cu Isus care fusese refuzat. Reacţia lor este opusă atitudinii lui Isus. Când i-a trimis pe Cei Doisprezece în misiune, deci şi pe Iacob şi Ioan, Domnul le spusese cum să procedeze. Dacă nu sunt primiţi, atunci să părăsească cetatea, să scuture praful luat pe picioare şi să meargă în altă parte (cf. Lc 9,5). Răspunderea cade pe cei care nu i-au primit. Ei bine, Iacob şi Ioan nu ascultă de Isus. Se aprind de mânie la fel ca profetul Ilie care a făcut să cadă foc din cer peste soldaţii regelui Ahaz, când aceştia nu-l consultaseră într-un moment dificil (cf. 2Rg 1). Isus nu le dăduse această putere. Ei însă o vor şi o cer, dar Isus nu este de acord. Textul spune că Isus, „întorcându-se, i-a mustrat”. Fiul omului nu a venit să-i piardă pe oameni, ci să-i salveze. În momentele încercării şi împotrivirii Isus se comportă mereu ca salvator. Timpul său nu este timp de osândă ci de mântuire. De aceea, la fel ca în alte ocazii similare în care fusese refuzat, Isus şi discipolii „au mers într-un alt sat” (cf. Lc 9,56), continuându-şi misiunea. Isus cel blând şi smerit cu inima arată ucenicilor că virtutea desăvârşită a dragostei nu cunoaşte dorinţă de răzbunare nici mânie. Atenţie, deci, Biserica şi creştinii nu se roagă pentru împlinirea blestemelor.

4. „Fiul omului nu are unde-şi rezema capul”

Un prim caz de chemare. „În timp ce mergeau pe drum”, cineva, poate un discipol sau poate un cărturar, s-a prezentat spontan şi i-a spus: „Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul” (Lc 9,57-58). Isus indicase deja câteva condiţii pentru a fi discipoli ai săi (cf. Lc 9,23-24): renunţarea la sine şi purtarea zilnică a crucii. Acum se prezintă situaţia concretă în care cineva vrea să-l urmeze. Isus nu ascunde adevărul. Nu spune că doar la capătul drumului, la Ierusalim, va întâmpina suferinţă, moarte şi viaţă, dar că chiar drumul până acolo este presărat cu dificultăţi. Trebuie să ducă vestea cea bună şi la alte cetăţi. Nu are o locuinţă fixă. Nu are o casă aşa cum „vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi”. Trebuie să fie mereu disponibil să plece în altă parte: „Fiul omului nu are unde-şi rezema capul”. Misiunea apostolului comportă nesiguranţa zilei de mâine care nu-i permite să-şi facă „un cuib” pe pământ. Piedica ce se opune urmării lui Isus este apărarea casei, a clanului, a sistemului de relaţii care îl fac pe om să aibă o locuinţă în această lume. Asta înseamnă că detaşarea de bunurile lumii trebuie să fie totală. Nu ştim dacă interlocutorul lui Isus a acceptat invitaţia şi dacă l-a urmat sau a continuat să-l urmeze. Decizia urmează să o luăm noi personal.

5. „Lăsă morţii să-şi îngroape morţii lor!”

Un alt caz concret. Altuia Isus i-a spus: „Urmează-mă!”. Acela a răspuns: „Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu!” Dar el i-a spus: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” (cf.Lc 9,59-60). Aici nu este vorba despre cineva care îşi oferă spontan disponibilitatea de a-l urma, ci despre unul căruia Isus îi spune: „Urmează-mă!”. Iniţiativa chemării aparţine lui Isus. Acela nu refuză dar pune condiţia să meargă mai întâi să-l îngroape pe tatăl său. Desigur, tatăl nu-i murise în acel moment. Totuşi cere să amâne decizia, adică să-şi îndeplinească mai întâi datoriile de pietate faţă de părinţi, cum cere legea. Isus nu neagă importanţa acestei îndatoriri, din contră îi dojeneşte pe cei care neglijează porunca a lui Dumnezeu: „cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (cf. Mc 7,10-13; Mt 15,3-6). Nu desfiinţează legea dar o desăvârşeşte. Aici sunt în joc cerinţele împărăţiei care sunt înaintea oricărei îndatoriri umane, deşi nu le împiedică. Isus afirmă că vestirea împărăţiei este urgentă şi nu admite amânări. Împărăţia lui Dumnezeu are nevoie de lucrători acum şi nu doar atunci când părinţii celui chemat au murit deja. Dacă împărăţia nu este primită acum, dacă acum în momentul chemării nu ne convertim şi nu intrăm în noua viaţă a împărăţiei şi nu acceptăm imperativul „mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”, înseamnă că aparţinem acelei lumi a morţilor. Înseamnă că aparţinem lumii acelora care nu au primit noua viaţă. Ei continuă „să îngroape morţii lor”. Hotărârea de a-l urma pe Isus trebuie să fie promptă, imediat ce am auzit chemarea. Nu există vreme de pierdut.

6. Cine pune mâna pe plug, să nu se uite înapoi!

Evanghelia prezintă un al treilea caz concret. Este vorba de cineva care, la fel ca primul, se oferă spontan să-l urmeze pe Isus, dar vrea mai întâi să-şi salute rudele, cum a făcut Levi cu prietenii săi (cf. Lc 5,27-32) sau cum profetul Ilie i-a permis să facă lui Eliseu (cf. 1Rg 19,19-21): „Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să mă întorc să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea!” Isus nu pare să se opună cererii acestuia dar îi răspunde cu un soi de proverb: „Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu” (cf. Lc 9,61-62). În alte cuvinte, pare să-i spună: „Bine, mergi şi salută pe cine vrei, dar aminteşte-ţi că odată ce te-ai hotărât, nu te mai poţi întoarce înapoi”. Discipol al lui Isus este acela care nu se uită înapoi, nici pentru a vedea cu regret tot ce a lăsat în urmă, nici pentru a se complăcea de tot ce a realizat deja urmându-l pe Isus. Discipolul nu se apleacă asupra trecutului, ci se comportă asemenea apostolului Paul: „Uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu” (Fil 3,13-14). Aşa se comportă Isus iar noi, privind înainte ne aţintim ochii la el care merge înaintea noastră spre Ierusalim. Spre Ieru

7. Isus este mai mult decât profetul Ilie

Comparaţia cu povestirea despre chemarea lui Elizeu vine de la sine. Este povestită azi în prima lectură ((cf. 1 Rg 19,16b.19-21). Profetul Ilie, „omul lui Dumnezeu” (cf. 2Rg 1,9), îndată după întâlnirea cu Domnul pe muntele Horeb (cf.1Rg 19,9-18) îl cheamă pe Elizeu să-l urmeze, aruncând pe umerii lui mantia sa ca semn al calităţii de profet. Elizeu se afla pe câmp la arat. Povestirea este esenţială şi foarte sugestivă. Vrea să arate că Dumnezeu cu puterea cuvântului este acela care suscită chemarea şi susţine răspunsul. Merită să o ascultăm. Se derulează ca secvenţele unui film. Elizeu ara cu douăsprezece perechi de boi înaintea lui, iar el era cu a douăsprezecea pereche. Ilie a trecut pe lângă el şi şi-a aruncat mantaua peste el. Elizeu a părăsit boii, a alergat după Ilie şi i-a zis: „Lasă-mă să-i sărut pe tatăl meu şi pe mama mea şi voi veni după tine!” Ilie i-a răspuns: „Mergi şi întoarce-te, căci ştii ce ţi-am făcut!” S-a întors din urma lui, a luat o pereche de boi, i-a înjunghiat, iar cu plugul de la aceşti boi le-a fiert carnea, a dat-o poporului şi au mâncat. Apoi s-a ridicat, a mers după Ilie şi i-a slujit. (2Rg 19,19-21). Spre deosebire de Elizeu, discipolul lui Cristos nu poate să-şi ia rămas bun de la cei din casa sa. A-l urma pe Isus este mai mult decât a-l urma pe Ilie. Pe de o parte, Isus este blând şi smerit cu inima, pe de alta este energic şi exigent cu discipolii. Nu admite nici o şovăire, nici o amânare sau întârziere din partea lor. Dacă nu ar fi exigent, ar însemna că relaţia noastră cu el nu este diferită de cea pe care o avem cu oricare dintre rude, prieteni şi cunoscuţi. Relaţia noastră cu Isus este complet diferită, deoarece el este Fiul lui Dumnezeu. Isus este trimis de Tatăl ca să salveze lumea iar misiunea sa are o valoare unică. Dumnezeu este moştenirea noastră pentru totdeauna.

8. „Tu, Doamne, eşti partea mea de moştenire!”

Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că îmi caut refugiu în tine! I-am spus Domnului: „Tu eşti Dumnezeul meu!” Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi, tu eşti acela care ai în mână soarta mea. Îl binecuvântez pe Domnul, care m-a sfătuit, la aceasta până şi noaptea mă îndeamnă inima. Îl am mereu în faţa ochilor pe Domnul; dacă el este la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea, inima mea se bucură şi sufletul meu tresaltă de bucurie; ba chiar şi trupul meu se va odihni în siguranţă, deoarece nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor, nici nu vei îngădui ca cel credincios al tău să vadă putrezirea. Tu îmi vei face cunoscută cărarea vieţii; în faţa ta sunt bucurii depline şi desfătări veşnice la dreapta ta (Ps 15/16,1-2a şi 5.7-8.9-10.11: psalmul responsorial).

9. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului”. Să aveţi o Duminică frumoasă!

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 25 iunie 2022)