Consideraţii omiletice la Duminica a IV-a din Advent (C): Vizita Mariei la Elisabeta

(Vatican News - 19 decembrie 2021) E Ziua Domnului. Ne despart doar câteva zile şi retrăim misterul naşterii Fiului lui Dumnezeu în umilinţa firii omeneşti. În comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului reînnoim dorinţa arzătoare după cea de a doua lui venire (cf. CBC 524). Liturghia ultimei duminici din Advent se deschide cu o invocaţie stăruitoare ce rezumă aspiraţia profundă a popoarelor de-a lungul istoriei: „Coborâţi, ceruri, roua de sus şi norii să-l reverse în ploaie pe Cel Drept; să se deschidă pământul şi să-l odrăslească pe Mântuitorul (cf. Is 45,8: Ant. la Intrare). Cu strigătul profeţilor de demult ne pregătim să comemorăm naşterea Mântuitorului, „aşteptatul popoarelor”. Chemarea Bisericii devine din ce în ce mai intensă: „Domnului care va veni, veniţi cu toţi să ne închinăm!”

1.  Timp de har şi binecuvântare

Trăind în aşteptarea Domnului, creştinii nu neglijează ziua de astăzi pentru cea de mâine, viaţa de acum pentru cea de dincolo, căci viitorul începe acum, în momentul prezent. Apoi, a aştepta înseamnă a tinde spre un ţel iar ţinta noastră este întâlnirea cu Dumnezeu. Aşteptarea Mântuitorului comportă un nou mod de gândire şi un program de acţiune. Noul mod de a gândi cuprinde recunoaşterea sinceră că „odinioară eram nişte nechibzuiţi, neascultători, rătăciţi, subjugaţi de pofte şi plăceri de multe feluri, petrecându-ne [viaţa] în răutate şi invidie, urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3,3). Suntem chemaţi să deschidem larg inimile pentru a primi iubirea milostivă a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos. Iniţiativa îi aparţine numai lui Dumnezeu. Nu este rodul priceperii sau al eforturilor noastre. Vestea bună care va răsuna solemn pentru noi în liniştea nopţii sfinte, este aceasta: „Când s-a arătat bunătatea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu mântuitorul nostru – nu prin faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare – el ne-a mântuit prin baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt, pe care l-a revărsat din belşug asupra noastră prin Isus Cristos, mântuitorul nostru” (cf. Tit 3,4-6).

2.  Disponibili să primim darul Domnului

Lecturile liturgice ne conduc anticipat spre Betleem, unde Fecioara Mamă îl va naşte pe Mesia. Profetul Miheia prevesteşte că Mesia se va naşte într-un mic sat din ţinutul lui Iuda, nu departe de Ierusalim, cetatea marelui Rege. Este vorba de Betleem, patria lui David, regele care a guvernat toată naţiunea lui Israel în siguranţă şi pace (cf. Mih 5,1-4: prima lectură). Originile lui Mesia sunt de demult, din zilele veşniciei. Se va naşte ca trimis al lui Dumnezeu şi va fi stăpânitor în Israel până la marginile pământului, căci „va sta şi va paşte cu puterea Domnului Dumnezeului său” şi „el însuşi va fi pacea”. Vizita lui Dumnezeu nu este legată de localităţi de seamă, ci urmează căile modeste al oamenilor. Dumnezeu îşi manifestă puterea şi atotputernicia prin alegerea unor mijloace neînsemnate sau de-a dreptul nepotrivite pentru înfăptuirea planurilor sale. Vine în sărăcie pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţească. Pentru lucrarea sa mântuitoare Dumnezeu nu alege locuri şi persoane de seamă în ochii oamenilor. Preferă localităţi lipsite de importanţă ca Betleem şi Nazaret; alege persoane simple care nu contează, precum Elisabeta, Maria, bătrânii Simeon şi Ana. Din toată revelaţia biblică reiese că darurile Domnului sunt gratuite şi că e nevoie de persoane disponibile să le primească. În acest sens,  Dumnezeu cere omului participarea interioară şi exterioară la lucrarea sa.

3. Disponibili ca Isus care spune: „Iată, vin!”

Exemplară pentru noi toţi este disponibilitatea lui Cristos. Scrisoarea către Evrei arată care erau gândurile lui Cristos la intrarea în lume. Jertfele aduse lui Dumnezeu de către oameni nu sunt suficiente pentru a distruge păcatul şi restabili reconcilierea. Intrând în lume, Cristos spune: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici ofrandă, ci mi-ai alcătuit un trup. Nu ţi-au plăcut nici arderile de tot, nici jertfele pentru păcat. Atunci am zis: «Iată, vin – în sulul cărţii este scris despre mine – ca să fac voinţa ta, Dumnezeule!»”. Iată concluzia: „Datorită acestei voinţe, suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos o dată pentru totdeauna” (cf. Evr 10,5-10: lectura a doua). Dumnezeu nu aşteaptă prestaţiile, ci vrea inimile noastre. Vrea ascultare, nu jertfă. Doar cei smeriţi lăuntric pot spune în adevăr: „Nu am nici aur, nici argint; nu pot aduce jertfe, nici arderi de tot. Pot doar să spun: Iată, vin…”. Este marele mesaj al Scrisorii către Evrei. Cei săraci în duh ştiu că singura ofrandă plăcută lui Dumnezeu este însăşi existenţa, viaţa cu urcuşurile şi căderile ei, cu infidelităţi şi păcate. Recunoscându-le şi cerând iertare primim îmbrăţişarea Tatălui. Pentru aceasta a venit Cristos, ca să ne arate bunăvoinţa lui Dumnezeu; să ne conducă la casa paternă şi să avem viaţă, viaţă din belşug. Înţelegem astfel că prestaţiile, faptele noastre bune nu sunt decât dezvoltarea darurilor primite. Înseamnă reaşezare în demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.

4. Disponibili ca Maria, slujitoarea Domnului

„Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38b), a răspuns Maria din Nazaret la vestea dată de îngerul Domnului. Îndată după ce a primit vestea îngerului Gabriel, Fecioara Maria s-a dus în grabă la vara sa Elisabeta şi a rămas trei luni cu ea. Acesta este misterul de bucurie pe care îl contemplăm ca pregătire imediată la sărbătoarea Crăciunului. Evanghelistul Luca introduce povestirea acestei vizite între cele două anunţuri făcute lui Zaharia şi Mariei şi cele două naşteri a lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus (cf. Lc 1,39-48). Drumurile lor se intersectează pentru prima dată în întâlnirea celor două mame în aşteptare, Maria şi Elisabeta. Povestirea nu satisface toate curiozităţile noastre. Nu cunoaştem motivul care a determinat-o pe Maria să pornească la drum. Nu se spune cât a durat călătoria şi nici dificultăţile pe care le-a înfruntat. Între motivele plecării nu este menţionată dorinţa de a ajuta o rudă mult mai în vârstă şi în aşteptare să nască. Elisabeta şi Maria îndeplinesc un rol într-un plan divin comun. Când Maria a primit vestea că va naşte un fiu şi îi va pune numele Emanuel – Dumnezeu cu noi, a aflat totodată că Elisabeta ruda ei este în aşteptarea unui fiu dăruit la bătrâneţe. Credinţa în cuvântul adus de solul ceresc o face să pornească în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. Salutul Elisabetei subliniază credinţa Mariei şi ascultarea ei faţă de cuvântul lui Dumnezeu: „Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” (Lc 1,45). Maria este „cea care crede”, este „adevărata credincioasă”. A acceptat pe deplin voinţa lui Dumnezeu spunând „Iată, slujitoarea Domnului. Acesta este primul rod minunat al vizitei lui Dumnezeu. Mai departe se va comporta ca discipol, primul discipol al lui Mesia. Va spune şi ea: „Iată, vin!”. Va spune mereu: „Fie mie după cuvântul tău”.

5. Maria, chivotul legământului

Povestirea vizitei Mariei la ruda ei Elisabeta evocă transportarea chivotului legământului la Ierusalim despre care citim în istoria lui Israel (cf. 2Sam 6). Chivotul sau arca era semnul prezenţei Domnului în mijlocul poporului său. Mutarea solemnă a arcei la Ierusalim a fost considerată de regele David ca o îndatorire importantă a domniei sale, dar se considera nevrednic să stea alături de prezenţa Domnului: „Cum să intre la mine arca Domnului?” (2Sam 6,9). Atunci a decis să o poarte timp de trei luni în casa lui Obed-Edom. Când în cele din urmă arca a fost transportată la Ierusalim, David a început să danseze şi să sară în sus de bucurie înaintea Domnului. Sunt punctele de contact între intrarea arcei la Ierusalim şi vizita Mariei la Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a exclamat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine? (Lc 1,41-43). Dansul lui David înaintea prezenţei lui Dumnezeu şi mişcarea pruncului în sânul Elisabetei la intrarea în casă a lui Mesia purtat de Maria sunt redate în original prin aceeaşi expresie. Maria poartă prezenţa divină în poporul său şi cântă primirea lui Dumnezeu de către cei săraci şi neluaţi în seamă. Dumnezeu foloseşte glasul Mariei pentru a face să ajungă la ei milostivirea şi bunătatea sa. În aceasta constă mărturia creştină.

6. Credinţa lucrează prin iubire

Vizita Mariei la Elisabeta rămâne oricum un gest de slujire umilă conform spiritului Evangheliei. Niciodată bucuria Evangheliei nu este doar pentru noi. Bucuria în Domnul tinde să se răspândească traducându-se în slujire. Cât despre Elisabeta, inspirată de Duhul Sfânt ea face primul act de credinţă în Cristos recunoscând în Maria pe Maica lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul tresaltă de bucurie în faţa Domnului său prezent în sânul Fericitei Fecioare. În timpul de pregătire imediată la sărbătoarea Crăciunului, suntem  aşteptarea Domnului care vine. „Nu există doi Isus, cel al sacramentelor şi cel al săracilor. Iar Biserica care celebrează Euharistia este aceeaşi care îl slujeşte pe Cristos în cei ce suferă. Viitoarea sfântă, Maica Tereza din Calcutta obişnuia să spună: „Este Crăciun ori de câte ori îi zâmbeşti unui frate şi îi dai mâna; ori de câte ori rămâi în tăcere pentru a-l asculta pe altul; ori de câte ori speri cu cei închişi, cu cei oropsiţi de sărăcia fizică, morală şi spirituală. Este Crăciun ori de câte ori îi permiţi lui Dumnezeu să-i iubească pe alţii prin tine”. Sunt fapte de milostenie ale celor care au fost milostiviţi.

7. Cântarea psalmistului

„Dumnezeule, fă-ne să ne întoarcem, arată-ne faţa ta şi vom fi mântuiţi!” (cf. Ps 79/80,4). „Păstor al lui Israel care ne călăuzeşti, ia aminte; tu care şezi peste heruvimi, arată-te în strălucirea ta. Arată-ţi puterea şi vino să ne mântuieşti. Dumnezeul oştirilor, întoarce-te spre noi; priveşte din cer şi vezi. Cercetează via aceasta. Ocroteşte ceea ce a sădit mâna ta. Mâna ta să fie peste omul ocrotit de tine, peste fiul omului pe care ţi l-ai ales. Atunci nu ne vom mai îndepărta de tine, tu ne vei da viaţă şi numele tău îl vom chema” (cf. Ps 79/80,2- 3.15-16.18-19: psalmul responsorial).

8. Rugăciunea Bisericii

Dumnezeule, care ai ales-o pe umila fiică a lui Israel, ca să faci din ea locuinţa ta, dăruieşte Bisericii o adeziune deplină la voinţa ta, pentru ca, imitând ascultarea Cuvântului venit în lume pentru a sluji, să tresalte de bucurie împreună cu Fecioara Maria pentru mântuirea ta şi să se ofere ţie într-o necontenită cântare de laudă. „Te rugăm, Doamne, revarsă harul tău asupra sufletelor noastre, pentru ca noi, care am cunoscut, prin vestirea îngerului, întruparea lui Cristos, Fiul tău, să fim duşi, prin patima şi crucea lui, la slava învierii”.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 17 decembrie 2021)