Căutare

Prima duminică a Adventului, anul C: considerații omiletice Prima duminică a Adventului, anul C: considerații omiletice 

Consideraţii omiletice la prima Duminică din Advent (C): Domnul vine

Un nou an bisericesc pentru recuperarea speranţei creştine: „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie. Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să puteţi sta în picioare la venirea Domnului!”

(Vatican News – 28 noiembrie 2021) E Ziua Domnului. Liturghia primei duminici din timpul Adventului începe cu un strigăt stăruitor al psalmistului biblic: „Către tine, Doamne, îmi înalţ sufletul; Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu făcut de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei: căci toţi cei care se încred în tine, nu vor fi făcuţi de ruşine” (cf. Ps 24/25,1-3: Ant. la intrare). Este mărturisirea omului smerit care se ştie iubit de Dumnezeu; încrederea lui nu şovăie; aşteaptă de la Domnul iertare, sfat şi ajutor, încheind într-un elan de speranţă pe care liturghia Adventului vrea să-l trezească în sufletele tuturor prin rugăciuni stăruitoare.

1. Anul bisericesc începe cu timpul Adventului

Comunităţile creştine se adună în fiecare duminică pentru a aminti moartea şi învierea lui Isus. Însă duminicile nu sunt celebrate în mod separat una de alta. Noi creştinii am organizat tot anul ca un drum ce parcurge şi retrăieşte marile evenimente ale vieţii lui Isus şi marile adevăruri cuprinse în Evanghelia sa. Biserica Catolică de rit roman sau latin începe acest „an creştin” cu o perioadă de patru săptămâni numită „Advent”, de la cuvântul latin „adventus” care înseamnă „venire”. Este un timp de trăit sub semnul venirii Domnului. De fapt, este timp de pregătire la venirea istorică a Fiului lui Dumnezeu pe care o amintim în sărbătoarea Crăciunului, dar şi timp prielnic pentru a deveni atenţi la venirea finală a Domnului. Deşi distanţate în timp, aceste două veniri sunt reale şi inseparabile. Sărbătorind an de an liturghia Adventului, Biserica actualizează aşteptarea lui Mesia. Punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului, credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua lui Venire (cf. CBC 524). Din punct de vedere liturgic, suntem în anul notat cu litera „C” din ciclul trienal al lecturilor sacre (A,B,C) cu proclamarea Evangheliei după sf. Luca, evanghelistul milostivirii Domnului.

2. Două vechi tradiţii

Pentru o mai bună înţelegere a ceea ce trăim, amintim că în timpul liturgic al Adventului, aşa cum îl celebrăm astăzi, s-au contopit două tradiţii creştine foarte vechi. Călugării irlandezi care parcurgeau ca misionari Europa în urmă cu o mie cinci sute de ani, invitau creştinii ca în acest timp să-şi concentreze atenţia asupra venirii lui Isus ca judecător drept şi milostiv la sfârşitul timpurilor şi, în consecinţă, să săvârşească fapte de pocăinţă şi de convertire a vieţii. Cam în aceiaşi ani, la Ravenna şi Roma, comunităţile creştine foloseau acest timp pentru a se pregăti la venirea istorică a lui Isus în peştera din Betleem, la Crăciun. Şi asta nu doar pentru a aminti naşterea Domnului ca ceva trecut, dar pentru a o trăi făcând să se nască Isus în viaţa lor şi în viaţa comunităţii. Noi, actualmente, în prima parte a Adventului urmăm tradiţia vechilor călugări orientând inima noastră la aşteptarea lui Isus care va veni la sfârşitul timpurilor, iar în a doua parte ne pregătim mai direct să retrăim Naşterea Domnului în viaţa noastră.

3. Venirea Domnului în slăbiciunea firii omeneşti

Comemorarea anuală a primei veniri a lui Isus în smerenia cărnii omeneşti este ca şi sudată cu aşteptarea venirii lui în slavă. Duminica aceasta, venirea lui Mesia este anunţată profetic ca promisiune. Profetul Ieremia anunţă că Domnul va menţine, la timpul său şi în modul cunoscut doar de El, promisiunile făcute poporului: „Iată, vin zile – oracolul Domnului – când voi împlini cuvântul cel bun pe care l-am spus cu privire la casa lui Israel şi cu privire la casa lui Iuda! În zilele acelea şi în acel timp voi face să răsară pentru David o odraslă dreaptă: el va face judecată şi dreptate în ţară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit şi Ierusalimul va locui în siguranţă. Acesta este numele cu care va fi chemat: «Domnul este dreptatea noastră»” (Ier 33,14-16: prima lectură). Divizat şi deportat în exil, poporul ales primeşte făgăduinţa întoarcerii din captivitate. Însă oracolul depăşeşte situaţia particulară şi se extinde la viaţa omului în general, din toate timpurile şi locurile, scindat şi răvăşit lăuntric de păcat şi departe de Dumnezeu. „În zilele acelea”, Domnul îşi va extinde asupra fiecărui om „timpul său” şi „ziua sa” de mântuire. Odraslă dreaptă este numele pe care tradiţia biblică îl dă lui Mesia, iar acest nume indică felul de a lucra al lui Dumnezeu în alegerile sale ce nu se confundă cu cele ale oamenilor, mereu tentaţi de mania grandorii şi succesului imediat. Vlăstarul care în arborele genealogic este numit odraslă răspunde aşteptărilor de dreptate ce se realizează în taină, în tăcere, sărăcie şi simplitate, aşa cum se petrece în mod exemplar în copilul care se naşte din Fecioara Maria.

4. Venirea Domnului la sfârşitul timpurilor

Dar în această duminică atenţia se concentrează asupra paginii evanghelice care vorbeşte despre venirea Domnului la sfârşitul timpurilor. Imaginile folosite de Isus sunt tulburătoare, dar nu fără speranţă. La arătarea Domnului pe norii cerului, chiar şi puterile cosmice vor recunoaşte strălucirea gloriei sale. Îndemnul lui Isus „Ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus că mântuirea voastră este aproape” este pentru discipolii din toate timpurile: „Fiţi cu băgare de seamă să nu se îngreuneze inimile voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia şi să nu vină peste voi ziua aceea fără de veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi aceia ce locuiesc pe faţa întregului pământ”. De fapt există marele risc de a considera viaţa de pe pământ ca singura realitate iar bunurile materiale, produsele pieţii, banii ca singurele bunuri ce contează. Totodată suntem invitaţi la vigilenţă pentru a recunoaşte semnele care prevestesc venirea Domnului, căci „vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pământ popoarele se vor înspăimânta din cauza vuietului mării şi al valurilor. Oamenii vor muri de groază în aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerului se vor clătina. Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus pentru că mântuirea voastră se apropie…Vegheaţi aşadar tot timpul şi rugaţi-vă, ca să scăpaţi de toate acestea care vor veni şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului” (cf. Lc 21,25-28.34-36: Evanghelia zilei).

5. Venirea Domnului în timpul actual al Bisericii

În lumina revelaţiei divine distingem cu Sfinţii Părinţi trei veniri ale lui Cristos. Toate trei sunt importante: venirea istorică în sărăcia trupului pe care o sărbătorim la Crăciun, venirea în slavă la sfârşitul lumii pe care o aşteptăm în speranţă, şi venirea zilnică pe care o invocăm în rugăciunea „Tatăl nostru - vie împărăţia Ta!” Pe aceasta o celebrăm la fiecare sfântă Liturghie atunci când spunem: „Moartea ta o vestim, Doamne şi învierea Ta o mărturisim, până când vei veni”, căci „ori de câte ori mâncăm din această pâine şi bem din acest potir, moartea Ta o vestim, Doamne, în aşteptarea venirii Tale”. Este timpul Bisericii, timpul nostru ce trebuie trăit de către orice credincios cu o conştiinţă bună şi dreaptă pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu. În faţa logicii hedoniste predominante, Isus îndeamnă un stil de viaţă sobră care veghează asupra impulsurilor lumii interioare şi se bazează pe puterea rugăciunii. Şi ştim că rugăciunea este respiraţia sufletului pe care nimeni nu o poate delega şi că întreruperea ei duce la asfixiere spirituală. Confruntaţi cu capcana individualismului, ascultăm urarea caldă şi insistentă a apostolului Paul de a creşte în fraternitate, în dragoste reciprocă, şi de a trăi cum se cuvine timpul prezent, mereu în aşteptarea Domnului: „Fraţilor, pe voi să vă facă Domnul să creşteţi şi să prisosiţi în iubire unii faţă de alţii şi faţă de toţi, aşa cum suntem noi faţă de voi, ca să întărească inimile voastre, aşa încât să fiţi fără prihană în sfinţenie înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii săi. Amin! În rest, fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, aşa cum aţi primit de la noi cum trebuie să umblaţi şi să fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, aşa să umblaţi ca să prisosiţi tot mai mult! Căci voi ştiţi ce învăţături v-am dat în numele Domnului Isus” (1Tes 3,12–4,2: lectura a doua).

6. Un an pentru recuperarea speranţei creştine

În fiecare duminică noi creştinii ne adunăm în biserici pentru ca, ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la sfânta Euharistie, să ne amintim de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi să-i mulţumim lui Dumnezeu, care ne-a renăscut „la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi” (1Pt 1,3; cf. SC 106). Notăm bine că la Sfânta Liturghie privim în faţă, privim înainte, fixând la orizont ţinta drumului nostru prin istorie, „aşteptând nădejdea fericită şi venirea Domnului nostru Isus Cristos”. Pentru omul credincios, speranţa este motorul istoriei. Ea se deosebeşte de optimism. Acesta se bazează pe raţiuni omeneşti, speranţa creştină are la bază promisiunea lui Dumnezeu care nu  dezamăgeşte. Cu această „nădejde vie” începem un nou an bisericesc. Trece înfăţişarea acestei lumii, dar adevărul Domnului rămâne în veci. Avem asigurarea dată de Isus în timpul vieţii pământeşti: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33). Dumnezeu ne-a încredinţat cuvântul său care este cărare pentru paşii noştri. Duhul Domnului care a grăit prin profeţii de demult continuă să însufleţească şi generaţia noastră pe drumul istoriei. Timpul Adventului ne oferă harul de a reîncepe cu reînnoită încredere şi speranţă drumul care duce la întâlnirea cu Domnul. Să rezervăm cel puţin zece minute din zi pentru a regăsi sensul vieţii, pentru a gândi şi medita; zece minute pentru a ne întreba dacă viaţa noastră este aceea a unui „fiul al pământului” sau cea a unui „fiu al lui Dumnezeu”. Zece minute cu Evanghelia în mână pentru a întâlni privirea lui Dumnezeu, Tatăl nostru. Zece minute pentru a mă întreba dacă în viaţa mea trăiesc acea „iubire reciprocă” ce mă pregăteşte la venirea Domnului.

7. Cântarea psalmistului

„Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu”. Cine altul, dacă nu Dumnezeu poate să ne înveţe calea vieţii? „Arată-mi, Doamne, căile tale, condu-mă pe cărările tale. Povăţuieşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă, căci tu eşti Dumnezeul mântuirii mele! Domnul este bun şi drept, el arată păcătoşilor calea. El conduce pe cei umili în dreptate şi învaţă pe cei smeriţi căile sale. Toate căile Domnului sunt adevăr şi îndurare pentru cei ce păzesc legământul şi îndrumările sale. Domnul este prietenul celor care se tem de dânsul şi le oferă legământul său spre îndrumare” (cf. Ps 24/25,1.4bc-5ab.8-9.10.14: psalmul responsorial)

8. Rugăciunea Bisericii

Viaţa creştinului este un drum în întâmpinarea Domnului. Biserica este Mireasa care îl aşteaptă pe Isus, Mirele ei. Noi toţi suntem ca peregrini: nu trebuie să ne lăsăm distraţi şi disipaţi sau să uităm de Domnul şi să întârziem pe drum: Dumnezeule atotputernic, te rugăm, întăreşte voinţa credincioşilor tăi, pentru ca, ieşind cu fapte de dreptate în întâmpinarea lui Cristos care vine, să se învrednicească a sta de-a dreapta lui în împărăţia cerurilor.

(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de vineri 26 noiembrie 2021)

26 noiembrie 2021, 12:49