Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a de peste an (C): Un Dumnezeu pentru toţi

(Vatican News – 30 ianuarie 2022) E Ziua Domnului. „Salvează-ne, Doamne, Dumnezeul nostru şi strânge-ne dintre popoare ca să lăudăm numele tău sfânt şi să ne bucurăm că te putem lăuda” (Ps 105/106,47: Ant. la intrare) Cu această invocaţie luată din Cartea Psalmilor se roagă de veacuri poporul biblic găsindu-şi bucuria în preamărirea lui Dumnezeu. „Salvează-ne, Doamne…şi strânge-ne dintre popoare”, căci desfătarea noastră se află în lauda ta. Şi putem continua cu sfântul Augustin care scrie la începutul cărţii „Confesiunilor”: „Mare eşti Tu, Doamne, şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată; iar omul, părticică a zidirii tale, pretinde să te laude, tocmai el, care, înveşmântat în firea-i muritoare, poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Cu toate acestea, omul, părticică a zidirii tale, vrea să te laude. Tu însuţi îl îndemni la aceasta, făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta, căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine” (Sf. Augustin, Conf. 1,1,1).

1. Mărturisitori credibili

Rugăciunea de preamărire a lui Dumnezeu îndeamnă la o trăire corespunzătoare manifestată în fapte, deoarece „credinţa lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Deşi este una, iubirea acţionează în două direcţii: către Dumnezeu şi către semenii noştri. Acestea sunt coloanele fundamentale ale trăirii creştine. De fapt, în zadar am căuta în Evanghelie precizări amănunţite privind practicile de cult. În schimb, suntem îndemnaţi la rugăciune fără încetare şi la celebrarea Cinei Domnului ca memorial al morţii şi învierii lui Isus. Dacă toţi cei care ne onorăm cu numele de creştini am fi închinători fideli ai lui Dumnezeu în spirit şi adevăr şi am avea dragoste pentru aproapele fără nici o deosebire de neam, limbă, rasă, inclusiv pentru duşmani, atunci prezenţa noastră în lume acţionează ferment ce transformă societatea din interior. Acesta este rolul profetic al Bisericii şi al fiecărui creştin. Suntem chemaţi să fim în viaţa de toate zilele, în familie, la locul de muncă, în societate, martori credibili ai lui Dumnezeu. Mai ales atunci când împrejurările sunt potrivnice iar lumea ostilă, constatăm mai clar că bucuria în Domnul este puterea noastră.

2. Soarta profetului

Cel care vorbeşte în numele lui Dumnezeu, poartă adevărul, chiar atunci când costă şi costă chiar scump. Când Dumnezeu cheamă o persoană şi o trimite ca profet al său, aceasta acţionează bazându-se pe promisiunea lui Dumnezeu: „Eu sunt cu tine”. Citim aceasta la începutul cărţii profetului Ieremia din care este luată astăzi prima lectură duminicală.  În zilele regelui Iosia (anul 628 înainte de Cristos), Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia şi i-a zis: "Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântece, te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare. Dar tu, încinge-ţi coapsele, ridică-te şi spune-le tot ce-ţi voi porunci! Nu te înspăimânta dinaintea lor ca să nu te fac eu să te înspăimânţi dinaintea lor! Iată, eu te pun astăzi ca o cetate întărită, ca un stâlp de fier şi ca nişte ziduri de bronz împotriva întregii ţări, împotriva regilor lui Iuda şi a căpeteniilor lui, împotriva preoţilor lui şi împotriva poporului ţării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu vor putea să te învingă, căci eu sunt cu tine - oracolul Domnului - ca să te scap" (Ier 1,4-5.17-19: prima lectură). Mai erau doar 30 de ani până când oraşul Ierusalim avea să fie asediat iar poporul purtat în exil. Sunt 30 de ani în care Ieremia a chemat insistent la convertire şi pocăinţă pentru a ţine poporul departe de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar nu a fost ascultat. Din contra, a fost prigonit, aruncat în temniţă şi pedepsit ca trădător. Până şi propria familie s-a ridicat împotriva lui. Ieremia a trăit în mod dramatic acest refuz, dar a fost mângâiat continuu de Dumnezeu care îl asigurase: „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.

3. Isus în sinagoga din Nazaret

Evanghelia duminicală este de la Sfântul Luca (cf. Lc 4,21-30) şi pare să continue povestirea din prima lectură schimbând doar numele profetului. Isus, cel mai mare profet al lui Dumnezeu şi însuşi Fiul lui Dumnezeu, se află la Nazaret, micul său oraş. Pericopa continuă fragmentul proclamat duminica trecută când Isus a intrat într-o sâmbătă în sinagoga din Nazaret, i s-a dat cartea profetului Isaia şi a citit fragmentul despre anul de îndurare al Domnului. Predica lui Isus a fost una foarte scurtă. Doar o singură frază: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi [ascultat-o] cu urechile voastre!”. (Lc 4,21). Sunt primele cuvinte ale lui Isus în Evanghelia după sfântul Luca. Astfel Isus se prezintă ca trimis al lui Dumnezeu şi îşi anunţă propria misiune. În mod implicit, Domnul spune: „Eu sunt Mesia care vestesc lumii timpul mântuirii lui Dumnezeu. Odată cu mine începe timpul eliberării celor prinşi în război, iertarea datoriilor, libertatea celor asupriţi şi anul de îndurare al Domnului".

4. Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta

Isus realizează promisiunile de demult: Spune „astăzi”, dar „acel astăzi” este şi acum. Ce s-a realizat, ce s-a împlinit?  A ajuns vestea bună a unui Dumnezeu care există astăzi, ca şi atunci, pentru mine şi pentru noi toţi. El este de faţă şi nu cere nimic, pentru că iubeşte gratuit, aşa cum un tată îşi iubeşte copiii, mereu şi în orice caz. El nu ne cere nimic iar pentru noi vrea doar fericirea, adică să ne bucurăm de darul vieţii. De aceea ne sugerează să iubim, să iertăm, să nu judecăm, ci să încercăm să-l înţelegem şi să-l apreciem pe semenul nostru pentru a-l putea iubi aşa cum îl iubeşte el. Aceasta este ceea ce face „acel astăzi” interesant şi inovator, de aceea merită trăit, iar pentru a realiza acest lucru, Dumnezeul vine să ne ajute trimiţându-ne pe fiul său, şi astăzi, pentru a putea construi împărăţia sa de dreptate şi pace. Aşadar, a început anul milostivirii. Nu este vorba de durata unui an, de o limitare cronologică. Este timpul mântuirii.

5. Reacţia oamenilor din Nazaret

În privinţa reacţiilor consătenilor lui Isus se deschid importante consideraţii. Unii se dovedesc entuziasmaţi de cuvintele lui care sunt în mod clar invitaţia lui Dumnezeu la convertire şi urmare. Cine sunt aceştia? Ne putem gândi că sunt oameni care trudesc din greu ca să poată trăi şi achită obligaţiile apăsătoare impuse de patronii pământului lor; dar sunt şi mulţi care cunosc şi respectă cuvântul lui Dumnezeu, însă îl văd călcat în picioare de cei puternici şi prepotenţi. Însă erau şi alte persoane care protestează în mod violent la cuvintele lui Isus. Erau şi la Nazaret stăpâni de sclavi, cămătari, persoane care se îmbogăţesc pe spatele şi pe sudoarea altora. Sunt oameni care îşi recită regulat rugăciunea, dimineaţa şi seara, dar au inima de piatră faţă de fraţii lor. Pentru aceştia, răsturnarea situaţiei anunţată de Isus nu este deloc pe plac. Şi atunci, pentru a calma entuziasmul celorlalţi recurg la tactica obişnuită a discreditării predicatorului: „Dar cine este el? Cine se crede că este? Îl cunoaştem pe tatăl său şi pe toţi ai săi…”. Între cei care aşteaptă împărăţia lui Dumnezeu şi cei care speră să nu vină niciodată, se află obişnuita mulţime de curioşi, de superficiali care nici măcar nu-şi pun problema despre Dumnezeu şi voinţa sa. Au auzit că acest consătean al lor a făcut minuni spectaculoase în oraşul de pe malul lacului Tiberiade, la Cafarnaum, şi sunt curioşi să vadă ceva asemănător şi la ei.

6. Isus contrastat la Nazaret de concetăţenii săi

În faţa unei atari situaţii Isus se simte mortificat şi chiar iritat de o asemenea primire. Adresându-se consătenilor săi, pe care îi cunoştea personal din privire, îi invită să reflecteze asupra paginilor Bibliei. În spatele imaginilor pe care le poartă, afirmaţiile lui Isus sunt clare: „Nu importă unde m-am născut, nu importă faptul că nu smulg aplauzele voastre. Eu sunt aici ca să vă vestesc cuvântul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu vă invită să schimbaţi viaţa şi să primiţi mesajul meu”. Isus vorbeşte cu autoritate cum nici un alt profet nu o făcuse vreodată. Nu dă doar glas Tatălui, nu numai că predică şi interpretează cuvântul său, ci el însuşi este Cuvântul. Tocmai această noutate a lui Cristos nu o înţeleg consătenii săi şi astfel rămân orbi şi blocaţi în gândire. Atunci Isus, căutând să-i aducă la adevăr, le-a spus: "Fără îndoială îmi veţi zice parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Ceea ce am auzit că s-a întâmplat în Cafarnaum, fă şi aici, în patria ta!»  Vor minuni şi pentru ei. Isus le putea face, dar vrea să anunţe concetăţenilor săi ceva mult mai important: anul bunăvoinţei lui Dumnezeu pentru toate popoarele. Iar concetăţenii săi erau cei dintâi care beneficiau de darul lui Dumnezeu.

7. Isus expulzat din sinagogă de concetăţenii săi

Părea neverosimil ca o întreagă comunitate care frecventa adunările de cult, să se poată îndepărta de Dumnezeu. Dar acest lucru este povestit de evanghelistul Luca şi se poate întâmpla şi în adunările creştine. Isus aduce două exemple biblice despre felul în care procedează Dumnezeu: „Adevăr vă spun…că multe văduve erau în Israel în zilele lui Ilie, când cerul a fost închis timp de trei ani şi şase luni, încât s-a făcut mare foamete în toată ţara, dar Ilie nu a fost trimis la niciuna dintre ele, ci doar la o femeie văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul profetului Elizeu, dar nimeni dintre ei n-a fost curăţat decât doar Naaman Sirianul". Şi evanghelistul Luca încheie spunând: „Când au auzit aceste lucruri, toţi cei din sinagogă s-au umplut de mânie. Ridicându-se, l-au scos afară din localitate şi l-au dus la un povârniş al colinei pe care era clădită cetatea lor, ca să-l arunce în prăpastie. Dar el, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo”.

8. Un mesaj destinat tuturor oamenilor

Isus le-a amintit celor care frecventau adunările de cult la sinagoga din Nazaret că s-au îndepărtat mult de gândurile lui Dumnezeu. Dar ceea ce i-a indispus cel mai mult a fost faptul că Isus a citat comportamentul celor doi mari profeţi, Ilie şi Elizeu, care ca adevăraţi profeţi ai lui Dumnezeu nu făceau deosebire între evrei şi păgâni. Plini de indignare, în furia lor naţionalistă, acei ascultători ai lui Isus nu au suportat să fie asemuiţi cu păgânii şi de aceea l-au scos afară din sinagogă. În fond, Isus a spus că în acea adunare de sărbătoare aveau loc ceremonii religioase care însă nu mai erau însufleţite de credinţă, aşa că Dumnezeu putea să se adreseze păgânilor pentru a le împărţi darurile sale, aşa cum făcuse deja pe timpul marilor profeţi Ilie şi Elizeu. Pe de altă parte, locuitorii Nazaretului, fiind galileeni şi trăind într-un ţinut de la hotarele ţării unde printre ei se aflau şi mulţi păgâni, ar fi trebuit să înţeleagă şi să accepte mai mult decât ceilalţi evrei că mesajul lui Isus are un caracter universal. În schimb, s-au gândit doar la ei, la interesul lor imediat. Pur şi simplu l-au refuzat pe Isus. Mai mult, au încercat să-l linşeze. Le părea imposibil, ba chiar o blasfemie, ca Dumnezeu să poată fi şi de partea păgânilor.

9. Întâlnirea cu Cuvântul lui Dumnezeu

În întâlnirea cu Isus, oamenii îşi schimbă viaţa, devin protagonişti în construirea Împărăţiei, devin stăpâni pe umanitatea lor recunoscând că au fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În discuţia cu locuitorii din Nazaret, Isus citează un proverb: "Vă spun adevărul: nici un profet nu este bine primit în locul său de baştină”. Scrie Sfântul Ioan în prologul Evangheliei sale: „a venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit”. Şi Isus cutreierând satele şi oraşele Palestinei, făcând bine tuturor, va ajunge la Ierusalim, unde, la sosirea ceasului, va fi scos înafara cetăţii pentru mărturia supremă de iubire, că „Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi". Dumnezeu a făcut din el o cetate întărită ca să poată rezista regilor lui Iuda, mai marilor preoţilor, cărturarilor şi întregului popor. Au luptat împotriva lui dar nu l-au biruit, căci Fiul avea asigurarea lui Dumnezeu Tatăl: eu sunt cu tine, ca să te eliberez. Va fi şi cu noi care credem şi nădăjduim în el şi aflăm bucuria în a-L preamări. Suntem convinşi cu Sfântul Paul care scrie Corintenilor: „Acum, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre toate acestea este dragostea” (1Cor 13,13). Dragostea este mai tare şi decât moartea. Iubirea nu va înceta niciodată.

10. Rugăciunea Bisericii

 „Doamne Dumnezeul nostru, tu ne-ai creat ca să te preamărim, dă-ne, te rugăm harul să te adorăm din toată inima ca să-i iubim pe oameni aşa cum voieşti tu”.

(Radio Vatican - Anton Lucaci, material omiletic de vineri 28 ianuarie 2022)