Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a a Paştelui (C): În mâinile bunului Păstor

(Vatican News – 8 mai 2022) E Ziua Domnului. Cea de-a patra Duminică a Paştelui, în toţi cei trei ani ai ciclului liturgic (A,B,C), este rezervată temei lui Isus Cristos, Păstorul cel Bun, propunând lectura câtorva părţi din capitolul 10 al Evangheliei după Ioan. Astăzi privim cu atenţie chipul Păstorului care îşi dă viaţa pentru oile sale. Începând din anul 1964, în această duminică pascală este marcată şi Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, când în Biserica Catolică se înalţă rugi pentru cei chemaţi să-şi dedice slujirii Evangheliei întreaga viaţă printr-o consacrare specială: preoţi, călugări, călugăriţe, laici consacraţi. Însă anul acesta reflectăm asupra semnificaţiei ample a "vocaţiei", în contextul unei Biserici sinodale care se pune în ascultarea lui Dumnezeu şi a lumii. Tema propusă este formulată astfel: „Chemaţi să edificăm familia umană”. Suntem chemaţi să contribuim la edificarea familiei umane, la vindecarea rănilor ei şi la proiectarea ei spre un viitor mai bun. Suntem chemaţi să fim toţi protagonişti ai misiunii Bisericii, să fim păzitori unii ai altora şi ai creaţiei şi să edificăm o lume fraternă. Prin urmare, când vorbim de "vocaţie" este vorba nu numai de a alege forma aceasta sau aceea de viaţă, de a dedica propria existenţă pentru o slujire determinată sau de a urma fascinaţia carismei unei familii călugăreşti sau a unei mişcări sau a unei comunităţi bisericeşti; este vorba de a realiza visul lui Dumnezeu, marele plan al fraternităţii pe care Isus îl avea în inimă când l-a rugat pe Tatăl: "Ca toţi să fie una" (In 17,21). În aceste consideraţii omiletice nu ne oprim la tema vocaţiei, ci ne îndreptăm privirea către Cristos, Păstorul bun şi credincios care îl arată pe Tatăl şi ne conduce pe toţi în casa lui. După o prezentare sumară a lecturilor liturgice, propunem o reflecţie realistă despre rostul vieţii umane în lumina învierii Domnului.

1. Suntem cunoscuţi de Dumnezeu!

Ce spun lecturile biblice? În adâncul fiinţei noastre, al cărei mister nimeni, nici noi înşine, nu-l poate explora, este prezentă Preasfânta Treime. Este Iubirea revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care vorbeşte şi ne cheamă să-l urmăm. Este Fiul care ne cunoaşte în  intimitatea cea mai profundă şi mai sublimă. Este darul Tatălui de care nimic şi niciodată nu ne va putea smulge din mâna lui (cf. In 10,27-30: Evanghelia zilei). El merge înaintea noastră, ne însoţeşte şi este prezent în noi în orice moment. Omenirea întreaga este însetată de Cristos care, ca bun Păstor, o cunoaşte, o conduce, o păzeşte, o vindecă, scufundându-se în inimile neliniştite pentru a le da pacea sa. În el nu trebuie să ne temem de eşecuri şi înfrângeri, dar nici nu putem să ne prefacem îmbrăcând masca ipocriziei. Gândul la moarte tulbură profund, însă Domnul promite viaţa veşnică şi poate să ne conducă „la izvoarele vieţii” care vindecă orice rană şi şterg orice lacrimă (cf. Ap 7,9.14b-17: lectura a doua). El vrea să ne ofere intimitatea sa şi de aceea cere să-l urmăm cu hotărâre. El se bucură de ascultarea turmei. El este prietenul omului. El ne iubeşte pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce am vrea să fim! În el discipolii sunt „plini de bucurie şi de Duhul Sfânt” (cf. Fap 13,14.43-52: prima lectură). Şi acum, o reflecţie sapienţială în umbre şi lumini.

2. Tu, oricine ai fi, gândeşte-te!

Omul, dintotdeauna, s-a întrebat asupra rostului existenţei sale, marcat de voinţa de a trăi şi de constatarea amară că totul pare să se termine în enigma morţii. Iată o mare meditaţie sapienţială asupra adevăratelor valori ale vieţii omeneşti în stilul înţeleptului biblic: “Cum a ieşit gol din sânul mamei sale, aşa se întoarce să meargă cum a venit. Nimic nu ia din truda sa ca să ducă cu mâna lui” (Qoh 5,14). De fapt, „soarta omului şi soarta animalului este aceeaşi soartă; cum moare unul, aşa moare şi celălalt: este aceeaşi suflare pentru toţi şi omul nu are niciun avantaj faţă de animale,  căci totul este deşertăciune. Toate merg spre un singur loc: toate sunt din ţărână, toate se întorc în ţărână” (Qoh 3,19-20). Aurul este o sclipire inconsistentă, dar bogatul este afectat de o asemenea bestialitate, încât nu înţelege sensul vieţii şi al destinului final. Toate acestea sunt tema unei imense tradiţii literare biblice şi extra-biblice. Ne gândim la poetul latin Properţiu (16/15 î.Cr.) în una din elegiile sale spune: „Nu vei aduce nicio bogăţie pe malurile Acheronului (unul din fluviile infernului în mitologia greacă), te vei duce repede, o nechibzuitule, gol în Infern” (Elegia III, 3) ; ne gândim la poetul mistic persan 'Attar (sec. XII-XIII): „Omul transpiră sânge pentru a acumula aur, dar când merge să-l ia, moartea i-l smulge din mână”. Rezultatul pentru cine îşi face iluzii? „Slabă nemurire, neagră şi aurie... craniu gol... râs veşnic” (poetul francez Paul Valery în „Cimitirul marin”). Dar şi Isus îi avertizează pe discipoli: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de orice lăcomie; deoarece chiar şi atunci când cineva este bogat, viaţa lui nu depinde de averea lui” (Lc 12,15). Dar deja psalmistul biblic ( în Ps 48/49 numit şi „Oratoriul morţii”) dezvăluise o surpriză. Pe de o parte, moartea dezvăluie fără milă nimicul ce se află sub idolii economici. Dar, în acelaşi timp, deschide un orizont neaşteptat pentru cei drepţi. În faţa morţii, nu există acoperire financiară, nici un preţ de răscumpărare suficient pentru a „nu vedea groapa” (vv. 8-10). Bogaţii, atât de scandalos de norocoşi aici jos, sunt reprezentaţi ca o turmă al cărei păstor are spectrul Morţii, empireul lor este adâncimea abisală a „sheol-ului” infernal (v.15). Cei drepţi, săraci şi umiliţi, vin cu mâinile goale la graniţa morţii. Dar iată marea surpriză. Însuşi Dumnezeu plăteşte răscumpărarea şi îi smulge pe cei drepţi din mâna morţii (v. 16). De aceea, „nu te teme” şi nu te indigna „dacă vezi un om îmbogăţindu-se”. El nu va putea niciodată să plătească o asigurare împotriva morţii, nici să găsească banii pentru răscumpărarea de moarte ai căror ostatici suntem. Tu, în schimb, susţinut de Dumnezeu, păstorul Exodului din ţara sclaviei egiptene, vei intra într-o viaţă nouă şi perfectă.

3. Misterul morţii în Revelaţia creştină: Ce învaţă Biserica?

„În faţa morţii, enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive. Pe bună dreptate, însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală şi de o dispariţie definitivă şi să le respingă. Sămânţa veşniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte împotriva morţii. Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului: prelungirea longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de viaţă ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui. Dacă orice imaginaţie amuţeşte în faţa morţii, Biserica însă, instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământeşti. Mai mult, credinţa creştină ne învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze de el cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Aşadar, oricărui om care reflectează, credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare; în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viaţă” (cf. GS 18).

4. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată

Suntem în timpul liturgic al Paştelui, în care Isus dă totul pentru a ne dezvălui dragostea lui Dumnezeu. "Eu sunt păstorul cel bun, spune Domnul. Eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine" (In 10,14: aclamaţie la Evanghelie). În acel timp, Isus le-a spus: "Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează. Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri niciodată. Şi nimeni nu le va răpi din mâna mea. Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu. Eu şi Tatăl una suntem" (In 10,27-30: Evanghelia zilei). Să comentăm pe larg la modul personal cât mai realist această scurtă pericopă. E omilia duminicală propriu zisă..

5. „În acel timp”: Zi de har, duminică 8 mai 2022

Isus spune: „Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc şi ele mă urmează”. Oaia este un animal care are încredere în păstorul său. Mă întreb: „Am încredere în acest pastor? Poate Isus să mă considere oaia lui? În cine am încredere?” Cu siguranţă nu în cei care vor să aibă putere asupra vieţii mele, sau în cei care vor să mă schimbe pentru că, aşa cum sunt, nu mă plac sau nu le sunt de folos. Am încredere în cei care mă iubesc, adică în cei pe care îi văd care sunt dispuşi să mă ajute să trăiesc, în cei care mă acceptă aşa cum sunt şi sunt dispuşi să trăiască cu mine sau măcar să-şi petreacă o parte din timp cu mine. Îl ascult pe Domnul de bunăvoie, pentru că am experimentat mereu că el mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu, îmi cunoaşte nevoile şi când vorbeşte este întotdeauna pentru a mă ajuta şi a mă sprijini. Ascult şi îl urmez cu plăcere pe oricine mă cunoaşte şi mă apreciază în mod vizibil. Domnul este cel care ne cunoaşte mai bine decât oricine altcineva. Şi apoi promisiunea lui Isus: „Eu le dau viaţa  veşnică şi nu se vor pierde niciodată şi nimeni nu le va smulge din mâna mea”.Viaţa veşnică este o viaţă care continuă dincolo de moarte. Speranţa se naşte tocmai din descoperirea existenţei şi a iubirii lui Dumnezeu pentru noi, pentru că dacă mă iubeşte astăzi, va face tot ce-i stă în putere pentru ca moartea să nu mă despartă de el. Dar viaţa veşnică este, mai presus de orice, viaţă cu Eternul care este Dumnezeu; şi asta începe astăzi, ascultându-l şi urmându-l pe Isus, precum oile pe păstorul lor. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus spune: „Tatăl meu, care mi le-a dat, este mai mare decât toţi şi nimeni nu le poate răpi din mâna Tatălui meu”. Nimeni, în afară de mine, dacă îl refuz. Dar dacă i-am auzit vocea, dacă am experimentat că este o voce prietenoasă, care urmăreşte doar să mă ajute, de ce să o refuz? Important este să ascult în continuare această voce şi să-mi amintesc de câte ori m-a scăpat din situaţii dificile şi cum, datorită ei, am reuşit şi pot duce o viaţă interesantă şi care nu se diminuează, conform înclinaţiilor corpului care îmbătrâneşte, dar care creşte, creşte în cunoaşterea lui şi în posibila comuniune cu el acum şi întotdeauna. Numai în Dumnezeu se odihneşte sufletul meu, numai din el toată nădejdea mea! Contând pe Isus care spune: „Tatăl şi cu mine suntem una”. Domnul ne invită să fim şi noi una cu el. Este o invitaţie de nuntă.

6. Cântarea psalmistului

Noi suntem poporul Domnului iar Domnul înviat este păstorul nostru.. Cântă şi mărturiseşte Biserica de pretutindeni: „Slujiţi-i Domnului cu bucurie, veniţi înaintea lui cu strigăte de veselie! Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma păşunii sale. Căci Domnul este bun, îndurarea lui ţine pe vecie şi fidelitatea lui, din generaţie în generaţie” (Ps 99/100,2-3.5: psalmul responsorial).

7. Rugăciunea Bisericii

„Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte-ne spre bucuriile cereşti, pentru ca şi smerenia turmei să ajungă acolo unde a intrat Cristos, bunul păstor, mergând biruitor înaintea ei”. Tuturor, în continuare, bucuria Paştelui!

(Radio Vatican  - Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 7 mai 2022)