Consideraţii omiletice la Duminica a III-a din Postul Mare (C): Parabola smochinului neroditor

(Vatican News – 20 martie 2022) E Ziua Domnului. La începutul Liturghiei duminicale înălţăm privirea sufletului către Dumnezeu într-o rugă personală stăruitoare: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul, căci el scoate din laţ picioarele mele. Întoarce-te spre mine şi arată-ţi îndurarea, căci sunt singur şi nefericit” (Ps 24/25,15-16: Ant. la intrare). „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine…Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale, şi învaţă-mă cărările tale! Călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele” (Ps 24/25,1-2a. 4-5). Cuvântul lui Dumnezeu propus în adunările liturgice din Postul Mare invită cu insistenţă şi în diferite moduri la convertirea vieţii. Întocmai ca în Liturghia acestei duminici.

1. Miracolul vieţii: un dar mereu nou

Primul pas al convertirii consistă în a deveni conştienţi de miracolul ce se petrece neîncetat în viaţa noastră. Înseamnă a deveni mai conştienţi de familiaritatea cu care Dumnezeu este prezent în noi, în fiecare palpitaţie a inimii, în fiecare gest, în fiecare cuvânt şi în fiecare moment al existenţei. În drum spre sărbătoarea Paştelui ne dăm seama că purtăm înlăuntrul nostru ceva ce nu intră în ordinea „normalului”, dar este „excepţional” în sensul că „excede” ceea ce trăim. Fiecare zi a pelerinajului nostru pe pământ este un dar mereu nou al lui Dumnezeu.

2. Recunoaşterea păcatelor şi implorarea iertării

Al doilea pas al convertirii vieţii este recunoaşterea păcatelor şi implorarea iertării lui Dumnezeu pentru reînnoirea vieţii în Cristos.  Postul Mare ne este dat ca să devenim conştienţi de păcate şi capabili să primim iertarea lui Dumnezeu. Darul divin nu se opreşte la trecut, ci se răsfrânge şi la ceea ce pentru noi înseamnă „viitor”. Viaţa continuă. Sufletul nostru năzuieşte neîncetat spre Dumnezeu. Paşii noştri de oameni iertaţi ne duc înainte. Dorinţa imperioasă ca noul început să persiste se intensifică. Să încredinţăm drumul reînnoirii noastre bunăvoinţei Domnului, singurul care ne poate păzi de îmbătrânirea în rele. Numai Cristos, stăpânul timpului şi al istoriei, răspunde strigătului nostru ce vine din adâncul inimii.

3. Harul de a reîncepe, mereu

Timpul de pocăinţă al Postului Mare ne conduce la sărbătoarea luminoasă a Învierii Domului. Este Paştele prin care toate reînfloresc. Este marea zi de har pe care numai Creatorul vieţii o face să răsară în scurgerea timpului cosmic. Intrăm în această „zi” conştienţi de nevoia fundamentală a reînceperii şi recunoscători pentru darul imens al reînnoirii. S-a spus, de fapt, că „singura bucurie a lumii este posibilitatea de a începe, mereu, în orice clipă”. Nu este vorba de a repeta ceva ce am încercat să facem de atâtea ori. „Noul început” poate fi dat numai de Dumnezeu care a imprimat creaţiei primul început şi a recreat toate prin moartea şi învierea lui Isus din morţi.

4. Un Dumnezeu persoană

Orice relaţie între oameni se stabileşte prin cunoaşterea numelui. Asta este valabil şi în relaţia omului cu Dumnezeu. În prima lectură liturgică luată din cartea Exodului (cf. Ex 3,1-8a.13-15) se povesteşte că, după permanenţa lui Israel în Egipt (430 de ani), Moise s-a refugiat în pustiu între nomazii din Madian care călătoreau cu cămilele lor în peninsula Sinai. Acolo Moise s-a căsătorit şi ducea o viaţă normală de familie. Pe când se afla aproape de Muntele Horeb şi păştea turma socrului său Ietro, Moise s-a aflat dintr-odată înaintea lui Dumnezeu. Îngerul Domnului i s-a arătat într-un rug care ardea cu foc. Când Moise a mers să vadă de ce rugul nu se mistuie, Dumnezeu l-a strigat din mijlocul rugului şi i-a zis să nu se apropie, ci să-şi scoată încălţămintea din picioare, căci locul pe care stă este pământ sfânt”. Atunci Dumnezeu a început să dezvăluie ceva din viaţa sa: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”. De teamă, Moise şi-a ascuns faţa. Domnul însă a continuat: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, şi am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor şi să-l fac să urce din ţara aceea într-o ţară bună şi întinsă, într-o ţară în care curge lapte şi miere. Prezenţa misterioasă se manifestă ca Dumnezeul părinţilor, căci istoria este întotdeauna legată de trecut. Se manifestă mai ales ca Domnul care „vede necazul poporului”, „îi aude strigătele din cauza asupritorilor”, „îi cunoaşte durerea”  şi „coboară ca să-l elibereze”. Dumnezeul patriarhilor Abraham, Isaac şi Iacob „suferă de pasiunea iubirii” (Origen). Dumnezeu care se revelează în Biblie nu este o simplă idee filozofică, nu este o forţă naturală ce subjugă, ci este Dumnezeu căruia îi putem sta în faţă ca unui „tu”.

5. Un Dumnezeu eliberator

Dumnezeu se implică în viaţa oamenilor: este alături, este de faţă, intervine, reproşează, avertizează, mângâie. Este o persoană. Este eliberator. Este acela care ne scoate din robia Egiptului, din orice robie. Acesta este sensul adevărat al numelui pe care Dumnezeu îl revelează lui Moise. Numele defineşte fiinţa şi lucrarea celui care îl poartă iar numele divin este „Eu sunt cel care sunt”, cum îi declară solemn lui Moise Dumnezeu însuşi din rugul aprins. „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «EU SUNT m-a trimis la voi»”… Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie, aceasta este amintirea mea din generaţie în generaţie»”. Studioşii afirmă că tetragrama YHWH este în strânsă legătură cu termeni care înseamnă respiraţie, viaţă, fiinţă, existenţă. Când vorbim despre  Dumnezeu, „a exista” coincide cu „a acţiona” în mod liber: „Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor”. Dumnezeu este din natura sa eliberator, acela care face să ieşim. Şi astăzi la ritualul „seder” din ajunul sărbătorii Paştelui evreii cântă: „E bucuria şi datoria noastră să-i mulţumim, să-l lăudăm, să-l preamărim pe acela care a înfăptuit în noi şi în părinţii noştri lucruri minunate şi prodigioase; el ne conduce de la sclavie la libertate, de la amărăciune la bucurie, de la doliu la sărbătoare, din întuneric la lumină”.

6.  Două întâmplări din actualitate

Evanghelia zilei (Lc 13,1-9) arată că Dumnezeu este eliberatorul nostru chiar când contextul istoric pare să contrazică acest adevăr. La începutul pericopei sunt menţionate două întâmplări din timpul lui Isus. Sunt întâmplări şi fapte care în circumstanţe diferite se verifică şi în zilele noastre. Pornind de la ele Isus propune o învăţătură despre Dumnezeu şi despre om. În acel timp, au venit la Isus unii care i-au povestit despre galileenii al căror sânge Pilat îl amestecase cu cel al jertfelor lor. El, răspunzând, le-a zis: „Vi se pare că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au suferit aceasta? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel. Sau vi se pare că cei optsprezece peste care a căzut turnul din Siloe şi i-a ucis erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Vă spun: nicidecum! Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel” (Lc 13,1-4). Isus vorbeşte despre urgenţa convertirii plecând de la două dizgraţii ce cauzează moarte. Abia i se anunţase de către unii ceea ce făcuse procuratorul roman Ponţiu Pilat cu câţiva pelerini galileeni sosiţi în Ierusalim. Aceştia se aflau în Cetatea Sfântă ca să-l adore pe Dumnezeu. Pilat i-a ucis în timp ce ei aduceau jertfe. Cine se aştepta la o reacţie politică din partea lui Isus a rămas dezamăgit. Isus interpretează totul în cadrul misiunii sale. Cu puţin înainte invitase oamenii să judece ei înşişi ce este drept (cf. Lc 12,57) şi să înţeleagă semnele timpului (Lc 12,56). Acum în cazul galileenilor ucişi la Ierusalim şi cu gândul la un alt fapt cunoscut tuturor despre turnul din Siloe care s-a prăbuşit ucigând optsprezece persoane, ce trebuie spus? Cum trebuie interpretate aceste două dizgraţii? Sau mai bine zis, ce trebuie făcut?

7. Interpretarea semnelor timpului

Isus refuză să-i judece pe cei loviţi de soartă. Nu spune că erau păcătoşi, spune doar că cei din primul caz nu erau mai vinovaţi decât toţi ceilalţi galileeni şi decât cei care îl ascultă. Despre cei din al doilea caz spune că nu erau mai vinovaţi decât toţi locuitorii Ierusalimului. Se subînţelege că Isus nu pune aceste fapte în legătură cu pedeapsa lui Dumnezeu. Moartea acelor persoane nu a fost voită de Dumnezeu. Moartea nu era consecinţa unei pedepse divine pentru păcatul lor. Timpul lui Isus nu este timpul pedepsei, dar al milostivirii, al convertirii şi al iertării. Ce trebuie să înveţe din aceste dizgraţii cei care le-au supravieţuit? Noi, ce trebuie să învăţăm? Trebuie să facem ceea ce este drept, adică să ne convertim pentru ca să nu ni se întâmple ceva mai rău. De două ori Isus repetă: „Vă spun, nicidecum!”. Nu vrea ca supravieţuitorii să judece rău despre cei care au murit. Adaugă imediat în ambele cazuri un avertisment: „Dar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. Evident, nu este vorba de o prezicere, ci de un avertisment. Omul riscă se alunece definitiv în prăpastie. Fraza este gravă în contextul istoric al lui Isus. Face aluzie la distrugerea naţiunii la fel ca pe timpul profetului Ieremia. Având în vedere faptul că evanghelistul reproduce acest avertisment după distrugerea Ierusalimului şi că avertismentul este un mesaj adresat comunităţii sale, atunci cuvintele lui Isus au o valoare mereu actuală.

8. Semnale de avertizare

Conflictele dintre oameni, catastrofele şi calamităţile naturale, accidentele de muncă sau de circulaţie ne fac să constatăm cât suntem de şubrezi, cât de scurtă şi fragilă este viaţa. Nu are rostul să irosim timpul cercetând dacă cine este implicat în asemenea dizgraţii este un păcătos sau nu. Este greşit a lua distanţa de cei care au căzut victimă şi să spunem că Dumnezeu i-a pedepsit. Cuvântul lui Dumnezeu ne obligă pe toţi să ne confruntăm cu faptele şi să descoperim că dacă pentru noi istoria continuă şi suntem încă vii, asta este un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă timp pentru că este milostiv. Dumnezeu îndură, este răbdător şi continuă să cheme lumea la convertire. Continuă să pună pe drumul nostru acele semne care ne fac bogaţi înaintea lui şi ne conduc la mântuirea veşnică. Să ne amintim concluzia formulată de Isus după ce a povestit parabola bogatului necugetat: „Aşa se întâmplă cu acela care adună comori pentru sine, dar nu este bogat înaintea lui Dumnezeu” (cf. Lc 12,21). Aici stă miezul învăţăturii lui Isus.

9. Parabola smochinului neroditor

Nimic nu este întâmplător. Postul Mare este timpul în care ne deprindem să interpretăm evenimentele şi realitatea lumii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Urgenţa convertirii plecând de la semnele timpului este aprofundată de Isus în parabola smochinului neroditor reprodusă doar de evanghelistul Luca. Omul trebuie să folosească timpul ce-i rămâne pentru a se converti şi a aduce roade de mântuire. Răbdarea lui Dumnezeu este posibilitatea oferită omului pentru ca să regăsească rostul vieţii: „Un om a plantat un smochin în via sa şi a venit să caute fructe în el, dar nu a găsit şi i-a spus viticultorului: «Iată, sunt trei ani de când vin să caut fructe în smochinul acesta, dar nu găsesc. Taie-l! De ce să mai secătuiască pământul?» Acesta, răspunzând, i-a zis: «Stăpâne, mai lasă-l şi anul acesta pentru ca să-l sap de jur împrejur şi să-i pun gunoi la rădăcină! Poate va face fructe la anul. Dacă nu, îl vei tăia” (Lc 13,6-9). Şi în textele paralele ale evangheliştilor Matei şi Marcu (cf. Mt 21,18-19; Mc 11,12-14) se vorbeşte despre un smochin, dar contextul este diferit. Acolo se spune că Isus, văzând un smochin lângă drum, a venit la el şi negăsind nimic decât frunze, i-a zis să nu mai dea roade în veci. Spre uimirea ucenicilor, smochinul s-a uscat imediat. Luca, în parabola cunoscută doar de el, vorbeşte despre un smochin care nu produce fructe. Smochinul neroditor evocă viţa neroditoare despre care vorbesc profeţii Isaia, Ieremia şi Ezechiel (cf. Is 5,1-10; Ier 2,21; Ez 19,10-11). Viţa de vie este simbolul poporului lui Israel. În textul profetului stăpânul îşi părăseşte via, o lasă în paragină. În parabola lui Isus stăpânul vrea ca via să fie smulsă ca să nu mai secătuiască pământul. Intervine însă viticultorul care îl îndeamnă pe stăpân să aibă răbdare.

10. Convertire şi înnoire

Viticultorul face tot posibilul ca smochinul să rodească. A se converti şi a aduce roade: această dublă exigenţă reiese din controversa premergătoare şi din parabola lui Isus. A se converti înseamnă a lăsa ca Evanghelia să pătrundă în propria viaţă, încât puţin câte puţin să poată ocupa toată existenţa, bazându-se pe certitudinea evanghelică potrivit căreia „cine se pierde se regăseşte” (cf. Lc 9,24). Fără îndoială, este o perspectivă exigentă. Amintim totuşi noutatea introdusă de a doua parte a parabolei. Radicalitatea Evangheliei nu trebuie separată de certitudinea iubirii milostive a lui Dumnezeu în momentul istoric actual. Convertirea creştină este răspunsul la darul care ne precede, răspunsul la glasul care ne cheamă, răspunsul la iubirea care ne cucereşte lăuntric. Dumnezeu nu se resemnează cu uşurinţă să admită că nu mai este nimic de făcut. E bine să amintim că nu trebuie să cerem ca smochinul să producă fructe imediat. Să-i lăsăm timpul cuvenit. În mod normal e vorba de un an, altminteri pretenţiile ar fi absurde şi n-ar putea răspunde aşteptărilor. Graba îi împiedică pe mulţi să-l descopere pe Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Părintele îndurărilor pariază pe om când, omeneşte vorbind, pare absurd a mai aştepta ceva bun. Perspectiva este paradoxală, dar tocmai de aceea, evanghelică şi capabilă să transforme omul. Astăzi, nu mâine. În acest sens adevărul lui Dumnezeu „Eu sunt” se intersectează cu adevărul omului. Fiecărui om îi este dat să întâlnească lucrarea liberă a lui Dumnezeu în spaţiul şi limitele proprii. Istoria în totalitatea ei este anul de bunăvoinţă a Domnului. Este timpul în care Dumnezeu, Părintele îndurărilor, aşteaptă să-i împace pe oameni cu sine prin moartea şi învierea Fiului său. De aceea l-a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor şi ca prin puterea acordată Bisericii să dăruiască iertarea şi pacea celor care fac pocăinţă şi îşi mărturisesc păcatele. Cât trăim pe pământ, Dumnezeu ne oferă în Isus Cristos ocazia iertării sale şi vrea să ne conducă la mântuirea deplină. Ne aşteaptă la masa împărăţiei sale iar sfânta şi dumnezeiasca Liturghie este pregustarea ospăţului veşnic şi chezăşia vieţii viitoare.

11. Cântarea psalmistului

„Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt! Binecuvântează-l, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita nicicând de binefacerile sale! El îţi iartă toate nelegiuirile şi te vindecă de orice boală. El îţi răscumpără viaţa din adânc şi te încununează cu îndurare şi dragoste. Domnul face dreptate şi judecată dreaptă tuturor celor care trăiesc în asuprire. El a făcut cunoscute lui Moise căile sale şi faptele sale minunate, fiilor lui Israel. Îndurător şi milostiv este Domnul!” (Ps 102/103,1-8: psalmul responsorial).

12. Rugăciunea Bisericii

Rugăciunea liturgică înmănunchează cererile întregului popor: „Dumnezeule, care eşti izvorul a toată bunătatea si îndurarea, tu ne-ai arătat că postul, rugăciunea şi pomana vindecă rănile pricinuite de păcate; priveşte cu bunăvoinţă spre noi, cei care, apăsaţi de povara greşelilor, ne recunoaştem vinovăţia, şi ridică-ne mereu cu îndurarea ta”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de sâmbătă 19 martie 2022)